Itinerar Biblic Ep.0550 GALATENI Cap. 6:8-18

 

Dragi ascultători, iată-ne ajunşi la cea din urmă oprire în cadrul itinerariului nostru în cadrul Epistolei apostolului Pavel către credincioşii din Galatia.

Încheiam analiza versetului 7 cu exemple care întăreau afirmaţia lui Pavel. El a spus că Dumnezeu nu poate fi batjocorit, nu poate fi păcălit. Ceea ce seamănă omul aceea va şi culege.

V-am dat atunci exemplul lui Iacov care a cules şi el ceea ce a semănat – înşelăciunea.

Daţi-mi voie să continui astăzi cu alte două exemple pentru a merge apoi mai departe la concluziile acestei epistole.

Deci, un alt exemplu îl avem relatat în prima carte a Împăraţilor în capitolul 21. Acolo găsim istoria unui cuplu sângeros. Este vorba despre Ahab şi Izabela. În mod special în acest capitol descoperim complotul lor împotriva lui Nabot, stăpânul unei vii pe care Ahab şi-o dorea foarte mult.

Nabot nu a vrut să vândă această vie şi atunci Izabela l-a ucis pe Nabot pentru a-i lua via pentru soţul ei. Ei au crezut că fiind rege şi regină sunt deasupra oricărei legi. Poate în ce priveşte legile umane, dar nu şi cele divine.

Dumnezeu l-a trimis imediat pe Ilie, proorocul Său pentru a-i înştiinţa că el văzuse fapte lor, a judecat-o şi sentinţa a fost pusă. Ea a fost una pe măsura faptei comise. Dumnezeu i-a transmis lui Ahab că în locul în care câinii au lins sângele lui Nabot, acolo vor linge şi sângele lui Ahab. Lucrul acesta nu s-a întâmplat imediat, dar într-un moment în care Ahab nici nu se mai gândea la aşa ceva, s-a întâmplat întocmai cum spusese Ilie din partea lui Dumnezeu.

Ahab a fost rănit în luptă şi i-a cerut celui ce-i mâna carul să-l scoată din luptă. Aşa s-a şi întâmplat însă el a pierdut sânge din rana sa. Mai târziu, carul său a fost spălat în apele Samariei şi câinii au venit şi au lins sângele său.

Mai am un exemplu. Apostolul Pavel. Vedeţi, Pavel nu vorbea la voia întâmplării, aşa cum facem mulţi dintre noi. Pe de o parte pentru că Duhul Sfânt era cel ce-l călăuzea, iar pe de altă parte pentru că el experimentase ceea ce scria altora.

Episodul la care mă refer este cel al uciderii lui Ştefan, primul martir în rândurile creştinilor.  Pavel era acolo şi îşi dăduse acordul pentru moartea lui Ştefan, prin aruncarea cu pietre. Poate că a făcut mai mult de atât. Poate chiar a instigat mulţimea să arunce cu pietre în Ştefan.

Ei bine, după convertirea sa, atunci când deja începuse să propovăduiască cu succes Evanghelia, şi a ajuns tocmai în Galatia, Pavel a fost şi el la un pas de moarte. Cum, exact în acelaşi fel – lovit cu pietre.

Dragii mei, repet acest verset: Ce samănă omul, aceea va şi secera!”

Bine ar fi dacă tinerii de astăzi ar înţelege aceste lucruri. Sunt mulţi care consumă droguri sau trăiesc în promiscuitate. Sunt atâţia care caută satisfacţii în relaţiile sexuale cu parteneri multipli. Unii au început deja să culeagă rezultatele – multitudinea  bolilor de natură venerică cu care sunt infestaţi. Nu mai vorbim despre dezastrul din cadrul familiilor. Divorţul cunoaşte o creştere fără precedent. Mai mult, sunt mult mai puţin căsătorii care se încheie. De ce? Păcatul! Culegem ceea ce semănăm! Şi aceasta nu este tot! Să ne gândim şi la generaţiile viitoare. Generaţii de copiii care nu vor cunoaşte dragostea, căldura şi echilibrul unui cămin. Cum credeţi că va arăta societatea în următorii ani? Eu unul mă îngrozesc.

Nu vă înşelaţi! Nu consideraţi că nu se va întâmpla nimic! Lucrul acestea nu este negociabil. Ceea ce semănăm, aceea vom secera.

