Itinerar Biblic Ep.0549 GALATENI Cap. 6:4- 7

 

Dragi ascultători, ne apropiem de finalul acestei epistole şi sper din toată inima că am dat voie Duhului Sfânt al lui Dumnezeu să clădească în viaţa noastră acea viaţă plăcută lui Dumnezeu.

În această ultimă secţiune a Epistolei apostolului Pavel către Galateni am văzut că Pavel se concentrează asupra câtorva aspecte care au de a face cu latura practică a vieţii creştine.

Harul, dragii mei, trebuie să se reflecte nu doar în predici sau în teologie ci şi în viaţa de zi cu zi.

Unul din sfaturile pe care Pavel le dă credincioşilor din Galatia este acela de a-şi purta poverile unii altora.

Sunt multe poverile pe care trebuie să purtăm în viaţa aceasta. Câteva lucruri pe care nu trebuie să le uităm cu privire la poverile pe care le ducem:

Un prim lucru pe care nu trebuie să-l uităm este că Domnul Isus nu a promis că odată ce credem în El şi devenim copii ai lui Dumnezeu suntem scutiţi de orice povară. Dimpotrivă, El ne-a invitat la jug, ne-a invitat să luăm o sarcină. Cel puţin aceasta este ceea ce înţeleg eu din Evanghelia după Matei capitolul 11: Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi dela Mine, căci Eu sînt blînd şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.30  Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.

Dumneavoastră înţelegeţi altfel?

Un alt lucru pe care trebuie să-l înţelegem este acela că Dumnezeu nu pune peste noi o sarcină mai mare decât putem noi duce. Dumnezeu care ne cunoaşte mai bine pe fiecare dintre noi nu ne încredinţează sarcini decât putem noi duce.

Poate că aduceţi aminte de pilda pe care o spune Domnul Isus şi o relatează Matei în Evanghelia sa în capitolul 25. Este vorba despre un stăpân care pleacă într-o călătorie şi la plecare încredinţează slujitorilor săi câte o sarcină. Domnul este foarte specific aici:       15 Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui; şi a plecat.

Deci, fiecăruia după puterea lui. Însă aceasta are şi un motiv, dragi prieteni. De fapt sunt chiar două. Unul este exprimat chiar la finalul acestei pilde:29  Pentru că celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; sau, cum se exprimă Domnul Isus într-un alt loc:

Matei 25:23:  Stăpînul său i-a zis: ,Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine  lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpînului tău!`

Dragii mei să nu credeţi că atunci când Dumnezeu ne dă anumite poveri, sau sarcini, o face dintr-o safică plăcere de a ne vedea pe noi chinuiţi şi stresaţi. El doreşte ca noi să ne maturizăm, să ne dezvoltăm.

Cred că ştiţi cum se proceda în vechime pentru deprinderea unei meserii. Ucenicul era chemat în atelier şi era pus la treabă. Apoi îi erau încredinţate anumite lucrări, bineînţeles, în raport cu priceperea lui. Vă întreb însă, dacă unui ucenic tâmplar, de exemplu, i s-ar fi dat mereu numai cozi de lopată de făcut. Credeţi că ar fi fost în stare ca într-o bună zi să confecţioneze şi un şifonier, sau un geam, sau mai ştiu ce? Ce credeţi?

Vedeţi, la fel procedează Dumnezeu cu noi. El ne dă ceva de făcut pentru  că vrea să creştem, să ne formăm tot mai mult pentru o slujire tot mai performantă.

Vă spuneam însă că mai este un motiv pentru care Dumnezeu ne încredinţează anumite sarcini. Unele ni se par atât de mari şi grele şi le considerăm chiar încercări. Ei bine, nici atunci Dumnezeu nu face pentru că ne pedepseşte. El o face tot pentru că ne iubeşte. Tot pentru că vrea să ne formăm. Dar şi aici avem două aspecte. Ambele au de a face cu relaţiile dintre creştini în cadrul trupului lui Hristos.

Un aspect este cel despre care le-a vorbit Pavel galatenilor. Este vorba despre a învăţa să ne sprijinim unii pe alţii, să ne ducem poverile unii altora.

