Itinerar Biblic Ep.107 Exod – cap. 20: 1-6

 

 Rezumat

·         Cele zece porunci

·         Dumnezeu interzice idolatria.

·         Indicaţii privind altarul.

 

Dragi ascultători, iată-ne din nou la drum prin paginile Scripturii. Este impresionant modul în care Duhul lui Dumnezeu conduce poporul Său prin acest deşert, dar şi mai impresionant este modul în care Dumnezeu îşi formează poporul Său.

Lucrul acesta este valabil şi pentru noi pentru că şi noi suntem copii lui Dumnezeu. De unde ştim acest lucru? Este ceea ce ne spune Scriptura.

Ascultaţi-l numai pe Pavel care se adresează romanilor:

Romani 8:15  Şi voi n’aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: ,,Ava! adică: Tată!“

Este extraordinar ceea ce spune Dumnezeu prin Duhul Său. Este o acţiune deosebită a lui Dumnezeu. El scoate poporul din robie, pentru a face din el un poporul al Lui, un popor al copiilor Săi.

Noi suntem scoşi din robia păcatului prin jertfa Domnului Isus pentru a deveni copii lui Dumnezeu.

Dar oare la ce se referă această înfiere. Cum suntem copii lui Dumnezeu?

Se referă acest statut numai la poziţia de copii ai lui Dumnezeu?

Nu! Este vorba de ceva mult mai important. În calitate de copii ai lui Dumnezeu trebuie să semănăm caracterului Tatălui nostru.

Nici de la poporul evreu nu se aşteaptă altceva. Pentru a le spune mai multe lucruri despre caracterul său, Dumnezeu dă poporului o lege.

Aceasta este ceea ce o să găsim în capitolul 20 din cartea Exod a cărei studiu îl continuăm.

Ceea ce este cunoscut ca fiind Legea dată lui Israel are o întindere mult mai mare decât cele zece porunci.

   Acestea constituie Legea morală pe care Dumnezeu o dă poporului. Ele încep cu prezentarea lui Dumnezeu:

v.1   Atunci Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte, şi a zis:

v.2  ,,Eu sînt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei.

Prin această prezentare Dumnezeu nu face altceva decât să le spună evreilor care este baza pentru această lege. Aici nu este vorba numai despre un simplu sistem moral, ci este vorba despre revelaţie, despre prezentarea persoanei Sale. Dumnezeu vorbeşte în foarte multe feluri oamenilor. El vorbeşte prin intermediul conştiinţei, prin providenţa Sa, precum şi prin vocea lui. Iată că acum o face prin intermediul legilor. Un alt aspect care trebuie remarcat aici este faptul că Dumnezeu are iniţiativa. Nu este iniţiativa omului ci a lui Dumnezeu.

Dumnezeu a fost cel care a propus Israelului Legea, ei au promis că vor asculta, iar acum Dumnezeu le aduce Legea pe care au cerut-o într-un anume sens.

Privind la cele zece porunci sunt câteva lucruri pe care trebuie să le menţionăm. Un prim aspect este cel legat de ceea ce foarte mulţi au numit “noua moralitate”. De fapt, această morală nouă apare încă înainte de apariţia legii. Ea a apărut de fapt chiar în Eden atunci când a păcătuit prima pereche de oameni. Această moralitate a fost valabilă încă înainte de potop şi lumea de atunci a fost judecată în virtutea acesteia.

Deci ceea ce noi numim nou nu este de fapt decât impresia noastră că Dumnezeu aduce noi limitări pentru noi oamenii. Nu este nicidecum vorba despre aşa ceva ci sunt tot mai multe limitele pe care noi oameni le încălcăm şi atunci Dumnezeu semnalează acest lucru.

Pe cimitirul unui criminal sta scris: ,,Cel ce este sub această piatră s-a contrazis că Făcătorul său, a jucat fotbal cu Cele zece porunci, şi a plecat din această viaţă la vârsta de 35 de ani. L-au plâns mama şi soţia, dar nimeni altcineva.’’

Descrierea acestui personaj poate fi extinsă la un foarte mare număr de oameni, pentru că sunt mulţi cei care îl sfidează pe Dumnezeu. Aceasta este ceea ce a încercat să facă acel om, numai că nimeni nu poate face acest lucru fără să fie pedepsit. Nimeni nu poate juca fotbal cu Cele zece porunci, nimeni nu se poate strecura printre ele fără să fie pedepsit.