Lucrul acesta ar trebuie să ne dea de gândit, dragi prieteni credincioşi. Noi ce facem pentru generaţia de mâine? Cum trăim noi viaţa creştină în faţa noilor generaţii de credincioşi? Fiţi foarte atenţi! Nu am întrebat cum predicăm! Am întrebat cum trăim, pentru că aceasta este ceea ce vor învăţa ei.

Aşa cum un copil învaţă din viaţa părinţilor săi, nu din ceea ce îi spun, ci din ceea ce văd, la fel este şi cu noi. Ascultaţi numai ceea ce spune Pavel mai departe:

v.8 Cine samănă în firea lui pămîntească, va secera din firea pămîntească putrezirea; dar cine samănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa vecinică.

Cred că mulţi creştini ar trebuie să se cam teamă de acea zi când Domnul Isus va veni să-i ia pe ai Săi la Sine şi aceasta pentru că toţi ne vom înfăţişa înaintea tronului Său de judecată.  Acolo vom da socoteală de lucruri pe care le-am făcut aici, pe când eram în trup. Apostolul Ioan sugerează că s-ar putea ca unora să le fie ruşine să dea ochii cu Domnul. Ascultaţi numai ce spune Ioan în prima sa epistolă, în capitolul 2:28:” Şi acum, copilaşilor, rămîneţi în El, pentruca atunci cînd Se va arăta El, să avem îndrăsneală, şi, la venirea Lui, să nu rămînem de ruşine şi depărtaţi de El.

Dragii mei, dacă continuăm să trăim după poftele firii noastre, vom aduce roade ale firii. Nu uitaţi, aceasta nu are de a face cu mântuirea noastră. Ea este încă acolo, numai că aici este vorba despre acea răsplătire pe care Domnul vrea să o dea tuturor care îi sunt credincioşi. Nu cred că înţelegem acum ce importantă este ea. Acum nu avem imaginea a ceea ce înseamnă răsplata pe care o oferă Domnul Isus pentru că ne mulţumim cu foarte puţin. De fapt, ne mulţumim cu puţin pentru că ştim foarte bine ce fel de viaţă ducem. Atunci când ştim că suntem departe de ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi, ne gândim că dacă vom ajunge să ocupăm şi noi un colţ în cerul lui Dumnezeu va fi suficient pentru noi.

Să ştiţi, dragi prieteni că Dumnezeu ne-a creat pentru mult mai mult. Nu trebuie să ne mulţumim cu puţin. Dar să şi trăim în funcţie de aceste aşteptări. Să nu regretăm nimic atunci când vom ajunge înaintea Lui.

Iată deci că Dumnezeu a pus o lumină roşie. De această dată El aprinde lumina verde. Sunt cuvinte pentru mângâierea şi încurajarea noastră.

Versetul 9:

v.9  Să nu obosim în facerea binelui; căci la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală.

Un tată, medic de profesie, mi-a spus următoarele cuvinte cu ceva timp în urmă: Sunt îngrijorat cu privire la fiul meu. Timpul este împotriva mea, şcoala este împotriva mea, alţi părinţi par a fi împotriva mea şi chiar unii prieteni. Însă dorinţa mea cea mai mare este să-mi cresc băiatul cum se cuvine!”

I-am răspuns ceea ce aş răspunde oricărui părinte ce are această dorinţă: “ Dacă vrei să-ţi creşti copilul cum se cuvine, atunci seamănă sămânţa cea bună! Ai răbdare, dar fi sigur că vei culege ceea ce ai semănat!

Dragii mei, ceea ce spun eu nu este înţelepciune umană, nu mă laud cu aşa ceva, nu este decât o observaţie a ceea ce se întâmplă în jurul meu. Ştiu că niciodată nu semeni grâul în octombrie şi te duce să seceri în ianuarie. Nu se poate face aşa ceva. Este nevoie de timp pentru rodire, pentru coacere şi abia apoi pentru secerat.

La fel stau lucrurile şi în creşterea copiilor, în dezvoltarea personală, în orice domeniu. Atunci când semeni ceea ce trebuie şi ai răbdare, vei secera o recoltă bogată.

