Itinerar Biblic Ep.0425 – 1 CRONICI Cap. 21:4-30

 

Dragi prieteni vă invit să poposim din nou în faţa Cuvântului lui Dumnezeu pentru a primi binecuvântările pe care Duhul Sfânt al lui Dumnezeu le aduce de fiecare dată în viaţa fiecărei persoane care lasă acest Cuvânt să-i afecteze viaţa.

Astfel, revenim la capitolul 21 al primei cărţi a cronicilor împăraţilor lui Israel, capitol în care ne este relatat episodul păcatului lui David, săvârşit atunci când a comandat numărătoarea poporului.

Dacă vă aduceţi aminte de primul verset al capitolului, aţi remarcat cu siguranţă cine a stat în spatele acestui păcat al lui David. Este vorba de satan, cel care l-a împins pe David să facă acest recensământ.

Am stabilit încă de data trecută că nu recensământul în sine a fost păcatul ci motivaţia cu care a fost făcut. Spusesem încă de atunci că David a ajuns în pericolul de a-şi îndrepta nădejdea către numărul oamenilor şi nu către Domnul.

Dar mai bine să revenim la ceea ce spune Scriptura şi să nu uităm că este punctul de vedere al lui Dumnezeu cu privire la acest eveniment.

Deci, reluăm lectura Scripturii de la versetul 4 al capitolului 21:

v.4  Împăratul a stăruit în porunca pe care o dădea lui Ioab. Şi Ioab a plecat, şi a străbătut tot Israelul; apoi s’a întors la Ierusalim.

v.5  Ioab a dat lui David cartea numărătorii poporului: în tot Israelul erau o mie de mii şi o sută de mii de bărbaţi în stare să scoată sabia, iar în Iuda erau patrusute şaptezeci de mii de bărbaţi în stare să scoată sabia.

v.6  Între ei n’a numărat şi pe Levi şi Beniamin, căci porunca împăratului i se părea o urîciune.

Acestea au fost versetele 4, 5 şi 6. El ne arată cât de pornit era David în ceea ce dorea să facă. Deşi Ioab îl sfătuia să nu facă numărătoarea poporului, David nu voia, pur şi simplu, să accepte refuzul.

Dar să privim şi noi o clipă la numerele înregistrate.

În Israel erau un milion, o sută de mii de bărbaţi iar în Iuda încă cinci sute de mii. Atunci când Moise a făcut ultima numărătoare a poporului, nu erau decât şase sute trei mii de bărbaţi. Iată că David avea cu un milion mai mulţi bărbaţi decât a avut Moise.

Nu ştiu dacă sesizaţi contrastul dintre David cel de acum şi copilul David care se lupta cu Goliat.

Atunci, David nu era preocupat de numărătoarea poporului. Nu era preocupat nici de câţi de mulţi soldaţi avea tabăra adversă. El era doar un tânăr păstor plin de credinţă şi curaj şi cu acestea înarmat a ieşit înaintea oştirii filistenilor. A ieşit înaintea acelui uriaş înarmat cu o simplă praştie. Atunci când îl simţi pe Dumnezeu alături nu ai nevoie de un milion de soldaţi. Tot ce ai nevoie este o praştie şi cinci pietre şi pe Dumnezeu alături.

Teamă-mie mie că oamenii de astăzi au nevoie de mult mai mult. Ştiţi de ce? Pentru că nu-l mai avem pe Dumnezeu alături. Şi pentru că nu-l avem pe Dumnezeu alături avem nevoie de armate puternice de arme sofisticate. Dragii mei se cheltuieşte atât de mult pentru înarmare şi ştiţi de ce se întâmplă aşa? Din pricina nelegiuirilor noastre. Din pricina lor trebuie să ne înarmăm până în dinţi.

Dragi prieteni, păcatul este costisitor. Şi măcar dacă ar fi nu mai preţul pe care îl plătim aici pe pământ. Dar vom plăti mult mai mult. Vom plăti veşnic.

Revenim la David. Ioab a protestat faţă de David pentru acţiunea pe care a întreprins-o. El i-a spus: ”David, oamenii aceştia sunt toţi ai tăi. Nu trebuie să-i numeri. Dumnezeu ţi-a dat toţi oamenii aceştia şi ei sunt tot ceea ce Dumnezeu a considerat că ei nevoie!” Dar David nu a ascultat ceea ce a spus generalul său.

