Itinerar Biblic Ep. 1031 – APOCALIPSA Cap. 5:2-14

 

Dragi prieteni am vorbit data trecută despre natura cărţii ale cărei peceţi sunt rupte de Domnul Isus. Am văzut că poate foarte bine fi vorba despre cartea Noului Legământ pe care Dumnezeu îl face cu poporul Său.

Dar să revenim la lectura capitolului 5 şi o vom relua de la versetul 2:

v.2  Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: ,,Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?“

Cred că o întrebare legitimă este „Cine are dreptul de moştenire asupra acestei lumi? Cine poate să o conducă? Cine poate restabili dreptatea şi neprihănirea? Credeţi că o poate face partidul de guvernământ? O poate face opoziţia? Credeţi că este în puterea Naţiunilor Unite? Sper că nimeni nu consideră că omul poate să rezolve acum problemele pe care le-a creat rând pe rând de-a lungul istoriei.  Cuvântul lui Dumnezeu ne spune clar că nu poate.

Ioan pomeneşte aici prezenţa unui înger puternic care avea o voce sonoră. Este o referire la puterea ce caracterizează Noul Legământ.

v.3  Şi nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pămînt, nici supt pămînt, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea.

Nici un om, nici un descendent al lui Adam nu are dreptul să deschidă cartea şi să preia controlul asupra pământului. Au fost mulţi cei care au încercat dar fără succes. Adam a pierdut puterea asupra pământului datorită păcatului.  Moise a fost cel care a promulgat legi dar şi unul care le-a încălcat. David şi urmaşii lui au eşuat şi ei în multe privinţe. Nimeni dintre descendenţii lui Adam nu se califică pentru a conduce lumea. Conducătorul trebuie să fie un Eliberator, Suveranul trebuie să fie Salvatorul omenirii şi singurul care întruneşte aceste calităţi este Domnul Isus. Ca descendenţi ai lui Adam nu putem rezolva problemele omenirii şi nici copii noştri nu vor putea. Satan are grijă de aceasta. El se străduieşte să obţină controlul asupra pământului dar va eşua.

Rămâne totuşi întrebarea: Cine este vrednic să deschidă cartea?

v.4 Şi am plîns mult, pentrucă nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea.

Ioan este afectat de ceea ce se întâmpla. Omul acesta are o pasiune reală pentru profeţie. Avea o afecţiune sfântă şi o curiozitate pioasă faţă de aceste lucruri. El voia să privească şi să înţeleagă lucruri pe care nici îngerii nu erau în stare să le înţeleagă. Ioan este cu atât mai afectat cu cât el însuşi vine de pe pământ.

Vedeţi, Apocalipsa a fost scrisă cu lacrimi. Continuă pământul să se zbată în această stare de păcat şi durere? Nu există nici o şansă pentru pământul acesta? Ascultaţi la ceea ce spune Apostolul Pavel: „Şi nu numai ea, dar şi noi, cari avem cele dintîi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.” Romani 8:23

Nu este nimeni capabil să conducă această lume? Ioan este copleşit de perspectiva că nimeni nu are această abilitate. Pavel scrie în acelaşi pasaj: Romani 8:22 “Dar ştim că pînă în ziua de azi, toată firea suspină şi sufere durerile naşterii.”

Personal consider că teoria evoluţionistă prezintă o perspectivă pesimistă asupra viitorului omenirii.  Nu este de mirare că a condus la atâtea sinucideri printre oameni inteligenţi dealtfel. Ce speranţă am avea de la viitor dacă ne gândim că suntem unde suntem ca rezultat al unor schimbări ce au avut loc în milioane de ani.  Este cineva care poate schimba soarta pământului îndreptând multitudinea de probleme existente?

Cred că pretenţiile politicienilor că ei pot oferi soluţii pentru problemele cu care se confruntă omenirea nu sunt decât rezultate ale vanităţii şi mândriei umane. Este şi mai trist când asemenea pretenţii vin din partea bisericilor.