Cuvântul lui Dumnezeu ne asigură de acest lucru:

v.10  Căci dupăcum ploaia şi zăpada se pogoară din ceruri, şi nu se mai întorc înapoi, ci udă pămîntul şi-l fac să rodească şi să odrăslească, pentruca să dea sămînţă sămănătorului şi pîne celui ce mănîncă,

v.11  tot aşa şi Cuvîntul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele. (Isaia 55:10-11)

Vă aduceţi aminte că, atunci când a plecat spre Canaan, Avram a crezut în Dumnezeu. La vremea aceea cananiţii, locuitorii ţării Canaanului, erau un popor păcătos şi idolatru. Încă din acea vreme Dumnezeu i-a promis lui Avraam un fiu. El i s-a născut mult mai târziu.

În el îşi pusese Avraam nădejdea pentru împlinirea promisiunii pe care Dumnezeu i-a făcut-o cu privire la naţiunea care se va naşte din el. Cu toate acestea, atunci când Dumnezeu i-a cerut-o el a fost gata să-l aducă pe Isaac ca jertfă pe muntele Moria. Dumnezeu nu l-a lăsat să meargă până la capăt însă gestul acesta al ascultării, a fost o sămânţă semănată. Avraam va culege roadele acestei seminţe în veşnicie.

Să vă dau un alt exemplu. Este vorba despre Iochebed, mama lui Moise. Datorită problemelor timpului lor, ea a făcut un plan pentru a salva viaţa lui Moise. În cele din urmă, Moise a fost adoptat de fiica lui Faraon. Era aranjamentul lui Dumnezeu. Iochebed ajunge să fie doica lui Moise. Cu siguranţă ea i-a spus lui Moise despre Dumnezeu şi chemarea pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui Avraam şi planul Lui pentru Israel. Iochebed l-a văzut apoi pe Moise crescând după modelul egiptenilor. Întregul Egipt era împotriva ei. Cultura egiptenilor, educaţia egiptenilor, filozofia lor, religia lor… totul era atât de diferit de ceea ce ea îl învăţase pe Moise. Însă a venit o zi când Moise a uitat… ce credeţi? Nu ceea ce îi spusese mama sa despre Dumnezeu, ci tocmai ceea ce egiptenii se străduiseră să-l înveţe. Moise a uitat traiul luxos al egiptenilor şi a ales să meargă cu Dumnezeu pentru împlinirea acelei măreţe promisiuni. Iochebed a recoltat ceea ce a semănat.

Să vă mai dau un exemplu? Vă mai dau unul. De data aceasta avem ilustrarea principiului în viaţa lui David. Păcatul său a fost evident şi mulţi oameni  se gândesc la David ca fiind un om crud şi păcătos. Numai că nu păcatul a caracterizat viaţa lui David.

Mi se pare interesant faptul că, de obicei, o pată de cerneală neagră pe o faţă de masă albă, imediat iese în evidenţă pe când aceeaşi pată pe un costum negru trece neobservată.

Alţii regi din vremea lui David erau atât de răi şi comiteau păcate atât de mari şi cu toate acestea nimeni nu-i condamnă aşa cum este condamnat David. Numai că păcatul lui David este, iată, atât de expus.

Totuşi, David avea o inimă dedicată lui Dumnezeu. Chiar şi în mărturisirea pe care o David o face cu privire la păcatul comis, el exprimă această dorinţă aprinsă după părtăşia cu Dumnezeu.

Numai că vedeţi, păcatul comis de el, sămânţa aceasta semănată în firea pământească a rodit fapte ale firii pământeşti şi de aducem aminte de roadele de mai târziu, să spun aşa… Ne aducem aminte despre violul din cadrul familiei sale, apoi cearta între copii lui şi în cele din urmă moartea fiului său iubit, Absalom.

Dragii mei, concluzia este cât se poate de clară: recoltăm ceea ce am semănat. De aceea trebuie să ne străduim să dăm dovadă de cât mai mult har în relaţiile dintre noi:

v.10  Aşa dar, cît avem prilej, să facem bine la toţi, şi mai ales fraţilor în credinţă.