Cel de a-l doilea aspect are loc, în mod special atunci când nu reuşim să ducem la bun sfârşit ceea ce ne este încredinţat, atunci când eşuăm… când cădem, dragi prieteni. Chiar şi acele situaţii ne sunt folositoare, dragii mei. Ştiţi de ce? Pentru a-i întării pe alţii. Petru scria în prima sa epistolă creştinilor ce treceau prin diverse încercări. Inamicul lui Dumnezeu şi inamicul nostru venea cu tot felul de împotriviri faţă de ei. Petru le spune dă nu dispere. Dimpotrivă, să se întărească în credinţă, să lupte ştiind că şi alţii trec prin aceleaşi necazuri. În felul acesta este o încurajare reciprocă, pentru a merge mai departe pe calea pe care am fost chemaţi. Dar mai bine citiţi, vă rog, capitolul 5 din prima sa epistolă. Nu strică să o citiţi toată, dar acesta capitol în mod special vorbeşte despre faptul că atunci când căutăm să facem voia lui Dumnezeu cu adevărat, nu ajungem la eşecuri ci trecem doar prin lecţii care ne vor duce mai departe.

Cu această stare, dragi ascultători, nu trebuie să ne lăudăm, ci doar să facem evaluară în ceea ce ne priveşte şi să continuăm să mergem mai departe. Corect! Să mergem şi noi mai departe, pentru că data trecută ne-am oprit la versetul 3. Continuăm deci de la versetul 4:

v.4  Fiecare să-şi cerceteze fapta lui, şi atunci va avea cu ce să se laude numai în ce-l priveşte pe el, şi nu cu privire la alţii;

Vă aduc aminte că  discuţie se poartă în continuare în jurul purtării sarcinii unii altora în cadrul trupului, adică Bisericii. În acest context, cred că Pavel ne îndeamnă să nu începem acum să căutăm numai cine ne poate căra sarcinile iar noi să stăm cu braţele încrucişate. Adevărul este că lucrul acesta se practică destul de mult în bisericile noastre în ultima vreme. Dragi prieteni, Pavel spune că trebuie să ne verificăm să nu dezvoltăm cumva o atitudine greşită. De fapt, în versetul 5 el este şi mai specific:

v.5  căci fiecare îşi va purta sarcina lui însuşi.

Când am analizat versetul 2, vă spuneam că sunt mai multe cuvinte folosite în Sfânta Scriptură pentru a povară. Cuvântul folosit aici este photion. El înseamnă o încărcătură personală. De fapt şi noi avem cuvântul porţie. Referinţa este clară – o povară cu destinaţie precisă. Acelaşi cuvânt se referă şi la copilul din pântecele mamei, sarcina. Numai mama poate purta acea sarcină.

Cu alte cuvinte, dragi ascultători, sunt anumite sarcini care nu pot fi purtate de alte persoane. Ele au o destinaţie precisă.

Cred că în această categorie intră suferinţele. Dragii mei, cu toate că există în Biblie îndemnul de a plânge cu cei ce plâng, aceasta nu înseamnă că le putem purta şi suferinţa. Nici altcineva nu ne-o poate purta nouă. Atunci când suferim, suferim singuri. Un singur sprijin adevărat avem. Doar El suferă cu noi… Domnul Isus. În rest, noi oamenii, nu putem să suferim cu ceilalţi. Poate că într-o anumită măsură ne raportăm acelei suferinţe şi suntem mişcaţi, dar nu putem să-i diminuăm acea suferinţă.

O altă suferinţă pe care nu putem să o împărtăşim cu ceilalţi este moartea. Fiecare dintre noi se confruntă de unul singur cu această realitate.

Numai că această realitate ne conduce către o alta pe care, la fel, nimeni nu o poate înfrunta în locul nostru. Apropo, are un nume mai interesant –bema. Este vorba despre scaunul de judecată al Domnului Isus Hristos. Aş vrea să vă reamintesc, pentru că deja am mai discutat despre acest subiect, că nu este vorba despre scaunul de judecată pentru cei necredincioşi, ci pentru credincioşi.

Scaunul de judecată pentru cei necredincioşi este Tronul Mare şi Alb aşa cum este descris în capitolul 20 al cărţii Apocalipsa.

În ceea ce priveşte judecata creştinilor, Pavel aminteşte acest aspect în cea de a doua scrisoare, adresată credincioşilor din Corint. (2 Cor. 5:10)Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.

Dragii mei prieteni creştini, aici nu este vorba despre mântuire, ea ne-a fost deja dată atunci când am crezut în Domnul Isus, aici este vorba despre evaluarea credincioşiei noastre în lucrurile care ne-au fost încredinţare cât timp am trăit aici pe pământ. Pavel scrie mai pe larg despre acest lucru în capitolul 14 din epistola către Romani.12  Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu. Ar trebui să ne dea de gândit acest lucru.

După aceste lucruri Pavel trece la un principiu care deşi se aplică la viaţa de zi cu zi, el îi are în vedere în mod special pe credincioşi.

v.7  Nu vă înşelaţi: ,,Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.“ Ce samănă omul, aceea va şi secera.

Dragii mei, de fapt acesta este o lege universală. Lucrul acesta este adevărat în orice domeniu al vieţi.