Dragul meu prieten, nu cred că greşesc când afirm că nimeni nu poate emite asemenea pretenţii. Nimeni dintre fii oamenilor nu este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile. Nimeni nu poate, în mod justificat, să conducă această lume. Ioan îşi dă seama de acest lucru şi suferă din această pricină.

Ce neşansă pe Ioan să fi avut parte de această vedenie tocmai în Patmos şi în vremea aceea. Dacă ar fi avut parte de ea în zilele noastre s-ar fi găsit o mulţime de predicatori şi teologi care să-i spună ce scrie în interiorul şi pe exteriorul ei….Ei ar fi avut toate răspunsurile şi Ioan n-ar fi avut de ce să se îngrijoreze. Aţi sesizat desigur ironia acestor cuvinte.

Ioan nu cunoştea răspunsul la întrebarea legată de cel ce va conduce lumea, cel ce va putea deschide cartea. El nu a vrut răspunsul dar va afla imediat soluţia acestei dileme.

v.5  Şi unul din bătrîni mi-a zis: ,,Nu plînge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei.

Evident, oricare dintre bătrâni ar fi putut răspunde. Ei aveau iluminare spirituală. Cred că ei pot fi identificaţi ca biserica pentru că Domnul Isus a spus celor ce sunt ai lui: „ Nu vă mai numesc robi, pentrucă robul nu ştie ce face stăpînul său; ci v’am numit prieteni, pentrucă v’am făcut cunoscut tot ce am auzit dela Tatăl Meu.” Ioan 15:15

Domnul Isus este singurul care dreptul de conducere asupra acestui pământ. Nu numai că ne-a răscumpărat pe mine şi pe tine, dragul meu ascultător, dar a răscumpărat şi acest pământ. El este identificat în această secţiune cu toate atribuţiile Sale care privesc acest pământ.

„Leul din seminţia lui Iuda” îl identifică, desigur, cu tribul lui Iuda, poporul lui Israel. Când bătrânul Iacov era pe moarte, i-a chemat pe cei doisprezece fii în jurul lui şi aceasta este profeţia pe care el a prezentat-o pentru Iuda: „Iuda este un pui de leu. Tu te-ai întors dela măcel, fiule! Iuda îşi pleacă genunchii, se culcă întocmai ca un leu, Ca o leoaică: cine-l va scula?  Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, Nici toiagul de cîrmuire dintre picioarele lui, Pînă va veni Şilo, Şi de El vor asculta popoarele. Geneza 49:9-10

Domnul Isus este descris aici ca Leul din tribul lui Iuda. El este, de asemenea  „Rădăcina lui David”.  În 2Samuel 7, minunatul capitol în care este prezentat legământul pe care îl încheie Dumnezeu cu David,  El spune: „Voi ridica unul din descendenţii tăi care va domni nu numai peste poporul acesta ci peste întregul pământ.” Domnul Isus este acela. El este cel care are dreptul de cârmuire asupra acestui pământ. El reprezintă împlinirea profeţiilor făcute în Vechiul Testament legate de viitorul acestei lumi. Toate aceste profeţii vor fi împlinite odată cu cea de a doua venire a Sa aici pe pământ când va stabili Împărăţia Sa.

v.6     Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii, şi între bătrîni, am văzut stînd în picioare un Miel. Părea jungheat, şi avea şapte coarne şi şapte ochi, cari sînt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimese în tot pămîntul.

Ioan este încă un spectator la această scena. El spune „Am văzut!” Ce vede? Un „Miel”! De fapt, cuvântul folosit este mai degrabă un diminutiv – ceva de genul „mieluţ”.  Aceasta denotă blândeţe şi bunăvoinţă în ce priveşte sacrificiul. Vă aduceţi aminte de cuvintele lui Isaia? „Cînd a fost chinuit şi asuprit, n’a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n’a deschis gura.