Mă gândesc, dragi prieteni, că sunt atâtea arme pe pământ, arme atât de sofisticate încât cei mai mulţi dintre noi ar rămâne fără grai în faţa lor. Într-un asemenea context sunt foarte mulţi cei care consideră că nu mai este nevoie de Dumnezeu. Nu mai avem nevoie de El? Eu cred că da! O, şi câtă nevoie avem încă!

Vedeţi, armele sunt făcute pentru distrugere. La aceasta ne pricepem cel mai bine: să distrugem.

Dumnezeu este cel care a creat, cel care dă viaţa. El este singurul care poate da viaţă acestei generaţii ce stă sub semnul morţii.

Din păcate sunt mulţi cei care l-au scos pe Dumnezeu din matematica vieţii lor. Pentru ei ceea ce contează este ceea ce pot ei să facă.

Este păcatul pe care l-a săvârşit David. El şi-a întors inima, fie şi numai pentru moment, de la ceea ce poate Dumnezeu să facă, înspre ceea ce putea el şi oamenii lui să facă.

Ca să folosesc mai puţine cuvinte, acesta este un păcat al necredinţei.

Noi avem un mod ciudat de a evalua credinţa oamenilor.

De exemplu, dacă ar veni un om băut în biserică Duminică dimineaţa, am spune probabil, „Ce necredincios!” Dar nu ne-am pune deloc întrebări cu privire la modul în care noi ne purtăm în atâtea rânduri faţă de Dumnezeu. Nu ne gândim la toate acele momente când luăm totul în propriile mâini de parcă Dumnezeu nici nu ar exista. Pentru noi aceea nu este necredinţă. Pentru noi aceasta se numeşte raţionalism. Cred că este punct de vedere fals dragii mei.

Atunci când nu mai aştepţi sprijinul lui Dumnezeu şi vrei să faci tu totul, atunci când te bazezi nu pe ceea ce face Dumnezeu ci pe ceea ce pot face oamenii, atunci comiţi păcatul pe care l-a comis şi David.

David însă şi-a învăţat lecţia. Ascultaţi numai ce declară el în alte ocazii:8  Mai bine este să cauţi un adăpost în Domnul, decît să te încrezi în om; 9  mai bine să cauţi un adăpost în Domnul decît să te încrezi în cei mari. Acesta este Psalmul 118. Sau Psalmul 71, primul verset: 1 În Tine, Doamne, îmi caut scăparea: să nu rămîn de ruşine niciodată!

Cred că trebuie, dragii mei să ne punem următoarele întrebări destul de practice, cred eu:

Mă încred eu în Dumnezeu? Cred eu în ceea ce spune Dumnezeu?

Autorul epistolei către Evrei spune: Evrei 11:6:  Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.

Domnul Isus spune într-o anumită împrejurare că Duhul Sfânt va veni la un moment dat pentru a învinovăţi lumea. De ce anume? „…fiindcă ei nu cred în Mine;” Spune Domnul şi consemnează Ioan în versetul 9 din capitolul 16. Pavel scrie şi el în epistola către Romani capitolul 14 :23 Tot ce nu vine din încredinţare, e păcat.”

Dragii mei acesta a fost păcatul lui David şi este păcatul multora dintre noi.

Foarte curând însă David îşi va da seama ce a făcut.

v.7    Porunca aceasta n’a plăcut lui Dumnezeu, care a lovit pe Israel.

v.8    Şi David a zis lui Dumnezeu: ,,Am săvîrşit un mare păcat făcînd lucrul acesta! Acum, iartă fărădelegea robului Tău, căci am lucrat în totul ca un nebun!“

Iată că David  îşi dă seama de gravitatea gestului său. Aceasta nu înseamnă însă că gestul său va fi trecut cu vederea. Dumnezeu are totuşi îndurare faţă de el şi îi permite să-şi aleagă singur pedeapsa:

v.9  Domnul a vorbit astfel lui Gad, văzătorul lui David:

v.10  ,,Du-te şi spune lui David: ,Aşa vorbeşte Domnul: ,Îţi pun înainte trei urgii; alege una din ele, şi te voi lovi cu ea.“

v.11  Gad s’a dus la David, şi i-a zis: ,,Aşa vorbeşte Domnul: ,Primeşte:

v.12  sau trei ani de foamete, sau trei luni în timpul cărora să fii nimicit de protivnicii tăi şi atins de sabia vrăjmaşilor tăi, sau trei zile în timpul cărora sabia Domnului şi ciuma să fie în ţară şi îngerul Domnului să ducă nimicirea în tot ţinutul lui Israel. Vezi acum ce trebuie să răspund Celui ce mă trimete.“

Dar ascultaţi acum la David: este minunat.

