Itinerar Biblic Ep.0458 – 1 CORINTENI Cap. 11:12- 22

 

Dragi prieteni, revenim, cu ajutorul lui Dumnezeu la cel de al 11-lea capitol al primei epistole scrisă de Apostolul Pavel, credincioşilor din Corint.

Cred că v-aţi făcut deja o imagine cu privire la starea existentă în biserica din Corint.

Cred că studiul acestei epistole va fi benefic pentru fiecare credincios. Sunt numeroase probleme, abordate de Pavel în această epistolă, probleme care apar şi în bisericile moderne.

Ceea ce este interesant, dragi prieteni, este faptul că Pavel, la începutul epistolei, li se adresează cu denumirea de sfinţi. Acesta este lucrul minunat dragii mei. În ciuda problemelor pe care le avem, noi suntem sfinţiţi de Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos.

Dar să reînnodăm itinerarul nostru cu versetul 12, locul în care ne-am oprit data trecută.

Pavel nu a epuizat încă discuţia cu privire la poziţia femeii în biserică în raport cu modelele de autoritate prezentate la începutul epistolei.

Deci, să vedem despre ce este vorba:

v.12  Căci dacă femeia este din bărbat, tot aşa şi bărbatul prin femeie, şi toate sînt dela Dumnezeu.

Iată încă o dată afirmată inseparabilitatea  bărbatului şi a femeii.

Încheiam itinerarul de data trecută cu o afirmaţie ce rezultă din istoria creaţiei. Aşa după cum ştim, Dumnezeu l-a făcut mai întâi pe Adam. Apoi, din Adam, a făcut-o pe Eva. Deci in unul Dumnezeu a făcut doi.

Vreau să vă amintesc însă ceea ce spune Dumnezeu în final:  24  Deaceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup.” Este vorba despre versetul 24 din al doilea capitol al cărţii Geneza.

Ei bine, dragi  ascultători, acesta este mandatul încredinţat oamenilor- ei trebuie să devină una. În taina specială a căsătoriei, cei doi trebuie să devină una. Este vorba aici despre efortul de a lăsa acea complementaritate intenţionată de la bun de Dumnezeu să funcţioneze. Numai că vedeţi, aici nu este vorba de înlăturarea diferenţelor ci de armonizarea lor.

Tocmai de aici, spune Pavel vine şi datoria celor doi de a păstra diferenţele.

v.13  Judecaţi voi singuri: este cuviincios ca o femeie să se roage lui Dumnezeu desvălită?

Cu alte cuvinte, o femeie care se roagă lui Dumnezeu nu trebuie să atragă atenţia asupra frumuseţii ei fizice ci asupra cele spirituale, dobândite prin credinţă.

Pentru un bărbat altfel stau lucrurile:

v.14  Nu vă învaţă chiar şi firea că este ruşine pentru un bărbat să poarte părul lung,

Astăzi, sunt foarte mulţi bărbaţi care poartă părul lung. Uneori este chiar greu să-i deosebeşti de femei.

Dar să citim şi următorul verset pentru a avea întreaga perspectivă asupra problemei:

v.15  pe cînd pentru o femeie este o podoabă să poarte părul lung? Pentru că părul i-a fost dat ca învălitoare a capului.

După cum observaţi, dragi ascultători, Pavel revine la problema acoperiri.

Argumentele folosite de el în această mini secţiune se pot organiza după trei surse. Mai întâi el aduce argumentul a ceea ce este potrivit sau cuviincios aşa cum reiese din versetul 13. Un al doilea argument este reprezentat de natură sau fire şi apoi, cel de al treilea, vine din practica sau obiceiul primului secol, contemporanilor.

Primul şi ultimul argument se referă clar la starea de fapt din vremea lui Pavel. Cel de al doilea însă, pare a face parte din modul în care a aşezat Dumnezeu lucrurile. Imposibil însă ca Pavel şi evreii să nu-şi fi adus aminte de ordinul nazireatului al cărui proeminent reprezentant este Samson. Aceşti oameni dedicaţi lui Dumnezeu erau binecuvântaţi tocmai pentru că nu îşi tăiau părul.