Isaia 53:7

Sau ceea ce spune Ioan în Evanghelia Sa: Ioan 1:29: “„Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!!”

Ioan vede mielul ca şi când ar fi fost junghiat.  Această jertfă este una răscumpărătoare şi substituţionară. Accentul cade asupra faptului că El a fost înjunghiat într-un mod violent.

Deşi părea junghiat, acum „stătea în picioare” ceea ce vorbeşte deja despre învierea Lui.

El nu mai stă la dreapta lui Dumnezeu. El se mişcă deacum şi se mişcă cu putere. El se pregăteşte să revină pe pământ. Judecata şi Necazul cel mare sunt gata să lovească pământul.

Interesant este şi locul în care îl vede Ioan pe Domnul Isus stând în picioare: „Între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii.” Cred că aceasta ne vorbeşte tocmai despre faptul că El este pregătit să judece.

Apar acum câteva elemente pe care le regăsim şi în profeţia lui Daniel. Este, în primul rând vorba despre  cele „şapte coarne”. Citiţi capitolele 7 şi 8 din cartea Daniel pentru mai multe detalii. O posibilă interpretare a acestor simboluri este aceea că ele denotă puterea. La fel cei „şapte ochi” pot vorbi despre omniscienţa Domnului Isus.  Aşadar, Domnul este prezentat cu aceste calităţi divine: omnipotenţa şi omniscienţa.  El se mişcă în plinătatea Duhului Său care este un Duh al înţelepciunii şi înţelegerii.

Domnul Isus este, în acelaşi timp, Leu şi Miel. Caracterul leului se referă la cea de a doua Sa venire. Caracterului Mielului se referă la prima venire pe pământ când a venit să răscumpere, se jertfească. Leul este simbolul puterii Sale, al maiestăţii. Mielul este simbolul blândeţii Sale. Ca leu este suveran. Ca miel este Salvator. Ca leu este judecător, ca miel este judecat. Leul reprezintă guvernarea lui Dumnezeu. Mielul reprezintă harul divin.

Dar să urmărim continuarea relatării:

v.7  El a venit, şi a luat cartea din mîna dreaptă a Celuice şedea pe scaunul de domnie.

Domnul Isus se îndreaptă către tron trecând prin perioada Necazului cel Mare.  El judecă lumea cu dreptate înainte de a domni în mod îndreptăţit. El nu va mai fi mijlocitorul bisericii pentru că biserica va fi de acum cu El în slavă. Acela este momentul din care El va începe să funcţioneze ca Marele Judecător. Aceasta este o importantă modificare şi trebuie luată în considerare ca atare.

v.8  Cînd a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrîni s’au aruncat la pămînt înaintea Mielului, avînd fiecare cîte o alăută şi potire de aur, pline cu tămîie, cari sînt rugăciunile sfinţilor.

„Când a luat cartea” este de fapt „luase cartea” deoarece se foloseşte timpul aorist care denotă o acţiune completă. Aceasta este una din cele mai importante mişcări din toată creaţia şi se referă la momentul în care Domnul Isus va prelua controlul absolut asupra ei.

Observaţi, vă rog, modul în care cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni se închină înaintea Mielului. Alăutele, sau harfele vorbesc despre cântările de laudă pe care le aduc ei Domnului Isus.

Nu ştiu dacă cei douăzeci şi patru de bătrâni cântă folosindu-se de harfe sau ele reprezintă doar nişte simboluri ale atitudinii lor faţă de Domnul Isus.

De fapt, aceşti douăzeci şi patru de bătrâni acţionează în calitate de preoţi. Numai biserica va fi o preoţie a credincioşilor în ceruri. Un comentator al Noului Testament vede în cei douăzeci şi patru de bătrâni răspunsul rugăciunii Domnului Isus consemnată în Ev. După Ioan cap. 17. Este foarte adevărat că multe aspecte din această rugăciune se regăsesc in aceşti douăzeci şi patru de bătrâni; cunoaşterea lui Dumnezeu, faptul că sunt cu prezenţi cu El.

