Itinerar Biblic Ep.0489 – 2 CORINTENI Cap. 3:1-18

 

Tema: Mângâierea lui Dumnezeu în lucrarea glorioasă a lui Hristos

Dragi prieteni, Pavel a vorbit în capitolul precedent despre triumful sau biruinţa slujirii creştine. Iată că de această dată el se va ocupa de acreditarea lucrării. Aşa cum vă anunţam în călătoria noastră anterioară prin Cuvântul lui Dumnezeu, Pavel va atinge un nivel foarte înalt în acest capitol.

Dar să pornim la drum:

2 Cor. 3:1

v.1    Începem noi iarăş să ne lăudăm singuri? Sau nu cumva avem trebuinţă, ca unii, de epistole de laudă, către voi sau dela voi?

Pavel ridică o întrebare legitimă în contextul dat: “Oare am nevoie de o scrisoare de recomandare de la cel pentru care lucrez? Am nevoie de o scrisoare de la Dumnezeu prin care să fie certificat faptul că sunt un lucrător al Său?”

Este de fapt o întrebare retorică pentru că tot el ne dă şi răspunsul care este: “Nu, nu am nevoie de aşa ceva.”

În următoarele două versete el îşi motivează răspunsul:

2 Cor. 3:2, 3

v.2  Voi sînteţi epistola noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii.

v.3  Voi sînteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe nişte table de piatră, ci pe nişte table cari sînt inimi de carne.

Dragii mei, dovada eficienţei oricărei lucrări este recomandarea lui Dumnezeu. El nu dă scrisori de recomandare sau plachete comemorative; dovada unei lucrări eficiente este epistola săpată  pe tăbliţa de carne a inimii.

De ceva vreme am început să primesc scrisori de la oameni care s-au întors la Dumnezeu, în urmă ascultării acestui program de radio. Ele sunt o mare încurajare aşa cum sunt şi scrisorile  pe care le primim de la alţi ascultători pentru care programul acesta este o adevărată mângâiere.

Legat de aceasta îmi aduc aminte de întâmplare. Cu ceva timp în urmă a venit la mine o familie dintr-un oraş din sudul ţării.

Dragii mei, dacă nimeni altcineva nu s-ar mai fi întors la Dumnezeu ca rezultat al acestei slujiri, eu tot aş fi considerat că a meritat efortul. Ei ascultaseră programul timp de trei luni înainte de a decide să accepte iertarea oferită de Domnul Isus Hristos. Când au luat însă această decizie, întreaga familie a venit la picioarele lui Dumnezeu şi s-au hotărât să trăiască o altfel de viaţă, o viaţă în ascultare de Dumnezeu.

Ei bine, dragi ascultători, cred că pot să spun şi eu asemenea apostolului Pavel, că acei oameni  sunt epistolele mele în acel oraş. Bucuria noastră şi o spunem spre lauda lui Dumnezeu, este că mai avem astfel de epistole în mai multe oraşe, ba chiar şi peste hotare. Ele sunt scrisorile noastre de recomandare.

Pavel le spune corintenilor: “Voi sunteţi epistola noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii.” Cât de frumos este un asemenea lucru.

2 Cor. 3:4

v.4  Avem încrederea aceasta tare în Dumnezeu, prin Hristos.

Iată un lucru care îmi dă încredere, dragi prieteni. Eu unul sunt convins că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu şi cred că acest fapt poate fi determinat din punct de vedere intelectual. Numai că  pe mine nu mă mai interesează astăzi acest fel de demonstraţii. Nu am nevoie de demonstraţii intelectuale. Pentru mine este foarte simplu: dovada prezentată de Cuvântul lui Dumnezeu este lucrarea Sa, efectul pe care acest cuvânt al Său îl are în inima mea şi a altora.

Şi ştiţi, dragi ascultători, că Dumnezeu nu se teme de teste de probe. El a spus: “Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul” (Psalmul 34:8). Vă rog luaţi acest îndemn ca o invitaţie personală, dragii mei şi apropiaţi-vă de Dumnezeu. Sunt sigur că veţi descoperi cât este El de bun.