Cred că sunteţi de acord cu mine atunci când spun că David a fost totuşi un om special. Este drept a fost om ca şi noi, dar parcă are totuşi ceva deosebit. În ciuda faptului că a greşit, nu de puţine ori, a păcătuit, cu toate acestea nu a renunţat la apropierea de Dumnezeu.

v.13  David a răspuns lui Gad: ,,Sînt într’o mare strîmtorare! Să cad în mînile Domnului, căci îndurările Lui sînt nemărginite; dar să nu cad în mînile oamenilor!“

David îl cunoştea pe Dumnezeu.

Dar este interesant nu-i aşa? Omul care comandă un recensământ pentru că se încredea în oameni, vedea acum ce a făcut şi spune că vrea să cadă în mâinile lui Dumnezeu pentru că nu mai are încredere în oameni.

Cred că David era de acum un om în vârstă şi îşi aduce aminte de acel David care obişnuia să iasă cu oile pe câmp. Îşi aduce aminte de momentul în care s-a dus înaintea lui Goliat doar cu o praştie şi cinci pietre netede.

O, cum se încrezuse el în Dumnezeu atunci şi ce mărturie adusese el în Israel pentru Domnul!

Dar cum mai uitase el aceste lucruri.

Vedeţi dragii mei, cât de uman este el? Oare nu ni se întâmplă şi nouă la fel? Nu ne încredem noi în Dumnezeu pentru a fi mântuiţi şi apoi uităm şi credem că suntem noi destul de puternici să trăim o viaţă neprihănită singuri?

Dar, din nou, David îl cunoştea pe Dumnezeu. El îi spune profetului Gad: „Să nu ajung în mâinile oamenilor. Mai bine să fiu în mâinile lui Dumnezeu!” De ce ? De ce această preferinţă?

Pentru că David a învăţat cu ceva vreme în urmă că Dumnezeu este plin de milă.

Mi-e teamă că mulţi dintre noi nu au învăţat acest lucru. Iată ce ştia David despre Dumnezeu: Psalmul 103:10:  Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre. 11  Ci cât sânt de sus cerurile faţă de pământ, atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El;

Vreţi dovezi dragii mei? Gândiţi-vă numai la mântuire! Este un act ce dovedeşte mila lui Dumnezeu pentru noi. Dumnezeu oferă unei lumi răzvrătite faţă de El, o lume care nu ar merita prin nimic din ceea ce face o asemenea ofertă, El oferă deci, o mântuire prin simplul act al credinţei.

Domul Isus este mijlocitorul nostru, este, Tronul Milei despre care noi am mai vorbit la un moment dat. Iată cum vede Ioan aceste lucruri: „ El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi. ”Este versetul 2 din al doilea capitol al primei sale Epistole.

Ce este ispăşirea? Este mila? Este abundenţa milei.

Adică, dragii mei, în mod normal noi suntem vinovaţi de  păcat înaintea lui Dumnezeu. În mod normal noi ar trebuie să plătim pentru păcatul nostru şi ştim foarte bine că plata păcatului este moartea. Iată deci că avem o datorie de ispăşit. Ei bine, Dumnezeu s-a îndurat de noi, a avut milă faţă de noi şi ea s-a concretizat în Domnul Isus Hristos.

Credeţi-mă, în Domnul Isus este o infinită milă a lui Dumnezeu, o milă ce ne cuprinde pe noi toţi. Mai trebuie să adaug că este un singur mod în care beneficiem de această milă: credinţa.

Dar mila lui Dumnezeu mai este demonstrată şi de providenţa Sa. Uitându-mă numai la viaţa mea, la modul în care Dumnezeu a făcut să se întâmple anumite lucruri în ea  şi unde m-au adus ele, pot să spun că Dumnezeu are o dragoste providenţială pentru noi.