Pe de altă parte sunt cei care susţin că de acum suntem într-o epocă a harului şi ele nu mai au nici o valabilitate. Dragii mei, nu cred că poate spune cineva că este mântuit de Dumnezeu prin har şi apoi să încalce cele zece porunci. Dacă eşti într-adevăr mântuit prin har nu poţi să faci ceva ce şti că lui Dumnezeu nu-i place. Cel mântuit caută să placă Mântuitorului său.

Apoi, nu cred că avem o imagine corectă asupra Legii lui Dumnezeu. David care este scriitorul psalmului 19, descrie Legea Domnului în termeni care se cer foarte îndeaproape cercetaţi pentru a găsi justeţea lor. Ascultaţi numai ce spune el cu privire la Legea Domnului:

v.7  Legea Domnului este desăvîrşită, şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor.

v.8  Orînduirile Domnului sînt fără prihană, şi veselesc inima; poruncile Domnului sînt curate şi luminează ochii.

v.9  Frica de Domnul este curată, şi ţine pe vecie; judecăţile Domnului sînt adevărate, toate sînt drepte.

v.10  Ele sînt mai de preţ decît aurul, decît mult aur curat; sînt mai dulci decît mierea, decît picurul din faguri.

v.11  Robul Tău primeşte şi el învăţătura dela ele; pentru cine le păzeşte, răsplata este mare.

Iată dragi prieteni, că nu este vorba numai despre un standard după care să fim judecaţi ci este vorba şi despre învăţătură. Pentru cel neprihănit este sursă de învăţătură, pe când pentru cel păcătos este într-adevăr un cod după care îi vor fi judecate faptele.

Cineva spunea că Legea este mintea lui Dumnezeu. Prin Lege Dumnezeu şi-a exprimat voia cu privire la modul în care aşteaptă El să fie omul.

Priviţi apoi la ce spune David cu privire la Lege. El  consideră că Legea Domnului este dreaptă.

Acum, noţiunile noastre cu privire la ceea ce este bun sau rău sunt profund marcate de cultura în care trăim şi de condiţia noastră de fiinţe căzute, păcătoase. Legea este revelaţie lui Dumnezeu. Dumnezeu a tras în felul acesta linia de demarcaţie dintre bine şi rău. Dar cum putem şti ce este bine?  Dumnezeu ne spune ce este bine şi ce este rău.

Interesant este că această generaţie care se luptă atât de mult pentru libertate încă mai are probleme cu înţelegerea şi acceptarea binelui. Sunt mulţi care consideră că nu este o crimă să furi dar este o crimă să pedepseşti pe cel ce a comis crima. Această inconsecvenţă arată foarte bine cam unde se află lumea de astăzi în raport cu Cuvântul lui Dumnezeu, în mod special cu Legea Sa.

Dar să observăm şi modul în care este aplicată Legea. Legea nu este o putere prin sine însăşi. Cel care dă legea reprezintă puterea. Dumnezeu este cel care are puterea şi El urmăreşte aplicarea ei.

De exemplu în ceea ce priveşte legea gravitaţiei, cea care face ca toate obiectele să cadă la pământ. Oricât de sus ai urca, atâta vreme cât eşti în raza ei de acţiune ea acţionează asupra ta. Este o lege operaţională şi nimeni nu o poate schimba.

Mulţi oameni cred că pot încălca Cele zece porunci şi nimic nu o să li se întâmple. Aceasta îmi aduce aminte de o situaţie hazlie dar care exprimă bine nebunia acestei înşelăciuni, pentru că este o înşelătorie. Se spune că un om a sărit de pe un bloc cu 100 de etaje. Plutind în aer, la etajul 50 cineva îl întreabă cu este: Până acum e bine! Răspunde el. La etajul 25 cineva întreabă din nou. Cum este? Încă e bine! Spune el. Dar când ajunge jos, nu mai are răspuns!

Dragi mei, se prea poate să nu vedem imediat efectele încălcărilor legilor stabilite de Dumnezeu dar aceasta nu înseamnă că nu ni se va întâmpla nimic niciodată. Ca şi în cazul legilor naturale, fiecare încălcare îşi cere tributul şi nimeni nu va putea ocoli acest fapt.

Un alt aspect care trebuie lămurit este confuzia existentă în ceea ce priveşte raportul dintre Lege şi har.

Cei mai mulţi pun alături legea şi harul. Nu cred că o asemenea asociere este potrivită. Sunt două noţiuni a căror compatibilitate este foarte greu de stabilit. Legea operează pe baza intransigenţei, operează pe baze bine stabilite, pe când harul operează prin dragoste. Legea nu are dragoste. Ea nu împlineşte nevoie de iertare şi acceptare a celui ce a încălcat-o. Harul este cel care aduce iertarea şi acceptarea.