În mode special în agricultură lucruri sunt cel mai bine observate. Nimeni nu seamănă porumb şi se aşteaptă să culeagă cartofi. Sameni porumb, culegi porumb şi aceasta se petrece indiferent de ceea ce vrei tu, pentru că aceasta este o lege. Lucrul aceasta se aplică şi în domeniul spiritual. Ceea ce cultivi aceea culegi. Nu poţi cultiva superficialitate, indiferenţă şi să culegi roade bogate, maturitate şi discernământ spiritual. Nu se poate. Trebuie deci să fim atenţi cu viaţa noastră, dragi prieteni. Trebuie să fim atenţi ce îngăduim să vină în ea, ce o va umple. Dacă lăsăm lumea să ocupe cea mai importantă parte a vieţii noastre nu ne putem aştepta la rezultate spirituale.

Acum, mai este o povară care, din nou, trebuie purtată individual. Este vorba despre povara păcatului. Pavel vorbeşte în mod special despre această problemă în prima parte a epistolei către Romani. Dar nu numai el vorbeşte despre această problemă.

În Psalmul 38, David abordează şi el problema păcatului personal[…]  Căci fărădelegile mele se ridică deasupra capului meu; ca o povară grea, sînt prea grele pentru mine…”  

Dragi ascultători, păcatul este o povară pe care nimeni din noi nu o poate purta. Este mult prea grea pentru noi. David spune că aceste fărădelegi se ridică deasupra capului. Ele sunt prea grele pentru om.

Tot din cartea Psalmilor, răzbate şi următoarea dorinţă: (Ps.55:6) Eu zic: ,,O, dacă aş avea aripile porumbelului, aş sbura, şi aş găsi undeva odihnă!“ aţi simţit vreodată această dorinţă?

Psalmistul îşi doreşte să poată fugi de păcatele sale şi aşa ne dorim şi noi. Numai că nu se poate aşa ceva. Nimeni nu poate fugi de păcatele lui.

Vă veţi spune poate că nu simţiţi această nevoie. Poate că nu o mai simţiţi acum, dar să nu credeţi că aţi scăpat de ele. Ceea ce se întâmplă acum este că nu mai sunteţi sensibil faţă de ele.  Acum nimic nu vă mai condamnă. Ele însă există şi este o zi în când cel ce nu are rezolvată problema păcatelor sale va suferi amarnic şi tocmai cunoştinţa lor va genera această durere.

Apoi, cea vreau să vă mai spun faţă de această problemă este că odată aţi simţit amărăciunea păcatului. Numai că practicându-l acel sentiment al culpabilităţii, al vinovăţiei,  capătă noi manifestări şi adesea suntem surprinşi de anumite senzaţii de boală, stări de disconfort, nemulţumire care deranjează echilibrul vieţii noastre. Ne întrebăm ce este şi nu avem un răspuns. Ei bine, să ştiţi că păcatul este.

Un psiholog, cadru universitar, spunea că aşa cum avem mâini aşa este şi cu complexul de vinovăţie creat de starea de păcat.

Se mai vorbeşte uneori despre spiritul umoristic al părintelui lui Sherlock Holmes, Conan Doyle. El era adeptul unor glume mai neobişnuite. Astfel, într-o bună zi, s-a hotărât să scrie telegrame unor persoane foarte importante din Londra, persoane pe care le cunoştea, bineînţeles. Telegrama suna cam aşa: “ Fugi! S-a descoperit totul!” Fără a ezita măcar o clipă toţi cei care au primit telegramele au părăsit ţara. De ce oare? Pentru că se simţeau vinovaţi.

Dragul meu ascultător, acum, trebuie să-ţi spun că este o modalitate de a scăpa nu doar de complexul de vinovăţie ci chiar de păcatul care generează acest complex. Acelaşi psalmist care îşi manifestase acea dorinţă de a scăpa de păcat, se pare că a găsit şi modalitatea: Iată ce spune el în versetul 22: “Încredinţează-ţi soarta în mîna Domnului, şi El te va sprijini. El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit.”

Domnul Isus spune şi El: Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.!” (Matei 11:28) Da, dragii mei, El este soluţia pentru păcatele noastre.

El este singurul care poate purta păcatele noastre, fără să fie doborât de greutatea lor. Aceasta pentru că El a plătit pedeapsa pentru aceste păcate.

Deci, dragul meu ascultător, tu ce faci cu păcatele tale? Ce faci cu poverile tale? Cel mai bine este să vii cu ele la Domnul Isus. El aşa vrea să faci!