În ceea ce priveşte lumea greacă, Spartanii erau recunoscuţi pentru părul lor crescut până la limita umerilor. Însă, lucru adevărat şi atunci şi acum este că diversele culturi păstrau o diferenţă a lungimi părului între bărbaţi şi femei.

Aşa că „natura” este cel mai bine înţeleasă aici ca o practică îndelung acceptată sau ca un obicei demult stabilit.

În ceea ce priveşte învelitoarea despre care vorbeşte Pavel în versetul 15 cred că el se referă la şalul pe care îl purtau femeile din Grecia ca acoperitoare a capului. În acest caz, spune el, părul, dăruit în mod natural de Dumnezeu, funcţionează ca o învelitoare pentru capul femeii.

Dar, cred că cel mai bine este să citim şi versetul 16.

v.16  Dacă iubeşte cineva cearta de vorbe, noi n’avem un astfel de obicei şi nici Bisericile lui Dumnezeu.

Aceasta este concluzia lui Pavel şi nu cred că noi trebuie să ajungem la o alta.

El spune că biserica nu ar trebuie să instituie reguli cu privire la ţinuta femeilor sau părul bărbaţilor.  Ceea ce este important cu adevărat este omul interior. Vechea natură este cea care are nevoie de o nouă freză sau o anumită ţinută. Omul nou, cel din Hristos are alte principii de călăuzire. În acestea importante sunt nu senzualitatea şi aparenţele ci dragostea şi grija faţă de cei din jur.

Dragii mei, dacă avem dragoste pentru Hristos, atunci ţinuta noastră va demonstra acest lucru. Cred că este timpul să mergem la o altă problemă care este, în opinia mea cel puţin, cu adevărat importantă. Este vorba despre raportarea faţă de cina Domnului.

Nu ştiu cum priviţi dvs., dragi ascultători, acest act, dar cred că este cea mai sacră parte a relaţiei noastre cu Dumnezeu. Din păcate este un act adesea neînţeles în bisericile noastre.

Ca rezultat al acestei neînţelegeri, este aproape o blasfemie ceea ce se petrece în multe biserici. Pavel spune cât se poate de clar că Dumnezeu judecă modul în care noi practicăm şi participăm la acest act al cinei Domnului.

Cel puţin, în Corint, din cauză că acest act nu era tratat cu consideraţia cuvenită unii credincioşi erau bolnavi şi unii chiar muriseră. Aceasta pentru că nu distingeau trupul şi sângele Domnului în elementele actului în sine.

Cred că noi observăm toate aspectele ce ţin de ritual, de practică, dar adevărata problemă este, observăm noi trupul şi sângele Domnului?

Cina Domnului, este cea mai înaltă expresie şi cea mai sfântă a închinării creştinului. În Corint ajunsese însă la un nivel de decădere încât practica devenise aproape o blasfemie. Era o situaţie cât se poate de dramatică.

Trei dintre evanghelii înregistrează instituirea Cinei de către Domnul Isus, iar aici în prima epistolă către Corinteni este o repetare a ei.

Nu este interesant că niciunde în Biblie nu ni se spune că trebuie să ne aducem aminte de ziua de naştere a Domnului dar ni se cere să ne aducem aminte de ziua morţii sale.

Pavel ataşează Cinei Domnului cea mai mare importanţă. În versetul 23 el spune: Căci am primit de la Domnul ce v’am învăţat; şi anume că, Domnul Isus, în noaptea în care a fost vîndut, a luat o pîne.” Pavel a primit prin revelare directă ceea ce i-a învăţat pe corinteni.  Iată ce le mai spune el: 3  V’am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi;”

Pavel, dragi prieteni, a primit prin revelaţie directă atât evanghelia pe care trebuie să o împărtăşească  cât şi actul Cinei Domnului. Dumnezeu i-a instrucţiuni speciale privind Cina pentru că, aduceţi-vă aminte, Pavel nu a fost împreună cu Domnul şi ucenicii în acea ultimă seară în camera de sus.

