Itinerar Biblic Ep.0488 – 2 CORINTENI Cap. 2

 

Tema: Mângâierea lui Dumnezeu în reabilitarea unui sfânt care a păcătuit

 

Dragi ascultători, aşa cum probabil aţi observat,  această a doua epistolă către Corinteni ne învaţă câteva adevăruri minunate despre mângâierea lui Dumnezeu.

În primul capitol am văzut mângâierea lui Dumnezeu pentru planul vieţii. Am văzut care este rolul multora dintre suferinţele prin care trecem în viaţa aceasta pământească.

În acest al doilea capitol va fi vorba de mângâierea lui Dumnezeu în reabilitarea unui sfânt care păcătuise. Dar înainte de a atinge acest subiect, vom continua cu tema din capitolul 1 pentru că Pavel nu a terminat tot ce avea de spus legat de această temă.

El încă le mai explică motivele care l-au împiedicat să vină mai repede în vizită la ei. Apoi el discută despre creştinul care păcătuise în congregaţia din Corint. În finalul capitolului, Pavel ne arată că Dumnezeu ne dă biruinţa în Hristos.

Prima parte deci, acolo unde Pavel le mai spune corintenilor de ce nu a trecut pe la ei.

2 Cor. 2:1

v.1  Am hotărît dar în mine, să nu mă întorc la voi cu întristare.

Iată aici o mostră de sinceritate a apostolului. Pavel recunoaşte că a fost descurajat din cauza lor. Dacă ar fi venit să-i viziteze, ar fi făcut-o cu tristeţe în inimă.

2 Cor. 2:2

v.2  Căci, dacă vă întristez, dela cine să mă aştept la bucurie, dacă nu dela cel întristat de mine?

Cât de mult ţinea Pavel la Corinteni, dragi prieteni. Atât de mult îi iubea încât nu dorea să vină la ei întristat, cu lacrimi în ochi. I-ar fi făcut şi pe ei să plângă. Şi atunci, cine l-ar fi înveselit pe apostolul Pavel? Toţi ar fi plâns cu suspine.

2 Cor. 2:3

v.3  Şi v’am scris cum v’am scris, ca, la venirea mea, să n’am întristare din partea celor ce trebuiau să-mi facă bucurie; şi sînt încredinţat, cu privire la voi toţi, că bucuria mea este bucuria voastră a tuturor.

Pavel îşi dorea să vină la ei cu bucurie. El sperase că va primi veşti de la ei prin care să afle că ei îndreptaseră problemele despre care le scrisese el.

În cele ce urmează, Pavel îşi deschide inima cu totul va vorbi despre sentimentele sale.

2 Cor. 2:4

v.4  V’am scris cu multă mîhnire, şi strîngere de inimă, cu ochii scăldaţi în lacrămi, nu ca să vă întristaţi, ci ca să vedeţi dragostea nespus de mare, pe care o am faţă de voi.

Am văzut că mulţi oameni se supără de predicator dacă acesta predică un mesaj sever. Uneori, corecţia aplicată din Cuvântul lui Dumnezeu apasă greu asupra unei congregaţii. Nu sunt puţini cei ce cred că predicatorul nu ar trebui să facă acest lucru.

Convingerea mea este că  un predicator credincios trebuie să procedeze astfel. Porunca din Cuvântul lui Dumnezeu este aceasta: “Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Hristos Isus, care are să judece viii şi morţii, şi pentru arătarea şi Împărăţia Sa: propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura.” (2 Tim. 4:1, 2).

Dragii mei, oricine este în poziţia de a vorbi de la amvon are imensa responsabilitate de a certa şi de a mustra atunci când ceva este în neregulă. Multor creştini le displace acest lucru. Pavel le spune corintenilor că mustrarea lui nu pornea dintr-o poziţie de împotrivire faţă de ei, ci din dragostea lui cea mare pentru ei.

În aceeaşi manieră, un predicator credincios îşi arată dragostea faţă de congregaţia sa predicând Cuvântul lui Dumnezeu exact aşa este, fără să “atenueze” severitatea acestuia.

Vă amintesc acum faptul că, în prima sa Epistolă către Corinteni, el îi mustrase din cauză că îngăduiau o imoralitate crasă în congregaţia lor. Practic, ei aveau un caz de incest în biserică şi închideau ochii, treceau cu vederea acest păcat. (Cu toate acestea, se purtau ca şi când ei erau oameni cu un nivel spiritual înalt!)

Ei bine, acest fel de imoralitate crasă era ceva şocant chiar şi pentru păgâni. Cu toate acestea corintenii nu luau nici o măsură.