Pe de altă parte, Legea demonstrează şi incapacitatea omului de a se apropia de Dumnezeu prin propriile eforturi. În Epistola către Romani, capitolul 3, versetul 19 găsim scris următoarele cuvinte:

v.19  Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sînt supt Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu.

Tot Pavel, în aceeaşi epistolă dar la capitolul 8 spune aşa:

v.3  Căci-lucru cu neputinţă Legii, întrucît firea pămîntească (Greceşte: carnea, aici şi peste tot unde e ,,firea pămîntească“.) o făcea fără putere-Dumnezeu a osîndit păcatul în firea pămîntească, trimeţînd, din pricina păcatului, pe însuş Fiul Său într’o fire asemănătoare cu a păcatului,

Observaţi, dragi prieteni că vina nu este în Lege ci în noi. Legea nu este decât o oglindă, aşa cum am văzut deja, care îi arată omului condiţia lui păcătoasă. Însă mulţi oameni se uită în oglindă şi consideră că nu mai este nimic de corectat cu privire la starea lor. Noi vrem adesea ca oglinda să ne spună ceea ce vrem noi dar ea nu face decât să ne arate realitatea.

Probabil tuturor le este cunoscută povestea “Albă ca zăpada”. Prinţesa cea rea întreba oglinda: “Oglindă, oglinjoară, cine-i mai frumoasă-n ţară?” Ea ar fi vrut ca oglinda să-i spună că ea este, dar oglinda era sinceră, imparţială ceea ce nu a convenit prinţesei.

Dragii mei legea este imparţială, ea nu are motive pentru a fi părtinitoare, este la fel de dreaptă ca cel ce a dat-o. Ea reflectă imaginea fidelă a moralităţii noastre, a modului în care noi ne identificăm cu caracterul Domnului nostru.

Nu legea ne face păcătoşi ci doar ne confruntă cu această realitate a păcatului din viaţa noastră.

Legea este acel pedagog, acea persoană care ne duce la cruce, şi ne spune: drag prieten, tu eşti un păcătos care are nevoie de iertare. Iată pe cel ce poate să te izbăvească!

Aceasta este Legea.

Dar să privim acum la cele zece porunci. Am putea spune că şi ele se divid în două. O parte are de a face cu relaţia omului cu Dumnezeu iar cealaltă se ocupă de relaţia omului cu cei din jurul lui.

Să vedem deci care este prima lege ce deschide această primă secţiune:

v.3 Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.

Nu este întâmplător faptul că Dumnezeu începe cu amintirea ieşirii poporului din ţara Egiptului. Problema Egiptului era politeismul. Ori, Dumnezeu condamnă acest gen de credinţă. Politeism înseamnă credinţa în mai mulţi dumnezei.  Dumnezeu nu are nici o poruncă împotriva ateismului pentru că nu era ateism atunci. Ei erau mult prea aproape de momentul creaţie pentru ca ateismul să-şi făcut loc în sufletele oamenilor. Însă politeismul este drumul către ateism care este credinţa că nu există Dumnezeu. Foarte mulţi greci şi romani au trecut încet, încet de la politeism la ateism, de ce, pentru că dumnezeii lor nu aveau putere, nu erau vii, nu răspundeau oamenilor.

Se pare că ateii au apărut pe timpul regelui David şi el îi numeşte nebuni. Iată ce spune el în Psalmul 53:

v.1  Nebunul zice în inima lui: ,,Nu este Dumnezeu!“ S’au stricat oamenii, au săvîrşit fărădelegi urîte, nu este nici unul care să facă binele.

Astăzi ateismul este foarte răspândit. Atei pot fi întâlniţi la catedrele universităţilor, sau în poziţii înalte guvernamentale, sau poate fi ţăranul simplu. Cu toate acestea, cuvântul lui Dumnezeu, tot nebunie numeşte această credinţă că nu este Dumnezeu. Este o credinţă dragii mei. Ateismul nu înseamnă lipsa credinţei ci este credinţa că nu există Dumnezeu.

Dar dragi prieteni, motivul pentru aceasta nu este descoperirea pe cale ştiinţifică că lumea este altfel construită şi că Dumnezeu nu are nici o contribuţie în crearea ei. Nu! Motivul este că omul nu vrea să accepte o lege care îl condamnă. Nu poate accepta o lege care îl arată aşa cum este. Dar pentru că nu poate nega legea, şi nu o poate face pentru că nu poate nega faptele, atunci cel mai simplu este să lovească în Cel ce a dat Legea.

