Itinerar Biblic Ep.0446 – 1 CORINTENI Cap. 1:13- 31

 

Dragi prieteni, iată că bogăţia acestei prime epistole a lui Pavel către Corinteni este prefigurată chiar din primul capitol. Spun aceasta pentru că încă nu am depăşit tot ceea ce cuprinde el. Tocmai de aceea revenim asupra lui şi înainte de a mai înainta puţin permiteţi-mi să vă aduc aminte ce învăţături am descoperit până acum.

În primele nouă versete am avut salutările şi identificarea lui Pavel. Spuneam atunci că Pavel se vedea, şi chiar era, un apostol însărcinat de Dumnezeu să transmită evanghelia neamurilor dintre care făceau parte şi corintenii.

Un aspect care trebuie în mod special remarcat este maniera în care li se adresează Pavel corintenilor. El îi numeşte sfinţi. Este de remarcat acest lucru cu atât mai mult cu cât ceea ce urmează acestor prime versete nu prea s-ar potrivi cu acest adjectiv.

Am precizat însă, aşa cum am făcut-o şi în alte ocazii, că toţi cei ce cred în Dumnezeu  sunt sfinţiţi de Dumnezeu prin jertfa Domnului Isus pe cruce.

Dar odată ce depăşim partea introductivă, Pavel ne introduce chiar în problemele pe care le avea biserica din Corint. Dacă vă aduceţi aminte de epistola către Romani aţi sesizat probabil diferenţa dintre ele. Acolo, Pavel desfăşoară mai întâi o serie întreagă de principii teologice înainte de a trece la aplicaţii practice.

Aici, poate şi din cauză că răspundea deja unor întrebări ridicate de cei din Corint, Pavel abordează aspecte cât se poate de practice.

Un prim aspect pe care Pavel îl abordează, aşa cum bine vă aduceţi aminte, este cel al dezbinărilor dintre ei.

Am văzut că Pavel este informat chiar de cineva din Corint despre această problemă. După cum ne aducem aminte ei nu vorbeau împotriva unuia sau a altuia, numai că dezvoltaseră simpatii disproporţionate pentru diverşii slujitori care trecuseră pe acolo.

Astfel, unii îl simpatizau pe Petru, alţii pe Pavel, alţii pe Apolo, alţii, care se credeau poate mai spirituali, se considerau ai fi ai Domnului Isus.

În acest context Pavel  atacă problema întrebând:

1 Corinteni 1:13

v.13  Hristos a fost împărţit? Pavel a fost răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel aţi fost voi botezaţi?

 

Răspunsul este evident. Sigur că Hristos nu a fost împărţit. Orice lucru care distruge unitatea în Hristos are ceva rău în el, indiferent despre ce este vorba. Răstignirea lui Hristos este temelia unităţii creştine şi este absurd să stabileşti această unitate pe o altă bază.

Dar să analizăm mai în profunzime aceste aspecte pentru că şi cuvintele lui Pavel au mai multe implicaţii aici.

El întreabă: “În numele lui Pavel aţi fost voi botezaţi?” În acest caz, eu nu cred că Pavel se referă la botezul cu apă, pentru că acesta era întotdeauna în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Mai degrabă, cred că se referă la botezul cu Duhul Sfânt. Întrebarea lui este: “Aţi fost botezaţi în numele lui Pavel?” Răspunsul evident era: “Sigur că nu! Botezul care ne-a aşezat în trupul lui Hristos este botezul Duhului Sfânt.”

Vedeţi voi, Pavel încearcă să le îndrepte gândurile asupra lui Hristos, nu asupra unui om. Ei aveau nevoie să fie preocupaţi doar de Persoana lui Hristos.

Sincer să fiu, eu am constatat că pot avea părtăşie cu orice persoană, indiferent de eticheta pe care o poartă, dacă ne putem întâlni în jurul Persoanei lui Hristos.

Să mergem mai departe. Pavel a fost un om înţelept şi intuind parcă asemenea situaţii el şi-a luat anumite măsuri de siguranţă:

1 Corinteni 1:14, 15

v.14  Mulţămesc lui Dumnezeu că n’am botezat pe niciunul din voi, afară de Crisp şi Gaiu,

v.15  pentruca nimeni să nu poată spune că aţi fost botezaţi în numele meu.

Aici Pavel vorbeşte despre botezul cu apă. El spune că nu s-a specializat nici în aşa ceva pentru că apărea pericolul ca oamenii să creadă că botează în propriul nume. Astfel, el se concentra asupra locului central pe care trebuie să-L ocupe Isus Hristos. Există şi astăzi oameni care cred că botezul cu apă îi mântuieşte sau că are un soi de putere mistică pe care nu o pot obţine altfel.

