Itinerar Biblic Ep.0548 GALATENI Capitolul 5: 24- 6:2

 

Dragi ascultători, am avut în emisiunea noastră trecută o mostră din ceea ce implică viaţa creştină atunci când copilul lui Dumnezeu umblă călăuzit de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.

Lucrurile pe care le caută cel ce şi-a pus viaţa în mâinile Domnului Isus sunt faptele noii naturi dobândite prin credinţa în Domnul Isus.

Ştiu că nu este uşor şi chiar Pavel recunoştea lucrul acesta. Numai că, aşa cum vom vedea, este un răspuns şi la această problemă.

Mergem deci mai departe astăzi şi vă reamintesc că suntem în capitolul 5 al epistolei către Galateni iar lectura şi comentariu le vom continua de la versetul 24.

Iată ce spune Pavel:

24  Cei ce sînt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pămîntească împreună cu patimile şi poftele ei.

Vă spuneam că Pavel ne răspunde cum putem să trăim în aşa fel încât nu vechea natură să ne conducă ci cea nouă, Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Soluţia spune el, este să ne răstignim firea împreună cu poftele şi patimile ei.

Dar, ştiu că veţi întreba, cum putem să răstignim firea noastră? Culmea este că nu vă pot da o reţetă complicată şi impresionantă.

Pot să vă spun doar că atunci când am acceptat că Domnul Isus a fost crucificat, dacă acceptarea noastră este făcută pe baza unei credinţe autentice, dragii mei, şi noi am fost răstigniţi împreună cu El.

În Epistola către Romani, capitolul 6:13 Pavel spune: “Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii.”

În epistola către Coloseni Pavel spune: Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.” (Coloseni 3:3) Tot la acest lucru se referă şi atunci când le-a spus Galatenilor: Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m’a iubit şi S’a dat pe Sine însuş pentru mine.”(Galateni 2:20)

            În toate aceste pasaje gândul este acela că Domnul Isus este crucificat iar credinciosul a fost crucificat în acelaşi timp.

Dar, în aceeaşi manieră în care credinciosul este identificat cu Domnul Isus în jertfa Sa, credinciosul este acum identificat cu Domnul Isus cel viu iar victoria unei trăiri creştine nu este prin luptă ci prin predare. Dragii mei acesta este un act de voinţă.

Aceasta este cheia trăirii creştine:

v.25  Dacă trăim Duhul, să şi umblăm prin Duhul.

La un moment dat, un profesor mi-a atras atenţia asupra acestui cuvânt să umblăm. După cum vă aduceţi aminte, în versetul 16 am menţionat că Pavel foloseşte cuvântul peripateo, care are sensul de a merge încoace şi-ncolo. În acest verset, Pavel foloseşte un alt cuvânt: stoichomen care are sensul de a merge făcând pas după pas.

Cu alte cuvinte, în versetul 16 ne-a fost dat principiul general al umblării în Duhul Sfânt iar aici în versetul 25 sunt îndreptaţi către începuturile umblării, acolo unde învăţăm să umblăm. Ideea este nemaipomenită. Aşa cum învăţăm să umblăm din punct de vedere fizic, adică învăţăm căzând, învăţăm încercând, la fel învăţăm să umblăm din punct de vedere spiritual – învăţând.

Daţi-mi voie să ilustrez acest principiu într-un mod hilar aproape. Ce înseamnă a merge? În esenţă este a pune un picior în faţa celuilalt. Aşa învăţăm să mergem. Simplu! A fost vreunul din noi la şcoală pentru a învăţa să meargă? Nu cred!

Îmi aduc aminte de momentul în care fetiţa noastră a început să meargă. Deşi era cât se poate de armonios dezvoltată şi se era deja la vârsta la care alţii făceau deja primul pas, ea nu schiţa nici măcar o intenţie în acest sens. Nu manifesta nici un interes în ridicatul în picioare, ca să nu mai vorbim de a se deplasa în acest fel.