Dumnezeu spune Israelului să nu aibă alţi dumnezei în afară de El, Dumnezeul viu şi adevărat. Oare de ce face Dumnezeu această precizare? Doar, văzuse poporul ce se întâmplase cu zeii Egiptului. Văzuseră că au fost fără putere pe când Dumnezeu a demonstrat că are putere din plin dar, mai ales că este de partea Israelului. Mai era oare nevoie de o asemenea precizare? Era. Şi este şi necesară şi pentru cei din zilele noastre.

În acele zile era destul de greu să fi echilibrat în credinţa ta, la fel de greu cum este şi astăzi. Vedeţi dragi prieteni ne lovim mereu de constanta, omul nu se schimbă. Natura noastră păcătoasă ne îndeamnă la aceleaşi păcate şi atitudini indiferent de vremurile în care trăim. Este doar o problemă de circumstanţă ca aceste acţiuni să pară altfel dar în esenţă reprezintă aceleaşi păcate.

Cred că Pavel atinge foarte bine aceste aspecte în cuvintele sale adresate romanilor  în capitolul 1:

v.21  fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţămit; ci s’au dedat la gîndiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s’a întunecat.

  1. 22 S’au fălit că sînt înţelepţi, şi au înebunit;
  2. 23 şi au schimbat slava Dumnezelui nemuritor într’o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi tîrîtoare.

v.24  De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile;

v.25  căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s’au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvîntat în veci! Amin.

Deci care este motivul? Oamenii s-au crezut înţelepţi, atât de înţelepţi încât l-au desconsiderat pe Dumnezeu şi şi-au făcut ei înşişi Dumnezei.

Este interesantă această atitudine, pentru că au refuzat autoritatea lui Dumnezeu dar au acceptat autoritatea unor zei morţi, iraţionali, fără viaţă. De fapt, dragii prieteni nu este vorba despre acei zei a căror autoritate o acceptă omul ci este autoritatea diavolului. Spre deosebire de Dumnezeu care mereu se prezintă, îşi dezvăluie identitatea, diavolul nu ţine să aibă o identitate. El se deghizează în diferite forme, nu ezită să stea în umbră, în întuneric pentru că el este tatăl minciunii. Intenţia lui este să-i ţină pe oameni departe de Dumnezeul cel adevărat. Dacă poate să-i înşele pe oameni el se foloseşte şi de alţi zei. Nu contează cui se supun oamenii atâta vreme cât nu se supun lui Dumnezeu. Din această cauză oamenii sunt adesea înşelaţi să se închine la ceea ce este mai puţin decât Dumnezeu, la creatură în loc de creator.

Dumnezeu ştia şi El acest lucru şi de aceea intervine şi în legea pe care o dă:

v.4  Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor cari sînt sus în ceruri, sau jos pe pămînt, sau în apele mai de jos de cît pămîntul.

  1. 5 Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sînt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii pînă la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc,

v.6  şi Mă îndur pînă la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.

Poate că unii se gândesc că nu mi este un pasaj care ni se aplică. Suntem totuşi în era modernă şi numai civilizaţiile înapoiate se mai închină acum la chipuri cioplite.

Dragi mei daţi-mi voie să precizez că orice lucru, orice obicei căruia te abandonezi, care îţi consumă atenţia, îţi confiscă ataşamentul devine un dumnezeu pentru tine.

Sunt mulţi oameni care nu se închină lui Bachus, zeul grecilor şi romanilor, dar cu toate acestea sunt stăpâniţi de băutură. Alţii se închină zeiţei Afrodita, zeiţa sexului. Alţii se închină banilor. Să nu mai vorbim de cei care sunt dependenţi de televizor, cei care se hrănesc cu imagini.

Dragii prieteni, tot ce îţi consumă timpul, energia, sufletul, devine Dumnezeul tău. O să vedem mai departe efectul pe care le au anumite obiceiuri ale noastre asupra relaţiei noastre cu Dumnezeu.

În principiu idolatria este închinare la ceea ce este mai puţin decât Dumnezeu. Dumnezeu nu doreşte numai dedicarea noastră absolută dar doreşte să fie o dedicare faţă de Absolut. Restul nu reprezintă decât încercarea diavolului de a ridica creaturile la statura divinităţii. Este minciuna cu care i-a ademenit pe primii oameni şi continuă să o facă mereu şi mereu cu noi generaţii de oameni.

Să luăm deci seama la dedicarea noastră, la închinarea noastră şi în aceeaşi măsură la ceea ce ne închinăm.

Dumnezeu este interesat ca noi să avem o imagine corectă cu privire la El, pentru ca închinarea noastră să fie una potrivită.