În acea primă scrisoare Pavel le scrisese să facă ceva în această privinţă şi să îndrepte lucrurile.

“Daţi afară dar din mijlocul vostru pe răul acela.” au fost cuvintele lui Pavel în 1 Cor. 5:13.

Iată că aici avem o dovadă a ascultării corintenilor. Congregaţia a ţinut seama de spusele lui Pavel şi omul acela fusese dat afară.

Pavel revine acum asupra acestei probleme pentru a aduce mai multă lumină asupra sfatului său şi acţiunii corintenilor.

 

 

2 Cor. 2:5, 6

v.5   Dacă a fost cineva o pricină de întristare, nu m’a întristat numai pe mine, ci pe voi toţi; cel puţin în parte, ca să nu spun prea mult.

v.6  Este destul pentru omul acesta pedeapsa, care i-a fost dată de cei mai mulţi;

Corintenii îl ascultaseră pe Pavel şi îl dăduseră afară pe bărbatul vinovat de acel păcat. Aceasta fusese măsura potrivită.

Apoi omul acela şi-a recunoscut păcatul, fiind deplin convins de vinovăţia lui. Acum membrii congregaţiei sunt îndemnaţi să-l ierte.

2 Cor. 2:7, 8

v.7  aşa că acum, este mai bine să-l iertaţi, şi să-l mângâiaţi, ca să nu fie doborît de prea multă mîhnire.

v.8  De aceea, vă rog, să vă arătaţi iarăş dragostea faţă de el;

“El va fi copleşit nu numai din cauza păcatului său, ci şi pentru că voi nu vreţi să-l mai primiţi. Aşa că acum înconjuraţi-l cu dragostea voastră şi refaceţi părtăşia cu el.” – spune Pavel.

Creştinilor din Galatia, Pavel le scria: “Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu” (Galateni 6:1) spune Pavel. Ce spuneţi de un asemenea sfat?

Dar să mergem mai departe:

2 Cor.  2:9-11

v.9  căci v’am scris şi cu gîndul ca să vă pun la încercare şi să văd dacă sînteţi ascultători în totul.

v.10  Dar pe cine iertaţi voi, îl iert şi eu. În adevăr, ce am iertat eu, -dacă am iertat ceva-am iertat pentru voi, în faţa lui Hristos,

v.11  ca să nu lăsăm pe Satana să aibă un cîştig dela noi; căci nu sîntem în neştiinţă despre planurile lui.

Să ştiţi, dragi prieteni, că Diavolul încearcă să ne împingă de colo-colo. El face tot posibilul să ne depărteze de drumul pe care ni l-a trasat Dumnezeu. Uneori, Satan ne face să închidem ochii în faţa imoralităţii. Sunt multe astfel de exemple în bisericile de astăzi.

Cunosc un predicator care a avut probleme în trei biserici diferite. Fiecare biserică în care s-a dus să predice îi cunoştea trecutul şi totuşi toate l-au acceptat ca pastor! Prin faptul că închiseseră ochii faţă de imoralitatea aceea, ei au făcut să sufere cauza lui Hristos Isus.

Dacă el s-ar fi pocăit şi ar fi renunţat total la păcatul lui (ceea ce nu s-a întâmplat), atunci ei ar fi trebuit să-l ierte. Din nefericire, extrema este şi ea prezentă. Mulţi din fraţii noştri rigizi nu vor să ierte nimic.

Şi aceasta poate fi o lucrare a diavolului, la fel ca imoralitatea cea mai gravă. Satan profită de foarte mulţi creştini care nu vor să ierte.

Am constatat că sunt două lucruri pe care nu le auzim foarte des în bisericile noastre conservatoare: nu auzim oameni recunoscându-şi păcatul şi cerând iertare pentru el; dar nu întâlnim nici fraţi gata să-i ierte pe cei care mărturisesc. Vedeţi dar, în multe din bisericile noastre domneşte un duh de neiertare.

Acum, trebuie să ne amintim faptul că noi toţi suntem capabili de orice păcat. Orice ar fi făcut cel pe care-l condamnăm, trebuie să fim conştienţi de faptul că şi noi suntem în stare să facem acelaşi păcat. Când un om se pocăieşte de păcatul lui el trebuie reprimit în părtăşie într-un duh de blândeţe.

Mergem mai departe la versetul 12:

2 Cor. 2:12

v.12  Cînd am ajuns la Troa pentru Evanghelia lui Hristos, măcar că mi se deschisese acolo o uşă în Domnul,

La Troa, Pavel a găsit o uşă deschisă pentru predicarea Evangheliei. Era voia lui Dumnezeu pentru ca el să stea acolo şi să predice Evanghelia, în loc să vină la Corint în acea perioadă. Aceasta nu era o dovadă de nestatornicie din partea lui Pavel. El era credincios prilejului favorabil pe care îl adusese Dumnezeu în calea lui.