Iată că Pavel merge puţin mai departe în expunerea lui pe tema aplicării harului în viaţa de zi cu zi. El spune că trebuie să ne străduim să facem fapte bune. Să nu credeţi că Pavel şi-a schimbat teologia. Nici eu nu mi-am schimbat-o. Niciodată, de fapt nu am spus că nu trebuie să facem fapte bune. Numai că trebuie să fim foarte atenţie la baza vieţii noastre, fundaţia pe care construim. Fundaţia corectă este Evanghelia Domnului Isus , a harului lui Dumnezeu şi a umblării prin Duhul Sfânt. Ştim şi de ce! Atunci când umblăm în Duhul Sfânt el produce în noi roadele duhului iar ele sunt resimţite şi de cei din jurul nostru.

Dar uite aşa am ajuns la ultima secţiune din epistola către Galateni.

Pavel le scrie acum despre modul în care a scris această epistolă.

Cercetătorii spun că sunt menţionate trei persoane care şi-au adus contribuţia la scrierea acestei epistole. Primul este, bineînţeles, Pavel:

v.11  Uitaţi-vă cu ce slove mari v’am scris, cu însăş mîna mea!

“Cu ce slove mari am scris!” spune Pavel. Aceasta, consideră unii cercetători, constituie dovada că Pavel avea o problemă cu vederea. Spun ei, una din caracteristicile unei  persoane cu probleme de vedere este tocmai folosirea literelor capitale sau mari. Bineînţeles, se mai adaugă la această menţiune şi declaraţia pe care a făcut-o Pavel puţin mai devreme. Mă refer la versetul 15 din capitolul 4 al epistolei: [… ]mărturisesc că, dacă ar fi fost cu putinţă, v’aţi fi scos pînă şi ochii şi mi i-aţi fi dat. Deci, se prea poate ca acel “Ţepuş în carne!” despre care vorbeşte Pavel în alte ocazii să fie tocmai această problemă de vedere.

Este un lucru ştiut că atunci când a scris Epistola către Romani, Pavel a dictat-o unui secretar. La concluzia scrisorii Pavel i-a spus, probabil, secretarului: “Acum dacă vrei să-i saluţi şi tu pe cei din Roma, scrie-le câteva cuvinte. Astfel că în capitolul 16, versetul 22 din Epistola către Romani avem salutul adresat de cel ce scrisese scrisoarea pentru Pavel:

v.22  Vă trimet sănătate în Domnul eu, Terţiu, care am scris epistola aceasta. –

Aceasta este ceea ce a scris secretarul, scribul din vremea lui Pavel.

În ce priveşte scrisoarea către Galateni lucrurile stau puţin altfel. Atunci când le-a scris Galatenilor, Pavel era foarte supărat. Auzise ceea ce se întâmplă în mijlocul lor, cum renunţă ei la evanghelie şi aceasta l-a înfuriat astfel încât nu a mai avut răbdare să caute un scrib. S-a aşezat pur şi simplul la masă şi a început să scrie.

Motivul pentru care scrie Pavel este acela că vrea ca acei credincioşi din Galatia să cunoască intenţiile celor ce veneau pe urmele lui cu dorinţa de a împiedica lucrarea sa. Ascultaţi numai:

v.12  Toţi ceice umblă după plăcerea oamenilor, vă silesc să primiţi tăerea împrejur, numai ca să nu sufere ei prigonire pentru Crucea lui Hristos.

Intenţia acestora era să distrugă crucea Domnului Isus şi să promoveze lucruri pe care Domnul Isus nu le lăsase ca moştenire.

v.13  Căci nici ei, cari au primit tăierea împrejur, nu păzesc Legea; ci voiesc doar ca voi să primiţi tăierea împrejur, pentruca să se laude ei cu trupul vostru.

Forţându-i pe cei dintre neevrei să îmbrăţişeze iudaismul aceştia doreau să le crească popularitatea. Nu aceasta era intenţia lui Pavel:

v.14  În ce mă priveşte, departe de mine gîndul să mă laud cu altceva decît cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!

Lauda lui Pavel, dragi ascultători nu mai este şi lauda multora dintre cei ce-şi spun creştini, din păcate. Pavel punea crucea între el şi lume. El nu venea să se laude cu altceva. Deşi era un om învăţat nu venit să impresioneze nici prin ezotericul iudaism, pe care îl cunoştea foarte bine şi nici prin strălucitoarea şi demagogica filozofie, pe care, de asemenea, o cunoştea.

Pavel avea un singur lucru pentru al prezenta lumii – Domnul Isus şi El crucificat.