Vă daţi seama că era puţin îngrijoraţi de această situaţie. Numai că tocmai în ziua în care împlinea un an s-a întâmplat ceva. Cum noi eram ocupaţi cu organizarea sărbătorii zilei ei de naştere, o lăsasem să doarmă în dormitor şi noi eram cu toţii adunaţi în sufragerie. La un moment dat, ce credeţi. Cine venea cu cea mai sigură atitudine către noi? Fetiţa noastră! Numai că venea umblând. Toţi am fost cuprinşi de emoţie! Aşteptam să cadă dar n-a făcut-o. Desigur, de atunci încolo au urmat suficiente căzături până când a deprins echilibrul mersului în două picioare.

Vă asigur însă că nici unul dintre noi, adulţii din jurul ei, nu i-am ţinut lecţii despre cum se merge pe două picioare… Nu am înscris-o la cursuri speciale, nimic din toate acestea.

Pur şi simplu, în momentul în care a renunţat să se aşeze jos şi să se târască, s-a ridicat în picioare şi mai căzând, mai împiedicându-se a deprins mersul în două picioare.

La fel se întâmplă şi în cazul vieţii creştine. Uneori cădem, alteori ne târâm dar important este să învăţăm să mergem în picioare.

Eu cunosc oameni care participă la tot felul de conferinţe, au caiete groase cu notiţe despre cum să trăiască viaţa creştină şi totuşi este vizibil că nu o fac. Care să fie problema? Problema este că trebuie să învăţăm să umblăm prin Duhul ceea ce presupune să luăm startul, să începem. De ce să nu începem acum?

Spune doar: Eu voi umbla în Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Vreau să depind de el pentru a aduce roadele pe care trebuie să le aibă un copil al lui Dumnezeu. Poate te temi că vei cădea – dă-mi voie să-ţi spun ceva, vei cădea. Şi te va durea. Poate vrei să ştii de câte ori vei cădea? Nu ştiu! Încă mi se întâmplă şi mie. Numai că vezi, acesta este singurul mod prin cate putem umbla în Duhul.

Deci, prieten drag, trebuie să-ţi aduni curajul şi să faci primul pas, apoi să te la sprijinit de Dumnezeu în mersul tău prin această lume într-o manieră diferită, schimbată într-o manieră creştină.

Fiecare zi eu o încep cu cuvintele: “Doamne, astăzi nu voi putea trăi o viaţă care să-ţi facă ţie plăcere şi de aceea te rog să trăieşti tu prin mine!” Mi se întâmplă uneori să plec doar la câţiva metri de casă şi să cad. Îmi aduc aminte de un episod în care cineva a oprit maşina lângă a mea şi a început să-mi adreseze cuvinte urâte pentru că nu-i plăcea modul meu de a conduce! Credeţi că am zâmbit politicos şi plecat mai departe? Nu, doream satisfacţie, i-am spus şi acelui om câtva lucruri tot la fel de drăguţe pe cât mi le spusese şi el. Ce mai? Mi-e ruşine să intru în toate detaliile. Cert este că am căzut. Numai că nu am rămas acolo. Duhul Sfânt ne dă putere, dragi prieteni, să ne ridicăm şi să mergem mai departe. Vă povesteam despre întărâtare? Iată ce spune şi Pavel:

v.26  Să nu umblăm după o slavă deşartă, întărîtîndu-ne unii pe alţii, şi pizmuindu-ne unii pe alţii.

Mai întâi haideţi să notăm primul îndemn al lui Pavel: “Să nu umblăm după o slavă deşartă!” Sunt mai multe sensuri pe care pot să le îmbrace aceste cuvinte. De exemplul să nu umblăm după slava pe care ne-o pot da oamenii pentru că este una trecătoare, adesea înşelătoare, ce mai nu este lucrul după care trebuie să umblăm. Dar un alt lucru pe care îl putem înţelege de aici este acela că noi nu vom ajunge minunaţii sfinţi ai lui Dumnezeu. Ştiţi de ce? Pentru că El este cel minunat. Şi ce minunat este Domnul nostru. El este vrednic de închinarea noastră. El acceptă închinarea noastră atunci când umblăm în duhul.