Admit că este oarecum dificil să vezi legătura dintre ceea ce spune Pavel bisericii din Corint şi ceea ce se întâmplă în bisericile de astăzi. Aceasta pentru că în vremurile acelea, Cina Domnului era precedată de o masă menită să sudeze relaţiile dintre credincioşi. De asemenea, Cina Domnului se celebra în casele credincioşilor, nu aveau o clădire a lor atunci, şi se celebra în fiecare zi aproape. Acest lucru îl aflăm din cartea Faptele Apostolilor: 46 Toţi împreună erau nelipsiţi dela Templu în fiecare zi, frîngeau pînea acasă, şi luau hrana, cu bucurie şi curăţie de inimă. 47 Ei lăudau pe Dumnezeu, şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mîntuiţi.

Acestea sunt versetele 46 şi 47 din capitolul 3.

Aristides, un filozof atenian, care a trăit în prima parte a primului secol, a descris modul în care trăiau creştinii din vremea sa. Iată ce spune el: (Citez) „ În fiecare dimineaţă şi de fapt, în fiecare oră, pe baza bunătăţii lui Dumnezeu faţă de ei, ei îl laudă pe Dumnezeu… Dacă se întâmplă ca o persoană neprihănită din mijlocul lor, moare, ei se bucură şi îl laudă pe Dumnezeu. Dacă un copil se întâmplă să moară ei îl laudă pe Dumnezeu cu şi mai mare entuziasm, ca pentru unul care a trecut de această lume fără să păcătuiască.” (Am încheiat citatul)

Aceasta este observaţia unuia care nu a fost membrul unei biserici dar care a observat biserica din afara ei.

Biserica din Corint aplica acea procedură, destul de comună atunci, de a avea o masă înainte de celebrarea Cinei Domnului.

De fapt, dacă stăm să ne gândim la ceva similar din Vechiul Testament, atunci şi Paştele era celebrat în aceeaşi manieră şi chiar aşa a şi fost celebrat de Domnul Isus şi ucenici chiar în seara în care s-a instituit cina. Domnul a luat pâinea şi a binecuvântat-o după ce a celebrat Paştele. Am putea spune că pe rămăşiţele unei sărbători El instituia ceva nou. Nu este vorba despre un monument de bronz sau marmură ci despre un monument ce folosea elementele de bază ale existenţei.

Astăzi există un obicei în biserici, cluburi, asociaţii, organizaţii, diverse grupuri care vin laolaltă pentru a lua masa împreună şi pentru a dezvolta relaţiile dintre membrii. Sunt mulţi cei care critică aceste întâlniri, de multe pe bună dreptate, pentru că se pune accentul pe omul fizic. În biserica primară aveau loc aceste mese şi erau numite agape sau mese ale dragostei. Era o parte a părtăşiei bisericii a întăririi legăturilor dintre ei, koinoniei.  În acea zi, întâlnirea cu motivaţie socială, să-i spunem aşa, continua, aproape în mod natural, cu Cina Domnului. Erau evenimente separate dar agape preceda întotdeauna euharistul. Mai târziu aceste celebrări s-au separat şi nici astăzi nu se mai practică în forma în care au fost practicate atunci. Astăzi nu mai avem o masă a dragostei care să preceadă Cina Domnului.

Din pricina acestei separară noi nu duplicăm situaţia critică care a apărut, la un moment dat, în Corint. Oricum, sunt sigur că anumite lecţii se găsesc pentru fiecare din noi în acest pasaj. Să citim deci pasajul începând cu versetul 17:

v.17  Vă dau aceste învăţături, dar nu vă laud pentrucă vă adunaţi laolaltă nu ca să vă faceţi mai buni, ci ca să vă faceţi mai răi.

Ceea ce la noi este tradus cu Vă dau aceste învăţături poate la fel de bine însemna Acestea le declar  ceea ce seamănă mai degrabă cu o poruncă. Deci, versetul ar putea suna cam aşa:

Acestea le declar şi nu vă laud, pentru că vă adunaţi laolaltă nu pentru mai bine ci pentru mai rău.