2 Cor. 3:5

v.5  Nu că noi prin noi înşine sîntem în stare să gîndim ceva ca venind dela noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine dela Dumnezeu,

Sunt sigur că aţi sesizat deja ceva din slăbiciunea apostolului Pavel în această Epistolă a doua către Corinteni. Dar tot el spune: “când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Cor. 12:10).

Dumnezeu nu caută cine ştie ce lucru mare şi impresionant sau cine ştie ce persoană importantă şi grozavă. Dacă ar fi vrut aşa ceva, vă asigur, Dumnezeu nu m-ar fi folosit pe mine şi nu v-ar fi folosit nici pe voi. Dar Dumnezeu alege lucrurile slabe ale lumii, lucrurile mici, cele lipsite de importanţă în ochii lumii, pentru împlinirea planurilor Sale. Destoinicia noastră vine de la Dumnezeu.

Dar iată că Pavel abordează acum o problemă care ştiu că îi preocupă pe unii dintre dumneavoastră, ascultătorii noştri. Este vorba despre diferenţa dintre vechiul şi noul legământ.

2 Cor. 3:6

v.6   (destoinicie) care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legămînt nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţa.

Dragi prieteni, noi suntem slujitori ai unui nou legământ. Vom vedea că există un contrast între vechiul legământ (Vechiul Testament) şi noul legământ (Noul Testament). Acest contrast comportă mai multe aspecte.

Mai întâi, Pavel spune:“… nu al slovei, ci al Duhului…”

Ce înseamnă aceasta?

În Vechiul Testament, în special în Lege, litera omoară, în sensul că litera legii ne condamnă. Legea spune că noi toţi suntem păcătoşi vinovaţi. Literele scrise pe tablele de piatră îl condamnă pe om. Legea mozaică nu a dat niciodată viaţă. Acesta este contrastul prezentat aici de Pavel: slova omoară, dar Duhul dă viaţă.

Când predic în diferite biserici, le mai cer câte o dată, să-mi indice măcar o singură  persoană care a fost mântuită sau salvată prin Legea lui Moise. Ştiaţi că nici măcar Moise, cel care a dat oamenilor Legea primită de la Dumnezeu, nu a putut fi salvat prin Lege? Ştiţi de ce nu a fost posibil acest lucru? El era un ucigaş. De asemenea, David a încălcat Legea chiar dacă era un om după inima lui Dumnezeu.

Dragul meu prieten, nu poţi fi mântuit prin împlinirea Legii. Legea te condamnă şi nu îţi poate da viaţă. Dar să citim şi versetul 7.

2 Cor. 3:7

v.7  Acum, dacă slujba aducătoare de moarte, scrisă şi săpată în pietre, era cu atîta slavă încît fiii lui Israel nu puteau să-şi pironească ochii asupra feţei lui Moise, din pricina strălucirii feţei lui, măcar că strălucirea aceasta era trecătoare,

Vechiul Legământ, Legea, era o slujbă aducătoare de moarte. Dacă Pavel spune că a fost scrisă şi întipărită pe pietre, ştim că este vorba despre cele zece porunci.

Legea avea slava ei. A fost voia lui Dumnezeu şi voia lui Dumnezeu este întotdeauna bună, chiar dacă pe mine Legea mă condamnă. Nu este nimic greşit sau în neregulă în ce priveşte Legea. Problema este în mine. Legea îmi arată că eu sunt un păcătos. “… Vă aduceţi aminte că fiii lui Israel nu puteau să-şi pironească ochii asupra feţei lui Moise, din pricina strălucirii feţei lui, măcar că strălucirea aceasta era trecătoare.” Dar şi slava de pe chipul lui Moise a dispărut încetul cu încetul. De ce? Pentru că şi el era păcătos. Dar, cel puţin temporar a fost o anumită slavă. Acum Pavel ridică o altă legitimă întrebare?

2 Cor. 3:8

v.8  cum n’ar fi cu slavă mai degrabă slujba Duhului?

Dragii mei, Dacă Vechiul Testament a fost plin de slavă, cu atât mai mult va fi Noul Testament plin de slava lui Dumnezeu!