Apoi, un alt lucru pe care suntem sfătuiţi să nu-l facem este să ne provocăm unii pe alţii. Nu în sensul de a ne încuraja să facem lucruri bune! Este vorba despre acele provocări care îi determină pe unii să greşească pentru ca apoi noi să ne amuzăm pe seama lor.

Dragii mei, viaţa creştină nu este un balon ce se înalţă tot mai mult către ceruri. Nu! Nu este vorba de aşa ceva. Cred că este mai degrabă o umblare zilnică cu Dumnezeu şi este, nu uitaţi, un exerciţiu zilnic în care un picior este pus înaintea celuilalt.

Dragi ascultători, uite aşa am ajuns la ultimul capitol din această epistolă către Galateni, este vorba despre capitolul cu numărul 6.

Acest capitol ne aduce la cel de a-l treilea pas pe care trebuie să-l facem în cadrul acestei secţiuni practice care vorbeşte despre sfinţirea făcută de Duhul Sfânt în viaţa noastră.

Nu vreau să mergem mai departe fără a vă aduce aminte ceea ce Pavel a afirmat cu atâta fermitate: Mântuit prin har, dar trăind după Lege, este o cădere din har.! Un alt lucru la care am meditat până acum este şi acela că recunoscând mântuirea prin har şi umblând apoi  în Duhul Sfânt vom aduce roade ale Duhului Sfânt.

Cu alte cuvinte am văzut ce înseamnă să umbli în Duhul. Acum vom vedea ce rol au roadele Duhului în viaţa noastră.

v.1  Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşală, voi, cari sînteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blîndeţei. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.

Oare la ce om se referă Pavel? După mine nu este decât un termen generic şi se referă la orice creştin, bărbat sau femeie.  În ceea ce priveşte greşeala despre care vorbeşte Pavel, el foloseşte cuvântul paraptoma care înseamnă  a cădea pe alături. Mai înseamnă a te împiedica. S-ar putea să nu se refere la păcate mari ci doar la gafe repetate.

Acum, care trebuie să fie atitudinea faţă de o persoană care este surprinsă în greşeală? Ce ne îndeamnă Pavel să facem? Ei bine, unii oameni “Spirituali ” înţeleg să-i pe cei ce greşesc în şuturi şi chiar să-i lovească până se dezmeticesc. Mie o asemenea atitudine mi se pare periculoasă, în mod special pentru că există posibilitatea ca în felul acesta acei oameni să nu mai fie niciodată restabiliţi, readuşi la acea stare de părtăşie cu Dumnezeu.

Dragii mei, aduceţi-vă aminte despre învăţatul mersului în picioare! Uneori mai şi cădem. Acesta nu înseamnă că deja ne-am pierdut mântuirea. Este doar o cădere şi ceea ce avem nevoie în acele momente este o mână întinsă care să ne ridice din acea stare.

Ce mi se pare interesant este că acelaşi termen care aici descrie cuvântul greşeală, este folosit pentru a-l descrie pe Domnul Isus când se afla în grădina Gheţimani, atunci când Domnul a căzut cu faţa la pământ pentru a se ruga. Episodul este relatat în Evanghelie după Matei, capitolul 26, versetul 39. Conotaţia cuvântului în acel caz este  a se împiedica. Cu alte cuvinte, dacă un om este ajuns de greşeală, el se împiedică.

Unul din lucrurile minunate spune despre Domnul Isus se găseşte în profeţiile din cartea Isaia capitolul 63:9 În toate necazurile lor n’au fost fără ajutor, şi Îngerul care este înaintea Feţei Lui i-a mîntuit; El Însuş i-a răscumpărat, în dragostea şi îndurarea Lui, şi necurmat i-a sprijinit şi i-a purtat în zilele din vechime.” Acum, unele manuscrise spun: În toate necazurile lor, el nu a fost fără ajutor…” Mărturisesc că îmi place mai mult această variantă . Îmi dă nădejde, îmi dă încredere, pentru că în această viaţă El este cel care mă însoţeşte  şi atunci când eu alunec, mă împiedic şi cad, El mă apucă de mână, mă ridică, mă scutură de praf şi îmi şterge lacrima. Aceasta pentru că El nu cade asemenea nouă. El rămâne în picioare şi ne ajută pe noi. Ce frumos este!