Cu alte cuvinte, biserica din corint nu se aduna pentru dobândirea unei stări spirituale mai înalte ci una mai slabă, inferioară.

Dragi prieteni, este un lucru tragic. Să mergi la biserică şi să ajungi să dezvolţi doar o atitudine critică, una negativistă este un lucru cât se poate de grav. Sau să mergi la biserică şi să nu se fi modificat nimic în atitudinea ta faţă de oameni, viaţă sau Dumnezeu, este din nou o situaţie cât se poate de critică. Analizaţi-vă dragii mei care vă este atitudinea faţă de biserică când veniţi şi când plecaţi. Cum vă simţiţi? Plecaţi îmbogăţiţi, schimbaţi? Sau plecaţi la fel! Şi încă un lucru! Nu vă grăbiţi să-i învinovăţiţi pe alţii. Cred că fiecare din noi este responsabil pentru o asemenea situaţie.

Să continuăm:

v.18  Mai întîi de toate, aud că atunci cînd veniţi la adunare, între voi sînt desbinări. Şi în parte o cred,

El nu vorbeşte aici despre un edificiu sau o clădire. El vorbeşte despre acea strângere a credincioşilor. Aceea este biserica indiferent de locul în care se petrece aceasta. Astăzi, când vorbim despre o biserică ne gândim, de obicei, la o clădire cu o anumită arhitectonică sau vorbim despre o biserică, baptistă, metodistă, penticostală, ortodoxă sau ştiu eu, o alta. Dar, vedeţi, există toate şansele ca nimeni să nu fie acolo când mergem noi. Numai clădirea în sine nu reprezintă biserica dragii mei. Biserica este constituită din oameni. Ştiu că nu ne este uşor să gândim în aceşti termeni.

Atunci când credincioşii din Corint veneau împreună însă, eu aduceau cu ei acel duh de separare despre care am discutat în primul capitol. De aceea separarea, partidele se manifestau chiar şi în această celebrare.

v.19  căci trebuie să fie şi partide între voi, ca să iasă la lumină cei găsiţi buni.

Acest verset ne ajută să dăm o explicaţie, mişcărilor sectare sau schismatice. De ce le îngăduie Dumnezeu?

Să vă dau o ilustraţie: Aţi observat vreodată o bucătăreasă gătind? Aţi văzut cred că la un moment dat o anumită spună se adună în oală iar bucătăreasa ia paleta şi o dă la o parte.  Ei bine, cred că aceasta este ceea ce face şi Dumnezeu. Ca să fiu sincer, părerea mea este că în multe biserici sunt mulţi necredincioşi. Vorbesc aici de oameni care participă la serviciile bisericii, dar motivul pentru care o fac este poate căutarea unei emoţii mai speciale. Nu au avut însă parte de acea întâlnire reală cu Mântuitorul, întâlnire care transformă întreaga fiinţă. Cei care nu au avut această întâlnire şi care sunt doar membrii ai bisericii, din timp în timp, sunt daţi la o parte. Este spuma curăţată de cel ce este capul bisericii. Şi lor le este dată şansa veritabilă a realei convertiri, dar dacă ea nu se întâmplă, în cele din urmă…. Cum se întîmplă aceasta? Trebuie să fie şi partide între voi!  De ce? Ca să iasă la lumină cei găsiţi buni!

Aceasta este, cred eu, explicaţia pentru toate mişcările sectare. Sunt oameni care nu doresc să stea în supunere şi ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. În cele din urmă sfârşesc prin a conduce mulţi oameni în rătăcire, asumându-şi o mare responsabilitate.

v.20  Cînd vă adunaţi dar în acelaş loc, nu este cu putinţă să mîncaţi cina Domnului.

Ce-i împiedica pe credincioşii din corint să mănânce cina Domnului? Păi, circumstanţele în care trăiau, ceea ce făceau până la Cină.

Pe de altă parte, din ceea ce spune Pavel aici reiese că ei aveau o ceremonie pe care o practicau, dar era putea fi orice altceva, dar nu cina Domnului.