1 Corinteni 1:16

v.16  Da, am mai botezat şi casa lui Stefana; încolo, nu ştiu să mai fi botezat pe altcineva.

Pavel acorda o atât de mică importanţă botezului încât nu-şi amintea exact dacă mai botezase pe cineva sau nu.

1 Corinteni 1:17

v.17  De fapt, Hristos m’a trimes nu să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia: nu cu înţelepciunea vorbirii, ca nu cumva crucea lui Hristos să fie făcută zadarnică.

 

Acum să nu înţelegeţi că botezul nu are o mare valoare. El este cât se poate de important. Numai că Pavel vrea să precizeze că nu omul care a făcut botezul este important. El unul nu considera că aceasta era responsabilitatea sa principală.

Dragi prieteni, este important să înţelegem faptul că mulţi oameni se ceartă şi se despart astăzi din cauza unor lucruri de importanţă secundară. Aşa iau naştere schismele şi certurile în biserică.

Biserica din Corint era dezbinată din cauza acestui spirit de partidă. Trei bărbaţi, Apolo, Pavel şi Chifa, aduseseră în Corint un mesaj ce avea o putere şi o calitate unificatoare. Evanghelia pe care o predicau ei punea accentul pe unitate, nu pe dezbinare. Totuşi, din cauză că aceşti credincioşi din Corint erau prunci în Hristos, au început să pună accentul pe anumite persoane. Acum Pavel încearcă să le strămute atenţia de la diviziunile lor şi o îndreaptă asupra centralităţii lui Hristos.

În Corint, la fel ca în multe alte oraşe din vremea aceea, oamenii acordau o mare importanţă filozofiei. Vom vedea acest lucru mai departe, în cursul studiului nostru.

1 Corinteni 1:18

v.18  Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sînt pe calea pierzării: dar pentru noi, cari sîntem pe calea mîntuirii, este puterea lui Dumnezeu.

Dragii mei, iată un lucru care se va întâmpla întotdeauna: crucea desparte oamenii; îi desparte pe cei credincioşi de cei necredincioşi. Dar nu îi dezbină pe cei mântuiţi. Crucea ar trebui să-i unească pe cei mântuiţi.

Un artist olandez a pictat un tablou intitulat “Ultima judecată”. Tabloul înfăţişează tronul lui Dumnezeu şi departe de acest tron sunt desenaţi cei pierduţi care cad pur şi simplu în spaţiu. În căderea lor, ei se ţin unul de altul. Este o imagine corectă a lumii pentru care lucrează astăzi oamenii. Cei pierduţi vor să fie împreună, în unitate, şi vor realiza această mare unitate în zilele din urmă. Dincolo de orice mişcare ecumenică şi de gândirea contemporană rămâne Evanghelia lui Hristos. Domnul Isus a spus despre Sine că îi va dezbina pe oameni şi că linia de demarcaţie va fi Crucea Sa.

Predicarea crucii este o nebunie pentru cei pierduţi. Dar pentru cei mântuiţi, aceasta este puterea lui Dumnezeu.

Pavel spune foarte clar că metoda lui nu consta în înţelepciunea cuvintelor lumii acesteia, nici în dialectica sau multitudinea de idei şi teorii, ci el se mărginea doar să predice despre crucea lui Hristos. Astfel el lucra pentru unitatea celor mântuiţi. Crucea lui Hristos dezbină lumea dar îi ţine laolaltă pe cei credincioşi. Crucea nu aduce dezbinare în Biserică.

1 Corinteni 1:19-21

v.19  Căci este scris: ,,Voi prăpădi înţelepciunea celor înţelepţi, şi voi nimici priceperea celor pricepuţi.“

v.20  Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N’a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia?

v.21  Căci întrucît lumea, cu înţelepciunea ei, n’a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mîntuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii.

Observaţi că nu este o propovăduire nebună, ci este nebunia propovăduirii crucii.

1 Corinteni 1:22, 23

v.22  Iudeii, într’adevăr, cer minuni, şi Grecii caută înţelepciune;

v.23  dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri o nebunie;

Observaţi că Pavel împarte omenirea în două mari grupuri etnice: iudeii şi grecii sau Neamurile. Iudeul reprezenta religia. El avea o religie dată de Dumnezeu. Iudeii credeau că ei deţin adevărul, şi aşa şi era – cel puţin în ceea ce priveşte Vechiul Testament. Problema era că religia ajunsese numai un ritual pentru ei. Ei se depărtaseră de Scripturi şi urmaseră tradiţia, care era propria lor interpretare asupra Scripturii. Puterea dispăruse. Aşa că atunci când a venit Hristos, ei au cerut un semn. În loc să apeleze la Scripturi, ei au cerut un semn. “Atunci unii din cărturari şi din Farisei au luat cuvântul şi I-au zis: ‘Învăţătorule, am vrea să vedem un semn de la Tine!’ Drept răspuns, El le-a zis: ‘Un neam viclean şi preacurvar cere un semn; dar nu i se va da alt semn, decât semnul proorocului Iona. Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului.’” (Matei 12:38-40). Ştiţi care a fost semnul dat de Domnul? Domnul Isus le-a dat semnul învierii, dragii mei. Şi lor şi nouă!