Un simbol aparte îl constituie şi „potirele de aur pline cu tămâie”. El sunt identificare în general cu rugăciunile sfinţilor. În mod cert, bătrânii reprezintă trupul Domnului Isus cum mai este numită biserica şi ea are menirea preoţiei.

Dar să vedem mai departe ce fac cei douăzeci şi patru de bătrâni:

v.9  Şi cîntau o cîntare nouă, şi ziceau: ,,Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost jungheat, şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sîngele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam.

v.10  Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pămînt!“

Cei ce cântau „cântarea nouă”, Ioan se referă la cele patru făpturi vii şi la cei douăzeci şi patru de bătrâni. Corul armatelor îngereşti se unesc cu biserica în această cântare nouă.

Un element ce trebuie să reţină atenţia este timpul la care este folosit cuvântul „ado”. Este vorba despre un prezent care indică o anumită continuitate a acţiunii. Lauda aceasta este îndreptată înspre Mielul care are cartea în mâinile Sale.  El este onorat acum care şi Răscumpărătorul oamenilor din toate generaţiile şi de orice naţionalitate. Cred că pentru mulţi cerul va fi prima scenă pe care vor cânta fără să alunge audienţa.

Important este să înţelegem şi natura acestei cântări noi. Cred că este vorba despre cântarea răscumpărării. Vechea cântare se referă la creaţie. În cartea lui Iov ni se spune că copii lui Dumnezeu cântau. Ei cântau pentru că Dumnezeu este creator. Ei nu ştiau prea mare lucru despre dragostea lui Dumnezeu. Acum pot cânta despre un mântuitor care iubeşte şi care s-a sacrificat pentru noi. Ce imagine minunată avem aici!

Vrednicia la care se referă biserica în cântarea ei este o expresie a faptului că de acum, El, Domnul umple întreg orizontul închinării. De fapt, închinarea înseamnă recunoaşterii faptului că El este vrednic de laudă, respect şi ascultare. Şi dragii mei, El este vrednic de laudă şi închinare întrucât El a răscumpărat oameni pentru Dumnezeu prin Sângele Său.

Iată o lecţie dragi ascultători. Astăzi se cântă din ce în ce mai puţin despre acest aspect în biserici. Prea puţin se mai vorbeşte despre sângele Domnului Isus, sânge în care suntem răscumpăraţi. În cer însă se vor cânta cântări pe această temă. Cred că trebuie să învăţăm ceva din aceasta.

Interesantă este şi observaţia din versetul 10. „Ai făcut din ei o împărăţie de preoţi pentru Dumnezeul nostru  şi ei vor împărăţi pe pământ!” Aceasta este o minunată perspectivă în ce priveşte biserica.

Ioan priveşte în continuare şi îşi îndreptă privirile şi în jurul tronului:

v.11  M’am uitat, şi împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrînilor am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii.

v.12  Ei ziceau cu glas tare: ,,Vrednic este Mielul, care a fost jungheat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!“

Când Ioan spune zece mii de ori zece mii şi mii de mii.” El vrea să comunice de fapt că nu se puteau număra. Ceea ce face el este o estimare cât se poate de generală a ceea ce nu putea fi numărat. El se uită la aceste făpturi şi când vede mulţimea lor spune:  M-am uitat mai întâi la îngerii care s-au unit cu cele patru făpturi vii şi cu cei douăzeci şi patru de bătrâni în cântarea lor cea nouă. Dar pe urmă m-am uitat în jurul tronului şi am văzut o mulţime ce nu se putea număra. Nimeni nu putea spune cu exactitate câţi erau!”  Creaturile înzestrate cu inteligenţă de Dumnezeu îl glorificau.