2 Cor. 2:13

v.13  n’am avut linişte în duhul meu, fiindcă n’am găsit pe fratele meu Tit; de aceea, mi-am luat ziua bună dela fraţi, şi am plecat în Macedonia.

În timp ce predica Evanghelia în Troa, Pavel era întristat în inima sa din cauză că Tit nu îi adusese veşti cu privire la adunarea din Corint. El îl aşteptase pe Tit cu aceste veşti, dar el nu venise. Apoi Pavel s-a dus la Filipi şi în Macedonia. Abia aici a venit şi Tit care i-a adus lui Pavel vestea că adunarea din Corint rezolvase problema şi că omul respectiv se pocăise şi renunţase la păcatul lui.

Dragii mei, astfel era inima lui Pavel. El nu se bucura de păcatul altuia aşa cum nu se bucura nici de faptul că putea pedepsi un păcătos. Pentru el păcatul unei alte persoane provoca durere, frământare.

Nu ştiu care sunt reacţiile pe care noi le avem atunci când descoperim păcatele fraţilor noştri, dar noi trebuie să învăţăm de la Pavel. Şi să ştiţi că Pavel exemplifică ceea ce Domnul Isus ar face.

De fapt, chiar trebuie să ne aducem aminte de momentul în care înaintea Domnului Isus a fost adusă o femeie prinsă în preacurvie. Cei ce au adus-o  erau gata să o omoare. Domnul însă, îi oferă iertarea.

Dragii mei, haideţi să ne aducem cu toţii aminte de harul lui Dumnezeu. Nu vrea să spune că trebuie să fim toleranţi cu păcatul. Dar trebuie să fim plini de dragoste cu cel păcătos. Pe noi trebuie să ne doară păcatul lui şi să ne bucure pocăinţa lui.

Ajungem acum la ceea ce unii numesc puterea lucrării. Mă bucur că noi avem onoarea de a predica această Evanghelie şi acest Cuvânt al lui Dumnezeu. Este o măreţie deosebită în mesajul şi slujba a noastră. Avem de-a face aici cu o imagine glorioasă.

Ascultaţi numai:

2 Cor. 2:14

v.14  Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos, şi care răspîndeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui.

În această imagine dramatică, Pavel spune că predicarea Evangheliei se aseamănă cu o intrare triumfală. Gândiţi-vă că Pavel avea în minte o intrare triumfală aşa cum avea aceasta loc în Imperiul Roman.

Imaginaţi-vă că unul din marii generali romani repurta victorie după victorie în Europa sau Africa. Pe vremea aceea, romanii erau învingători cam în toate bătăliile lor. Cuceritorul se întorcea la Roma şi cu această ocazie se organiza o mare şi triumfătoare intrare în cetate. Se spune că uneori această sărbătoare începea dimineaţa şi se termina abia seara târziu. Împăratul roman biruitor aducea animale capturate şi toată prada de război. În fruntea procesiunii se aflau oamenii pe care urma să-i elibereze. Ei fuseseră capturaţi, dar aveau să fie eliberaţi şi să devină cetăţeni romani. În urma procesiunii se aflau captivii care aveau să fie executaţi.

Cu ocazia acestor intrări triumfale în Roma se ardea întotdeauna tămâie. Ei ardeau tămâie zeilor cărora le acordau meritul pentru biruinţa lor. Toată procesiunea era învăluită uneori în acest fum de nici nu se mai vedea bine cine trecea. În toată această atmosferă, trecea generalul onorat în carul de luptă al împăratului.

Ţinând seama de acest context, să revenim la cuvintele lui Pavel: “Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos…”. Acesta este un lucru minunat, dragi prieteni. Când suntem în Hristos nu putem pierde.

Nu puteţi pierde când sunteţi în Hristos! Pavel spune că Dumnezeu ne dă întotdeauna biruinţa.

Dar cum putea spune el aşa ceva? A avut el parte de biruinţă pretutindeni? Da, a avut succes în Efes, dar nu se putea spune acelaşi lucru şi despre Atena. Credea Pavel că fusese biruitor în ambele locuri? Da. Pavel spune: “Dumnezeu ne face mereu triumfători în Hristos!”

“… şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui.”