2 Cor. 3:9

v.9  Dacă slujba aducătoare de osîndă, a fost slăvită, cu cît mai mult o întrece în slavă slujba aducătoare de neprihănire?

“Slujba aducătoare de neprihănire (sau slujba dreptăţii)” se referă la neprihănirea sau îndreptăţirea pe care o avem în Hristos Isus.

2 Cor. 3:10, 11

v.10  Şi în privinţa aceasta, ce a fost slăvit nici n’a fost slăvit, din pricina slavei care o întrece cu mult.

v.11  În adevăr, dacă ce era trecător, era cu slavă, cu cît mai mult va rămînea în slavă ce este netrecător!

Oare la ce se referă Pavel când spune “Ce este trecător”? La Lege. Deci Legea este trecătoare. Dar ceea ce nu este trecător, ci va rămâne în veci şi se bucură de mult mai multă slavă este noul legământ.

Pavel prezintă astfel contrastul dintre impunerea Legii mozaice şi vremea harului în care trăim noi acum.

2 Cor. 3:12, 13

v.12  Fiindcă avem dar o astfel de nădejde, noi lucrăm cu multă îndrăzneală;

v.13  şi nu facem ca Moise, care îşi punea o măhramă peste faţă, pentruca fiii lui Israel să nu-şi pironească ochii asupra sfîrşitului a ceeace era trecător.

Din nou, la ce face referire apostolul Pavel? Trebuie să ne amintim faptul că Legea a fost dată de două ori. Când Moise a urcat pe Muntele Sinai, Dumnezeu i-a dat tablele de piatră şi Dumnezeu însuşi a scris Legea pe ele. Aceasta era Legea pe care trebuia s-o respecte poporul lui Israel; Legea prin care ar fi putut fi mântuiţi, dacă o împlineau întocmai (ceea ce nu a putut face nimeni). Aceasta era legea după care israeliţii aveau să fie judecaţi. În timp ce Moise era pe munte, cu Dumnezeu, copiii lui Israel încălcau deja primele două porunci. “Să n-ai alţi dumnezei afară de Mine” şi “Să nu-ţi faci chip cioplit”.

Acum, legea mozaică era foarte strictă, foarte rigidă. Până şi Moise îşi manifesta teama faţă de cerinţele Legii. Această Lege cerea ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, arsură pentru arsură şi tăiere pentru tăiere. Era dreptatea şi sfinţenia întruchipată. Orice ar fi meritat omul, după Lege, aceea primea. În capitolul 32 din Exod vedem că poporul încălca deja Legea. Ce se va întâmpla? Dumnezeu îi spune lui Moise să se coboare în mijlocul oamenilor. În timp ce cobora muntele, Moise a putut vedea de la distanţă că poporul încălca deja două dintre poruncile lui Dumnezeu şi nu a îndrăznit să aducă în tabără tablele Legii. De ce? Dacă le-ar fi adus, întregul popor al lui Israel ar fi fost nimicit pe loc. Ei ar fi fost judecaţi imediat pentru că încălcarea acelor legi şi aceasta atrăgea moartea celor vinovaţi. Aşa că Moise a spart tablele de piatră şi abia apoi a intrat în tabără.

Când Moise se duce din nou pe Muntele Sinai, în prezenţa lui Dumnezeu, se întâmplă ceva. Moise recunoaşte că tot Israelul a păcătuit şi ar trebui nimicit din cauza păcatului său, dar cere îndurarea lui Dumnezeu pentru popor. Şi Dumnezeu le acordă o a doua şansă şi îi dă lui Moise, pentru a doua oară, cele două table ale Legii. Acum Moise înţelege că Dumnezeu îndulceşte puţin Legea cu îndurare şi har. La baza sistemului mozaic trebuie să stea un tabernacol şi un sistem de jertfe prin care va fi posibilă abordarea lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu spune că “fără vărsare de sânge nu este iertare de păcat”. Pe de altă parte, fără sfinţenie, nici un om nu-L va vedea pe Dumnezeu. Cum vom ajunge în prezenţa lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel care a pregătit deja această cale prin care noi să ajungem în prezenţa Lui. Ce revelaţie minunată şi plină de slavă! Nu-i de mirare că faţa lui Moise strălucea!