Vedeţi, dragi prieteni, nu o anumită ceremonie constituie esenţa, ci valoarea ei este reflectată de atitudinea pe care o avem. Dacă viaţa noastră nu este conformă cu ceea ce celebrăm, atunci suntem doar participanţii la un ritual care nu va avea nici o forţă asupra vieţii noastre şi aceasta nu, în mod necesar, din pricina ceremonialului, ci din pricina atitudinii noastre.

Corintenii nu sărbătoreau Cina Domnului pentru că nu trăiai principiile ei în viaţa de zi cu zi.

v.21  Fiindcă atunci cînd staţi la masă, fiecare se grăbeşte să-şi ia cina adusă de el, înaintea altuia; aşa că unul este flămînd, iar altul este beat.

Ce comentariu face Pavel aici dragii mei. El nu-i menajează pe Corinteni. Cu toată dragostea pe care o are faţă de ei, el nu foloseşte aici nici un eufemism. Este datoria lui spirituală faţă de ei să le prezinte realitatea aşa cum este ea. Ori, aceasta era trista realitate din Corint. În Corint erau accentuate diferenţele şi nu asemănările, lucrurile care atrăgeau. Unii făceau caz de starea lor materială bună în detrimentul celor săraci. Unii ajungeau la excese în mâncare şi băutură, pe când alţii sufereau de lipsa lor. Din pricina aceasta nu avea loc nici o părtăşie între ei. De la bun început, scopul întâlnirilor lor era încălcat.

Ei  trăiau de fapt un anacronism. Ei propovăduiau, simbolizau, ceva ce nu exista în viaţa lor. Dar mai era şi altceva:

v.22  Ce? N’aveţi case pentruca să mîncaţi şi să beţi acolo? Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu, şi vreţi să faceţi de ruşine pe cei ce n’au nimic? Ce să vă zic? Să vă laud? În privinţa aceasta nu vă laud.

Dacă, credincioşii aceşti nu cunoşteau valoarea părtăşiei şi nici nu doreau să o cultive, de ce se mai osteneau să împlinească un ritual rigid şi nefolositor în acest caz? Pentru că ceea ce făceau ei nu ducea decât la fracţionarea şi distrugerea bisericii. Mai mult, se crea acolo un cadru ce nu semăna deloc cu cel al unei biserici. Unii se îmbătau, alţii mâncau prea mult? Era acolo invidie, o orgie a simţurilor… Numai biserică nu era.

Pe bună dreptate se întreabă Pavel: Să vă laud pentru aşa ceva?

Nu! N-avea nici un motiv pentru aşa ceva. Ceea ce se petrecea acolo era dezastruos.

Dragii mei, dacă se întâmplă ceva asemănător în biserica voastră, vă dau un sfat. Opriţi-vă! Nu mai practicaţi aşa ceva. Nu o faceţi spre bine.

Şi nu vă gândiţi acum la aceleaşi situaţii din Corint. Poate că datorită contextului de acum nu mai aveţi posibilitatea să luaţi masa împreună dar mă refer la părtăşie. Dacă nu este părtăşie în biserica voastră, atunci aveţi o problemă cât se poate de serioasă şi înainte de a face orice altceva, veniţi în faţa lui Dumnezeu pentru cercetare. Nu lăsaţi să se prelungească această stare de boală spirituală. Cereţi-i lui Dumnezeu să vă cerceteze pe fiecare şi vedeţi ce se întâmplă şi cu cine.

Practicarea unor acte sacre ale bisericii nu vă va aduce nici un folos dacă atitudinea inimii nu este una potrivită.

Dragi ascultători, ne vom întoarce la acest pasaj în emisiunea noastră viitoare. Până atunci însă, cu ajutorul Duhului Sfânt, haideţi să reconsiderăm din perspectiva lui Dumnezeu tot ceea ce facem noi în biserică. Chiar dacă este o practică veche de când ne ştim, să ne întrebăm: Cum se reflectă ea în inima, atitudinea şi viaţa mea? Trăiesc eu ceea ce proclam prin actul acesta?

Fiţi binecuvântaţi!