Grecii erau Neamurile, sau neevreii. Ei reprezentau filozofia. Aceştia erau iubitorii de înţelepciune. Ei spuneau că sunt în căutarea adevărului şi cercetau întreg universul pentru a afla adevărul. Ei erau raţionaliştii. În timp ce iudeii eşuau în ritual, Neamurile sfârşeau prin a fi raţionalişti şi se conformau unui model raţional.

Cu aproape 400 de ani înainte de naşterea lui Isus Hristos, poporul grec a înălţat la orizontul istoriei realizări strălucitoare ale minţii şi ale artei, opere uimitoare care încântă şi astăzi omenirea. Această perioadă a durat aproape trei secole. La venirea lui Hristos pe pământ, strălucirea Greciei apusese. Nu mai erau nici Pericle, nici Anaxagoras, nici Thales, nici Socrate, Platon sau Aristotel. Ei au lăsat în urmă şcoli precum şcoala epicuriană, şcoala stoică de filozofie, şcoala peripatetică. Apoi au dispărut şi acestea.

Au urmat aproape două mii de ani de ariditate şi stagnare filozofică în întreaga lume. Apoi au apărut oameni ca Descartes, Kierkiegaard şi alţii asemenea lor şi a avut loc o renaştere a marilor gânditori pentru o scurtă perioadă de strălucire. Dar şi aceasta a fost urmată de decadenţă, în care ne aflăm şi noi astăzi, deşi unii cred că sunt foarte deştepţi.

“Ce este adevărul?”, a întrebat Pilat. Kant şi-a pus aceeaşi întrebare şi filozofia continuă să întrebe acelaşi lucru. Filozofia nu are răspunsuri la problemele vieţii. “Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia?“

Cineva a definit astfel filozofia: un om orb într-o cameră întunecată căutând o pisică neagră care nu se află acolo.

Grecii căutau înţelepciunea. Omul de astăzi încă  mai caută o teorie sau o formulă şi crede că prin ştiinţă va obţine răspunsurile la unele întrebări ale vieţii. Credeţi că omul de astăzi deţine răspunsurile la întrebările vieţii?

Următoarea afirmaţie pe care am găsit-o într-un ziar mi-a atras atenţia în mod deosebit: “Adevărul este că omul modern este exagerat de impresionat de propriile realizări. Pentru a plasa o rachetă pe orbită la mai mult de 150 000 km de suprafaţa pământului este nevoie de eforturi reunite fizice şi intelectuale, dar noi avem tendinţa de a supraestima problema. Deşi oamenii care se deplasează la câteva mile deasupra pământului sunt numiţi astronauţi, este clar că avem de-a face cu o denumire greşită. Oamenii nu vor fi astronauţi decât atunci când vor călători printre stele, şi este important să ne amintim faptul că cele mai multe stele se află la mii de ani-lumină de Pământ. Ruşii sunt şi mai extravaganţi în afirmaţiile lor, numindu-şi oamenii cosmonauţi. Este nevoia să vină cineva şi să le spună: ‘Micuţilor, nu vă mai luaţi chiar aşa de tare în serios!’”

Omul de astăzi crede că are câteva răspunsuri. Unde sunt înţelepţii de astăzi? Este o întrebare bună. Vedeţi voi, Dumnezeu a prostit înţelepciunea acestei lumi.

“Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii.” Aceasta este o afirmaţie uluitoare.

“Dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri o nebunie.” Iudeii găseau în cruce o pricină de poticnire – skandalon. Ei cereau un semn. Vroiau să vină cineva să le arate calea, le trebuia un indicator. Ei ar fi acceptat un eliberator călare pe un cal alb care să fi nimicit puterea Romei. Dar un Hristos răstignit era o insultă pentru ei. Aceasta era o înfrângere, nu o biruinţă. Şi nu aveau de gând să accepte aşa ceva; “după cum este scris: ‘Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire, şi o stâncă de cădere; şi cine crede în El nu va fi dat de ruşine.” (Rom. 9:33). Şi apostolul Petru a scris: “Cinstea aceasta este dar pentru voi care aţi crezut! Dar pentru cei necredincioşi, ‘piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului’; şi ‘o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere’. Ei se lovesc de ea pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta sunt rânduiţi.” Un Hristos răstignit era o piatră de poticnire pentru iudei.