Cuvântul a ridica în acest verset este un termen care în limba greacă mai înseamnă şi a pune la lor un os rupt. Interesantă paralelă!

Apropo! Dacă un frate ar cădea şi şi-ar fractura un picior, ce ai face? Vei trece pe lângă el şi-l vei lăsa să sufere în continuare? Dumnezeu spune, “ Tu care eşti spiritual, ajută-l, ridică-l fixează-i piciorul rupt şi ajută-l să se vindece!

Am auzit despre o situaţie care mie mi s-a părut a fi o aplicare sănătoasă a acestui principiu.

Am auzit despre un pastor care într-o dimineaţă s-a dus la comitetul de conducere al bisericii şi şi-a depus demisia. Acum, el era un slujitor cunoscut şi apreciat de întreaga biserică. Modul lui de a lucra şi credinţa lui erau cunoscute de întreaga congregaţie. De aceea toţi au fost surprinşi şi voiau să ştie ce se întâmplase. Pastorul, cu vădită ruşine, a mărturisit: Aseară m-am îmbătat! Un pastor nu se care să facă un asemenea lucru! Vă rog acceptaţi-mi demisia!

În momentul acela, întregul comitet, a îngenunchiat şi s-au rugat pentru pastorul lor. Nu i-au acceptat demisia ci au fost lângă el. Următoare duminică, oamenii au fost zguduiţi de puterea cu care predica pastorul lor.

Vedeţi, acesta a fost un exemplu de aplicare a acestui verset. Sper, dragii mei că şi noi vom învăţat cum să-i ridicăm pe cei căzuţi, cum să intervenim în aşa fel încât ei să fie ridicaţi şi încurajaţi până vor deprinde bine mersul în Duhul.

v.2  Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos.

Iată o perspectivă nouă asupra situaţiei. Se prea poate, dragi prieteni ca unii să se împiedice tocmai pentru că poartă o povară mai mare decât poate el duce.

 

Tânăr fiind, versetul acesta mă determina să-mi pun mereu întrebări referitoare la acurateţea Scripturii.

Este cunoscut în micile orăşele cam care sunt opţiunile religioase ale acestor persoane.  Cam fiecare sat şi orăşel are câte un ateu al lui, unul care încearcă să-i convingă şi pe ceilalţi de justeţea argumentelor sale.

Am cunoscut şi un astfel de personaj, şi elementul forte al teoriei lui era tocmai acest verset 2  “Purtaţi-vă sarcinile unii altora” pe car îl completa apoi cu versetul 5:

“Căci fiecare îşi va purta sarcina lui însuşi!”

El atrăgea atenţia tuturor care voiau să-l asculte asupra faptului că în Scriptură era o contradicţie.

Aşa cum o să vedeţi, nu este vorba despre o contradicţie.      Eu am fost mereu impresionat de coerenţa pe care Pavel o are în scrierile sale.

Dar să revenim la acest versete. În Scriptură sunt nu mai puţin de 11 cuvinte diferite care au fost traduse cu cuvântul povară în limba noastră.

Aceasta înseamnă că sunt diferite poveri. Sunt anumite poveri pe care poţi să le împarţi cu alţii, sunt altele pe care trebuie să le porţi singur pentru că nimeni nu te poate ajuta.  Iată deci că nici din acest punct de vedere, omul nostru cu contradicţia nu avea dreptate.

Acum, poverile sunt lucruri comune nouă oamenilor. Fiecare dintre noi trebuie să se lupte cu anumite poveri. Nu toţi suntem bogaţi, dar toţi avem poveri. Nu toţi suntem sănătoşi dar toţi avem poveri. Nu toţi avem talente deosebite înnăscute, dar toţi avem poveri. Vedeţi, noi spunem că toţi avem sânge, dar nici el nu este la fel la toţi oamenii. Nu sunt multe lucrurile pe care noi oamenii le avem în comun, dar poverile apasă pe umerii oricărui om. Este drept că lucrurile sunt ca cum le descrie un proverb francez: “ Fiecare se gândeşte că poartă cea mai mare povară!”