Când a coborât de pe munte a doua oară, Moise avea din tablele Legii, care Lege era o slujbă aducătoare de moarte şi de condamnare, care cerea neprihănire din partea omului. Numai că omul nu-şi putea câştiga singur această neprihănire. Totuşi, Dumnezeu i-a dat omului şi sistemul de jertfe prin care se putea invoca îndurarea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel a găsit harul lui Dumnezeu împlinit în moartea şi învierea lui Hristos. Să nu uităm că Pavel fusese un om care respecta Legea, un fariseu între farisei, care a ajuns să spună: “şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă” (Filipeni 3:9).

Dragii mei aceasta este o slujbă a slavei, într-adevăr, şi aceasta este Evanghelia slăvită.

Vedeţi dar că Legea nu era lipsită de slava lui Dumnezeu. Ea oferea omului o cale spre mântuire, dar omul s-a dovedit a fi prea slab pentru a putea împlini toate cerinţele ei. Legea impunea un mod de viaţă plin de slavă şi plăcut lui Dumnezeu, dar pentru om ea a devenit o slujbă aducătoare de moarte din cauza stării de păcătos pierdut a omului.

Iată însă că slava harului lui Dumnezeu împlinit în Hristos este într-adevăr o slujbă a slavei. Într-un alt pasaj i se spune Evanghelia slăvită a Dumnezeului binecuvântat. Cuvântul “binecuvântat” înseamnă fericit – fericitul Dumnezeu. Ce anume Îl face pe Dumnezeu fericit?

Dumnezeu, dragi prieteni,  Îşi găseşte fericirea în dragostea Lui faţă de oameni şi în manifestarea harului Său faţă de ei. Dumnezeu vrea să-i mântuiască pe oameni.

Iată ce spune Biblia în Mica 7:18 – “Care Dumnezeu este ca Tine, care ierţi nelegiuirea, şi treci cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Tale? El nu-Şi ţine mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea.” Nu este voia lui Dumnezeu ca oamenii să fie pierduţi. Profetului Ezechiel, Dumnezeu i-a spus: “Pe viaţa Mea că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui Israel?” (Ezechiel 33:11). Dumnezeu vrea să-l mântuiască pe om. Mântuirea omului este ceea ce-L face pe Dumnezeu fericit. Noi avem un Dumnezeu fericit. Aceasta este o imagine glorioasă.

Când a coborât de pe munte pentru a doua oară, Moise avea inima plină de bucurie şi chipul îi strălucea. Acum copiii lui Israel puteau cere şi primi îndurarea lui Dumnezeu prin sistemul de jertfe.

Vreau să clarificăm un lucru: vălul pe care şi-l punea Moise pe faţă nu era pus pentru că faţa lui strălucea de o asemenea slavă încât israeliţii nu se puteau uita la el. Vălul era pus pentru că slava aceea începea să pălească. Faptul că faţa lui Moise strălucea este glorios, dar acea glorie sau slavă începuse să scadă.

Dar să ne întoarcem la epistola către Corinteni şi să citim mai departe, versetul 14:

2 Cor. 3:14

v.14  Dar ei au rămas greoi la minte: căci pînă în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, această măhramă rămîne neridicată, fiindcă măhrama este dată la o parte în Hristos.

Minţile lor sunt orbite şi astăzi. Vălul pe care Moise l-a purtat pe faţă este acum un văl pe minţile străvechiului popor al lui Dumnezeu. Acest văl continuă să rămână prezent pentru că acest popor nu vede că Hristos este sfârşitul Legii în ce priveşte neprihănirea. Ei nu văd că El este împlinirea întregii Legi. Orbirea persistă.

În capitolul următor vom afla că “dumnezeul veacului acesta” a orbit minţile celor care nu cred şi vom vedea şi de ce este adevărat acest lucru.

2 Cor. 3:15

v.15  Da, pînă astăzi, cînd se citeşte Moise, rămîne o măhramă peste inimile lor.