Dragi ascultători, aveţi biruinţă şi atunci când nu se întoarce nimeni la Hristos? Răspunsul lui Pavel este: “Sigur că da!” de ce oare. Ce vrea să spună Pavel? Să urmărim mai departe:

2 Cor. 2:15

v.15  În adevăr, noi sîntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sînt pe calea mîntuirii şi printre cei ce sînt pe calea pierzării:

V-am spus că în procesiunea care alcătuia intrarea triumfătoare a împăratului biruitor în Roma se aflau şi captivi care aveau să fie eliberaţi, şi captivi pe care îi aştepta execuţia. Indiferent de soarta lor ulterioară, toţi luau parte la această intrare triumfală.

2 Cor. 2:16

v.16  pentru aceştia, o mireasmă dela moarte spre moarte; pentru aceia, o mireasmă dela viaţă spre viaţă. Şi cine este deajuns pentru aceste lucruri?

Pavel este copleşit de acest lucru: “cine este de ajuns pentru aceste lucruri?”

Dragul meu prieten, cel mai mare privilegiu din lume este acela de a împărtăşi oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu. Eu nu visez să candidez la preşedinţia ţării. Este dificil să înţelegem de ce ar dori cineva să fie preşedinte în aceste vremuri de probleme aparent fără soluţie. Dar este un privilegiu glorios să răspândim Cuvântul lui Dumnezeu. Ştiţi de ce? Pentru că Dumnezeu ne face biruitori mereu!

Este minunat când este predicată Evanghelia şi când mulţimi mari de oameni Îl primesc pe Hristos ca Mântuitor personal. În astfel de manifestări putem vedea biruinţa, dragi prieteni

Nu uitaţi, noi suntem o mireasmă de la viaţă spre viaţă pentru cei care sunt mântuiţi.

Dar, poate vă întrebaţi; “ce se întâmplă cu mulţimea care Îl respinge pe Isus Hristos?”

Ei bine, pentru ei, suntem o mireasmă a morţii.

Eu unul spun adesea următoarele cuvinte, după ce termin un mesaj: “Dacă plecaţi de aici după ce L-aţi respins pe Hristos, probabil că eu voi fi cel mai mare duşman al vostru. Acum nu mai puteţi merge în prezenţa lui Dumnezeu şi să spuneţi că nu aţi auzit niciodată Evanghelia. Totuşi, acum voi sunteţi în această procesiune triumfală de intrare în cetate. Voi nu veţi fi eliberaţi, veţi fi judecaţi. Dar indiferent de destinul vostru, acum voi faceţi parte din procesiunea intrării triumfale a lui Isus Hristos, pentru că El va învinge totul, dragi prieteni! Fiecare genunchi se va pleca şi fiecare limbă va mărturisi că Isus Hristos este Domnul. Va trebui să vă plecaţi înaintea Lui într-o bună zi, fie că El va fi atunci Mântuitorul, fie Judecătorul vostru.” Nu-i de mirare că Pavel exclamă: “cine este de ajuns pentru aceste lucruri?”

Pavel spune:

“Pentru aceştia, o mireasmă de la moarte spre moarte; pentru aceia, o mireasmă de la viaţă spre viaţă. Şi cine este de ajuns pentru aceste lucruri?” Astăzi tămâia se înalţă spre cer; Cuvântul este răspândit în lume. Şi noi suntem o mireasmă a vieţii şi o mireasmă a morţii. Hm! Interesant, nu?

Mergem mai departe:

2 Cor. 2:17

v.17  Căci noi nu stricăm Cuvîntul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi; ci vorbim cu inimă curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos.

Acesta este întregul plan al slujirii creştine. Noi nu trebuie să corupem sau să răstălmăcim Cuvântul lui Dumnezeu. Nu negociem cu el, nu facem comerţ cu el şi nu îl împărtăşim altora fără sinceritate. În acelaşi timp, să nu uităm că Duhul lui Dumnezeu este Cel ce ne revelează adevărul.

În următorul capitol Pavel va atinge un nivel foarte profund. Este vorba despre acreditarea celui ce propovăduieşte, celui ce comunică Cuvântul lui Dumnezeu.

Dragi ascultători, aşa cum am văzut deja este unul din cele mai mari oficii de pe acest pământ. Cuvântul lui Dumnezeu are menirea de a influenţa destine veşnice. Nu este numai un efect limitat la existenţa noastră efemeră de pe acest pământ. Este vorba despre locul în care vom petrece veşnicia. Asemenea lucruri trebui să determine o profundă reflectare din partea noastră a fiecăruia.

Până data viitoare însă, să reflectăm la ceea ce am auzit cu privire la atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de cei ce păcătuiesc.

Fiţi binecuvântaţi, dragi ascultători!