Nu-mi imaginez de ce ar vrea cineva să meargă în ceruri dacă nu este pregătit să se închine lui Dumnezeu, să-l laude şi să-L onoreze pe El.

v.13  Şi pe toate făpturile, cari sînt în cer, pe pămînt, supt pămînt, pe mare, şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicînd: ,,A Celui ce şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpînirea în vecii vecilor!“

v.14  Şi cele patru făpturi vii ziceau: ,,Amin!“ Şi cei douăzeci şi patru de bătrîni s’au aruncat la pămînt, şi s’au închinat Celui ce este viu în vecii vecilor!

Orice creatură vie se înrolează în acest act măreţi, universal de recunoaştere a autorităţii lui Dumnezeu. Tot ce este pe pământ şi în ceruri se închină înaintea lui Dumnezeu şi recunosc autoritatea Lui. Imaginea este extraordinară. Să ne amintim:

Începutul îl constituie cântarea de slavă a bătrânilor şi a făpturilor vii din sala scaunului de domnie. Milioane de îngeri s-au alăturat apoi corului lor. În cele din urmă fiecare fiinţă din creaţie a dat slavă lui Dumnezeu şi Mielului. Totul se încheie printr-un Amin – aşa să fie! Întreaga procesiune se încheie printr-un minunat act la închinării şi anume îngenuncherea celor douăzeci şi patru de bătrâni. Aceasta înseamnă recunoaşterea autorităţii supreme!

Dragii mei iată ce secvenţă minunată vedem cu ajutorul lui Ioan. Este secvenţa închinării creaţiei în faţa Creatorului! Tu ce te consideri? Eşti şi tu parte a acestei creaţii? Eşti parte a bisericii? Trebuie să te închini înaintea celui de are dreptul de conducere şi judecată a acestui pământ.

Cel de al şaselea capitol al cărţii Apocalipsa este marele punct de cotitură, marea diviziune în cadrul acestei cărţi. Această cotitură este foarte importantă.

Cea de a treia şi ultima secţiune majoră a Apocalipsei începe cu capitolul patru unde, putem spune, că suntem transferaţi în ceruri.  Ioan a fost „prins” de ceruri iar noi l-am însoţit pentru a vedea lucruri care numai în ceruri se pot vedea. Oricum, nu am văzut nimic care să poarte eticheta bisericii şi aceasta pentru că biserica a fost un nume pe care grupul celor credincioşi l-a avut aici pe pământ.  Am văzut însă că există un grup de douăzeci şi patru de bătrâni. Aceşti bătrâni trebuia să ajungă cumva acolo – şi ei au fost „apucaţi” şi duşi în ceruri iar acum reprezintă biserica care va fi de acum în ceruri cu Domnul Isus Hristos. De aici încolo, în cartea Apocalipsa, biserica nu va mai fi menţionată ca fiind pe pământ. Este o invitaţie la finalul cărţii care vine din partea bisericii dar aceasta se referă la zilele în care noi încă trăim aici pe pământ.

Cred că se poate uşor distinge o anumită ordine în această carte şi cred că este nevoie să urmăm „regula” apostolului Petru în ceea ce priveşte interpretarea profeţiilor: Fiindcă mai întîi de toate, să ştiţi că nicio proorocie din Scriptură nu se tîlcuieşte singură.”

2 Petru 1:20

Cu alte cuvinte nici o profeţie nu se interpretează numai prin datele pe care ea le oferă. Fiecare profeţie trebuie privită ca parte a unui sistem sau a unui program şi trebuie să se potrivească cu celelalte.

O să vedem că Ioan nu ne oferă un mesaj codificat ale cărui chei sunt ascunse şi cu care trebuie să ne chinuim mintea. El ne oferă un mesaj în care include şi cheile necesare interpretării lui. Chiar dacă pentru mulţi, cartea Apocalipsa este o colecţie de vedenii, cred că ne-am dat seama că avem în faţă un material cât se poate de organizat.

În întâlnirea noastră viitoare o să ne convingem şi mai bine de acurateţea acestui fapt.

Până atunci însă, har şi pace!