Am vorbit până acum despre poveri pe care trebuie să le împărtăşim. Sunt însă unele pe care trebuie să le purtăm singuri. Fie ca noi toţi să cerem înţelepciune de la Dumnezeu, înţelepciune pe care El ne-o oferă prin Duhul Sfânt, pentru a înţelege care sunt poverile pe care trebuie să le împărtăşim şi care sunt cele pe care trebuie să le ducem singuri. Trebuie ca această delimitarea să fie foarte clară şi mai mult de atât, să fie după cum ne învaţă Scriptura.

Revenim acum la versetul 6 din capitolul 6 al Epistolei:

v.6  Cine primeşte învăţătura în Cuvînt, să facă parte din toate bunurile lui şi celui ce-l învaţă.

Cred că aceasta este una dintre cele mai directe, mai sincere afirmaţii făcute de Pavel.

Pavel îi învaţă aici pe creştini să facă parte din lucrurile cu care ei au fost binecuvântaţi de Dumnezeu şi celor ce se ocupă cu propovăduirea Evangheliei.  Cuvântul folosit de el este koinoneo care este o referire la părtăşie. Părtăşia este acea stare specială în care totul este împărtăşit din dragoste reciprocă.

Deci, dragi ascultători, nu mă voi ascunde după deget, atâta timp cât Pavel o spune direct. Bisericile trebuie să-şi plătească predicatorii.

Doresc, de asemenea, să revenim puţin la versetul 7, acela despre care spuneam că prezintă una din legile universale:

v.7  Nu vă înşelaţi: ,,Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.“ Ce samănă omul, aceea va şi secera.

Aşa cum aminteam şi mai devreme este un din acele legi naturale care nu pot fi încălcate.

Sunt suficiente personaje în Sfânta Scriptura care ilustrează modul în care funcţionează această lege. Unul dintre ei este Iacov a cărui istorie este spusă în Geneza începând cu capitolul 27. Iacov l-a înşelat pe tatăl său, Isaac. Vă aduceţi aminte, nu? El şi-a pus piei de capră pe mâini pentru a imita pielea fratelui său Esau atunci când s-a dus să solicite binecuvântarea de întâi născut de la tatăl său.

Numai că, aşa cum spune şi proverbul, “Orice naş are nănaş!” Adică, ceea ce sameni, aceea răsari. După acest episod, Iacov ajunge la unchiul său Laban. El este acela care îl înşeală pe Iacov tocmai cum a înşelat el pe tatăl său. Iacov s-a îndrăgostit de Rahela şi după ce a lucrat şapte ani pentru ea, în noaptea nunţii ia fost dată sora acesteia, Lea. A trebuit să mai lucreze alţi şapte ani pentru a o primi pe cea pe care o iubea, pe Rahela. După aceea, Laban a încercat să-l înşele în mai multe rânduri pentru că vedea binecuvântarea lui Dumnezeu în viaţa lui Iacov.

Adică… era tocmai ceea ce semănase!

Dragii mei, o să mai vedem şi alte exemple în întâlnirea noastră viitoare. O să tragem atunci şi concluziile acestei epistole, care, pentru mine unul, este una pe crea creştini ar trebui să o citească mult mai des decât o fac acum.

Avem nevoie să înţelegem, dragi ascultători, cât de important este harul lui Dumnezeu pentru noi. Trebuie să înţelegem că noi nu putem sub nici o formă să ne îndreptăţim înaintea lui Dumnezeu. Nu putem!

De aceea, Dumnezeu ne face acest minunat dar, dar nemeritat de noi, jertfa Domnului Isus.

Numai că mai este ceva ce trebuie să ştim. Harul nu este o simplă teorie, harul este un mod de viaţă în cele din urmă. El trebuie să se manifeste în relaţiile dintre noi, trebuie să se manifeste în atitudinea noastră zilnică.

Noi suntem copii ai lui Dumnezeu şi de aceea acest har trebuie să se vadă în modul în care îi tratăm pe cei din jur, pe fraţii de credinţă şi chiar pe Dumnezeu.

Cât de important este acest lucru, cred că îl subliniază şi acest verset 7.

Cu alte cuvinte, dragi prieteni, dacă am acceptat să fim mântuiţi prin har, atunci trebuie să şi trăim prin har. Iar dacă trăim prin har, atunci întreaga noastră viaţă este schimbată. Este schimbată pentru că nu mai trăim noi, ci Domnul Isus trăieşte în noi. Este cel care face ca harul să se manifeste din prin în viaţa noastră.

Fie, dragi ascultători ca acest cuvânt al lui Dumnezeu să ajungă în inimile noastre şi să instaureze pacea, liniştea şi dorinţa de a ne apropia tot mai mult de El, de Domnul Nostru Isus Hristos.!