De fapt, lucrul acesta îl spune şi Pavel. Ba mai mult, el divide poverile în două clase: poveri pe care trebuie să le purtăm împreună şi poveri pe care trebuie să le purtăm singuri.

Astfel, în versetul 2, cuvântul folosit pentru povară este baros care înseamnă ceva greu. Iată, dragi ascultători, dacă nu ştiaţi de unde vine denumirea acelui ciocan mare şi greu, aveţi aici răspunsul. Domnul Isus l-a folosit când a vorbit despre povara şi căldura zilei.

Prima biserică a folosit şi ea acest cuvânt atunci când s-a întrunit primul consiliu al bisericii: Căci s’a părut nimerit Duhului Sfînt şi nouă, să nu mai punem peste voi nicio altă greutate decît ceeace trebuie….!”

Acum, versetul poate fi tradus cam în felul următor: “ Poverile fiecăruia, continuaţi să le duceţi împreună!”

Vedeţi cum sună sfatul lui Pavel? Vi-l recitesc: “ Poverile fiecăruia, continuaţi să le duceţi împreună!”

Cineva spunea că orice povară, indiferent cât de grea este cântăreşte numai jumătate când este dusă de doi.

Deci, dragi ascultători, sunt poveri pe care putem să le cărăm împreună.

Îmi aduc aminte de o întâmplare care exemplifică mai bine ceea ce vreau să spun. Înainte de a urma cursurile seminarului am lucrat pentru o perioadă de doi ani şi făceam naveta cu trenul în fiecare dimineaţă.

La un moment dat am observat că un grup de vreo trei oameni, care făceau şi ei naveta, de fiecare dată când urcau purtau câte un rucsac în spate. Se aşezau pe bancheta trenului dar rucsacul din spate nu-l dădeau jos deşi erau vizibil incomodaţi de el. Aceasta până când un alt călător le-a spus: Oameni buni, de ce vă chinuiţi, să ştiţi că rucsacul va ajunge odată cu voi şi dacă îl daţi jos din spate, Trenul ne duce pe toţi în aceeaşi direcţie.

Aceasta se întâmplă de multe ori şi cu noi. În ciuda faptului că poverile sunt grele şi insuportabile nu vrem să ne lăsăm ajutaţi şi să mai împărţim din ele.

Acum, cuvântul baros mai înseamnă şi greşeală. Mai înseamnă şi infirmitate, slăbiciune, ignoranţă! Dragii mei, vedeţi cât de multe poveri sunt, poveri care aşteaptă intervenţia noastră, sprijinul nostru.

O altă povară pe care putem să o împărţim cu alţii este aceea a tensiunilor. Este atât de uşor să apară câte o tensiune între noi. Uneori nu este nevoie de lucruri mari pentru a apare o tensiune.

Îmi aduc aminte de o persoană care m-a abordat într-o zi şi m-a întrebat: Domnule pastor, aveţi ceva împotriva mea? Eu am rămas foarte mirat pentru că nu îmi dădeam măcar seama ce vrea să spună! Despre ce este vorba am întrebat?

Ştiţi, ieri aţi trecut pe lângă mine şi nici nu mi-aţi aruncat o privire.

Staţi puţin, nici măcar nu v-am văzut! Am spus eu! Nu se poate! V-aţi uitat chiar în ochii mei! L-am întrebat unde s-a petrecut episodul şi mi-am dat seama ce se întâmplase. Avusesem nişte probleme de rezolvat şi nu au ieşit aşa cum mă aşteptasem, ca atare eram foarte încordat şi cred că nu-l văzusem chiar dacă privisem în direcţia lui.

I-am spus că nu am nimic cu el, ba dimpotrivă, pentru că venise să mă abordeze, aveam o mare simpatie.

Vedeţi, sunt poveri pe care trebuie să le purtăm împreună.

Dragii mei, Domnul Isus ne-a făcut invitaţia să aruncăm asupra Lui poverile noastre pentru că şi El vrea să ne ajute să ni le ducem. De ce nu am face şi noi la fel cu fraţii noştri?

Rămâneţi cu Binecuvântarea lui Dumnezeu!