Pentru Greci (sau Neamuri), crucea era o nebunie, o absurditate. Ei o considerau un lucru ridicol şi contrar oricărui sistem raţional, lumesc. În Roma a fost găsită o caricatură a creştinismului care înfăţişa un trup cu cap de măgar pe cruce. Şi în zilele noastre Mântuitorul continuă să fie ridiculizat.

Apostolul Pavel dă la iveală goliciune filozofiei. În timp ce se afla în Corint, el avea de gând să predice despre Hristos. “Fiindcă Iudeii i se împotriveau şi-l batjocoreau, Pavel şi-a scuturat hainele şi le-a zis: ‘Sângele vostru să vadă asupra capului vostru; eu sunt curat. De acum încolo, mă voi duce la Neamuri.’” (Fapte 18:6). Poate filozofia să-l înalţe pe om, să-l ridice din haznaua acestei vieţi? Nu a putut niciodată să facă aşa ceva. Observaţi că omul va fi mântuit nu prin propovăduire nebună, ci prin nebunia propovăduirii crucii. Nu metoda, ci mesajul este considerat de omul firesc a fi nebunie. Oamenii continuă să respingă şi astăzi acest mesaj. Înţelepciunea lumii de astăzi constă în a avea un program de combatere a sărăciei sau orice alt fel de program. Sau înţelepciunea lumii este să-l salveze pe om din problemele lui prin educaţie. Numai că omul de astăzi are nevoie de Evanghelie. Înţelepciunea lumii nu a luat niciodată în considerare acest lucru.

Dar Pavel ne prezintă şi un alt grup de oameni, o altă subdiviziune a umanităţii. “Dar pentru cei chemaţi, fie Iudei, fie Greci” – aceştia sunt cei aleşi. Ei au auzit invitaţia şi au răspuns afirmativ. Şi au găsit în crucea lui Hristos puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu care le-au transformat vieţile şi au făcut din ei oameni noi. Domnul Isus a modelat unsprezece oameni, l-a chemat şi pe Saul din Tars şi i-a trimis pe toţi în lume. Ei au dus Evanghelia în Corint plin de păcat, în Efesul plin de religie. Vreme de 1900 de ani, Evanghelia a făcut înconjurul lumii şi s-a dovedit a fi singurul ajutor, singura nădejde a omenirii.

1 Corinteni 1:24-26

v.24  dar pentru cei chemaţi, fie Iudei, fie Greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

v.25  Căci nebunia lui Dumnezeu, este mai înţeleaptă decît oamenii; şi slăbiciunea lui Dumnezeu, este mai tare decît oamenii.

v.26  De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi cari aţi fost chemaţi: printre voi nu sînt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales.

Unii oameni pun accentul pe acele personalităţi marcante care L-au  primit pe Hristos – mai marii divertismentului, liderii din industrie, oameni din guvern. Dar Dumnezeu este specializat în oameni obişnuiţi. El cheamă oameni simpli ca mine şi ca tine.

1 Corinteni 1:27

v.27  Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari.

Aceasta nu înseamnă că oamenii aceştia sunt nebuni. Înseamnă că par nebuni în ochii lumii. Ei nu sunt slabi; par slabi numai după standardele lumii. Aceasta este metoda lui Dumnezeu. El alege ce este respins de lume, alege lucrurile cele mai de jos ale lumii.

1 Corinteni 1:28, 29

v.28  Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile cari nu sînt, ca să nimicească pe cele ce sînt;

v.29  pentruca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.

Nu ne putem lăuda nici măcar cu un singur lucru.

1 Corinteni 1:30

v.30  Şi voi, prin El, sînteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare,

Dragul meu prieten, El este tot ce avem nevoie. Mi-aş dori foarte mult să înţelegeţi acest lucru. El a fost făcut înţelepciune pentru noi. El este neprihănirea noastră. El este sfinţirea şi răscumpărarea noastră. Oricare ar fi lucrul de care aveţi nevoie astăzi, îl veţi găsi în El.

1 Corinteni 1:31

v.31  pentruca, după cum este scris: ,,Cine se laudă, să se laude în Domnul.“

Lauda noastră ar trebui să fie numai în Domnul. Să ne lăudăm numai cu Domnul Isus Hristos astăzi. Voi cu ce vă lăudaţi, dragi prieteni? Vă lăudaţi cu diplomele voastre? Cu înţelepciunea sau cu averea voastră? Cu poziţia socială sau caracterul vostru? Dragi prieteni, nu aveţi nici un lucru cu care să vă puteţi lăuda înaintea lui Dumnezeu. Eu ştiu că nu mă pot lăuda cu nimic înaintea Lui. Dar noi ne putem lăuda cu Hristos. El este totul. Este tot ce avem nevoie. Nu uitaţi acest lucru!

 

Fiţi binecuvântaţi!