De ce? Pentru că aceasta era rezolvarea tuturor problemelor.

v.15  Căci în Hristos Isus nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sînt nimic, ci a fi o făptură nouă.

Aceasta era soluţia – o făptură nouă.

Dragi ascultători îmi aduc aminte câte cuvântări ni se ţineau despre omul nou, produs al ideologiei socialiste. Ni se tot vorbea despre oameni noi dar nu reuşeam să vedem nici unul. Nici măcar cei care prezentau aceste lucruri nu era acei oameni schimbaţi ca să fie un model pentru noi.

Cât de false erau acele ideologi. Nimeni nu poate face un om nou cu excepţia Domnul Isus. Ştiţi de ce? Pentru că nu are mijloacele necesare. Pentru omul nou nu ai nevoie doar de tehnologie de ultimă oră, nici de chimie sau biologie şi cu atât mai puţin de ideologie.

Omul nou are nevoie de o natură nouă şi aceasta numai Domnul Isus o poate oferi. Nimic nu are valoare când este vorba despre noua natură. Nici măcar circumcizia!

Iată acum cea din urmă afirmaţie cu privire la contribuţia adusă scrierii acestei scrisori.

v.16  Şi peste toţi ceice vor umbla după dreptarul acesta şi peste Israelul lui Dumnezeu să fie pace şi îndurare!

v.17  De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească, pentrucă port semnele Domnului Isus pe trupul meu.

Cu alte cuvinte, Pavel spune: Eu v-am scris cu aceste litere mari, dar Domnul Isus este de fapt Cel care a scris în trupul meu toate aceste lucruri. Pavel foloseşte cuvântul stigmata  pentru a descrie semnele, sau amprentele de pe trupul său.

În cea de a doua epistolă către Corinteni, în capitolul 11, începând cu versetul 23 el spune: “Sînt ei slujitori ai lui Hristos? -vorbesc ca un ieşit din minţi-eu sînt şi mai mult. În osteneli şi mai mult; în temniţe, şi mai mult; în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte!24  De cinci ori am căpătat dela Iudei patruzeci de lovituri fără una; 25  de trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărîmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adîncul mării. 26  Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe rîuri, în primejdii din partea tîlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgînilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi. 27  În osteneli şi necazuri, în priveghiuiri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte!

Semnele acestea despre care vorbeşte Pavel sunt acele semne ale vieţii ale umblării lui Dumnezeu.

Nu ştiu în ce măsură, dragi ascultători, umblarea noastră cu Domnul Isus, umblarea noastră în Duhul este atât de profundă încât să lase urme pe trupul nostru.

Să ştiţi că dacă Domnul Isus nu lasă urme pe trupul nostru, păcatul o va face. Domnul Isus însă îşi pune amprenta Sa pe oricine vrea să ducă o viaţă sfântă şi după voia Lui.

Iată acum ultimile cuvinte scrise de Pavel credincioşilor din Galatia:

v.18  Fraţilor, harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu duhul vostru! Amin.

O câtă nevoie este de har, dragi prieteni. Câtă nevoie…

Vreau să încheiem acum itinerarul nostru în această epistolă dar nu înainte de a sumariza mesajul ei. Pavel afirmă cât se poate de clar, “ Cei mântuiţi prin har, trebuie să şi trăiască prin har!” Altfel, cine este mântuit prin har dar trăieşte după lege, va cădea din har. (Galateni 4:5) Dragii mei aceasta este o problemă cât se poate de serioasă. Nimeni nu cred că doreşte să cadă din har.

Gândiţi-vă! A fi în har, adică a beneficia de darul nemeritat de noi oamenii şi făcut de Dumnezeu, înseamnă că Dumnezeu nu ne face după faptele noastre ci după dragostea Lui. Ori, a cădea din această stare, înseamnă ca Dumnezeu ne judecă după faptele noastre, în conformitate cu Legea Sa. Ce face Legea? Pavel a fost clar—condamnă!

Dragii mei, aceasta înseamnă a fi căzut din har.

În ultima parte a epistolei, Pavel arată că harul, în cele din urmă, nu este doar un concept teologic, ci o stare care afectează viaţa noastră, relaţiile dintre noi şi relaţia noastră cu Dumnezeu.

Fie ca acest lucru să se întâmple şi în viaţa noastră, dragi prieteni!

Fiţi binecuvântaţi!