Chiar şi astăzi, dragi ascultători, sunt oameni care citesc Legea şi chiar cred că o vor împlini. Dar dacă citim cu atenţie Vechiul Testament, nu descoperim în minţile şi în inimile oamenilor lui Dumnezeu încrederea la care ne-am aştepta. Până şi David îşi punea anumite întrebări. Iov era într-o confuzie totală la un moment dat. Ezechia s-a întors cu faţa la perete şi a plâns atunci când a ştiut că trebuie să moară. Dar astăzi, în vremea harului în care trăim noi, şi cel mai slab sfânt care se încrede în Isus are siguranţa absolută că este acceptat de Dumnezeu. Aceasta este o mare binecuvântare.

2 Cor. 3:16

v.16  Dar oridecîteori vreunul se întoarce la Domnul, măhrama este luată.

Când inima omului se întoarce la Domnul Isus Hristos, vălul este ridicat. Necazul omului este în inima lui. El este orbit din cauza păcatului din viaţa lui. Când omul doreşte să se întoarcă de la păcatul lui şi să-L primească pe Domnul Isus ca Mântuitor personal, vălul este ridicat.

2 Cor. 3:17

v.17  Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia.

Numai Duhul lui Dumnezeu poate ridica vălul acesta şi ne poate ajuta să vedem că Hristos este Mântuitorul nostru. Numai El poate face acest lucru.

Să observăm şi faptul că Pavel spune aici acelaşi lucru pe care îl spune Petru în capitolul 10 din Faptele Apostolilor: “Toţi proorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor.”

Dragul meu prieten, dacă nu-L vezi pe Domnul Isus Hristos în Vechiul Testament, Duhul lui Dumnezeu nu este Învăţătorul tău, pentru că Duhul lui Dumnezeu îţi descoperă lucrurile lui Hristos. Duhul lui Dumnezeu vă aduce într-o poziţie de libertate. El nu vă pune sub Lege, ci vă eliberează de Lege şi vă aduce la Hristos.

2 Cor. 3:18

v.18  Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într’o oglindă, slava Domnului, şi sîntem schimbaţi în acelaş chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.

Acesta este un pasaj minunat al Scripturii. Pavel tocmai vorbise despre vălul din inima omului şi despre faptul că, atunci când omul se întoarce la Hristos, vălul este ridicat. Ca şi credincioşi, noi privim ţintă la Domnul Isus Hristos. Dar chiar şi ochii noştri sunt acoperiţi de un văl atunci când păcatul este prezent în viaţa noastră. Când păcatul este mărturisit şi când suntem în părtăşie cu Domnul, noi privim la El. Atunci, cu faţa descoperită, adică fără acel văl, noi privim ţintă, ca într-o oglindă, slava Domnului. Ideea nu este cea a unei reflectări cu scopul de a ne transforma, ci de a privi ţintă până când suntem transformaţi. Atunci putem reflecta chipul Său. O traducere cât mai exactă a acestui verset ar fi următoarea: “Noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din slavă spre slavă, ca de la Domnul Duh.”

Vreţi să arătaţi ca Isus Hristos? Dacă da, petreceţi-vă timpul privind la Isus. Aveam un profesor la seminar care ne oprea de fiecare dată când începeam să cântăm o cântare care începea astfel: “Fă-ţi timp să fii sfânt, vorbeşte adesea cu Domnul tău!”. El spunea: “Schimbaţi primul vers! Înlocuiţi-l cu: ‘Fă-ţi timp să priveşti la El!’”

Vreţi să fiţi sfinţi? Priviţi la Domnul Isus! Privind la El, lucrurile pământeşti îşi vor pierde din ce în ce mai mult puterea în lumina strălucitoare a slavei şi a harului Său.

Eu, unul, am nevoie de aşa ceva. Nădejdea mea este că şi voi recunoaşteţi că aveţi nevoie să-L vedeţi pe Isus Hristos în paginile Cuvântului lui Dumnezeu astfel încât să creşteţi şi să vă asemănaţi din ce în ce mai mult cu El.

Rămâneţi cu binecuvântarea lui Dumnezeu!