Vreţi încă o dovadă? Gândiţi-vă numai de ce nu a venit Dumnezeu în noaptea care a trecut, sau în ultima oră. Ştiţi de ce? Pentru că încă mai are milă de cei pierduţi şi doreşte să le ofere şi lor şansa mântuirii.

Aceasta nu înseamnă că El nu va mai veni şi această stare se va prelungi la nesfârşit. Aceasta înseamnă doar că Dumnezeu are o îndelungă răbdare. Lui îi este milă de toţi aceia care stau încă departe de El şi nu-i cunosc iubirea imensă pentru noi oamenii.

Dragii mei, noi putem conta pe mila lui Dumnezeu. Putem conta pe ea şi în ceea ce priveşte viitorul.

Vedeţi, mila nu este ceva ce se dezvoltă din caracterul lui Dumnezeu. Adică nu citeşte cine ştie ce carte motivatoare şi apoi îşi propune să devină mai milos, mai plin de compasiune. Nu! Mila este în natura lui Dumnezeu.

Iată ce spune David în Psalmul 136:1  Lăudaţi pe Domnul, căci este bun, căci în veac ţine îndurarea Lui!”

Deci, dragi prieteni avem de a face cu un Dumnezeu îndurător.

Dar, pe de altă parte, Dumnezeu este un Dumnezeu drept. Lucrul acesta este dovedit şi în ceea ce se întâmplă Israelului.

v.14  Domnul a trimes ciuma în Israel, şi au căzut şaptezeci de mii de oameni din Israel.

v.15  Dumnezeu a trimes un înger la Ierusalim, ca să-l nimicească; şi, pe cînd îl nimicea, Domnul S’a uitat, şi I-a părut rău de răul acesta; şi a zis îngerului care nimicea: ,,Destul! Acum, trage-ţi mîna înapoi!“ Îngerul Domnului stătea lîngă aria lui Ornan, Iebusitul.

v.16  David a ridicat ochii, şi a văzut pe îngerul Domnului stînd între pămînt şi cer, şi ţinînd în mînă sabia scoasă şi întoarsă împotriva Ierusalimului. Atunci David şi bătrînii, înveliţi cu saci, au căzut cu faţa la pămînt.

v.17  Şi David a zis lui Dumnezeu: ,,Oare n’am poruncit eu numărătoarea poporului? Eu am păcătuit şi am făcut răul acesta; dar oile acestea, ce au făcut oare? Doamne, Dumnezeul meu, mîna Ta să fie dar peste mine şi peste casa tatălui meu şi să nu peardă pe poporul Tău!“

Observaţi, vă rog, rugăciunea lui David. El îşi asumă întreaga responsabilitate pentru păcatul său.

Cred că am putea spune că David se schimbă aproape cu fiecare episod mai negru din viaţa lui şi mă refer la schimbări în bine ce au loc în caracterul său.

Dragii mei, bine ar fi ca şi noi să ieşim mai îmbogăţiţi şi schimbaţi din încercările prin care trecem. Din păcate, adesea, ieşim mai plini de amărăciunea şi mai descurajaţi. Dar nu este târziu. Dumnezeu are încă îndurare pentru noi, iar puterea Duhului Sfânt încă este gata să ne vină în ajutor.

Ca o comparaţie cu comportamentul lui David din vremea când a păcătuit cu Batşeba, atunci David a încercat să arunce vina păcatului asupra altcuiva. Acum recunoaşte vina păcatului său şi îşi asumă întreaga responsabilitate pentru el.

De aceea el îi spune lui Dumnezeu: ”Doamne, eu am păcătuit, lasă pedeapsa să cadă numai asupra mea!”

v.18  Îngerul Domnului a spus lui Gad să vorbească lui David, să se suie să ridice un altar Domnului în aria lui Ornan, Iebusitul.

Apropo! Acela este locul unde mai târziu se va ridica templul lui Dumnezeu.

v.19  David s’a suit, după cuvîntul pe care-l spusese Gad în Numele Domnului.

v.20  Ornan s’a întors şi a văzut îngerul, şi cei patru fii ai lui s’au ascuns împreună cu el: treiera grîul atunci.

v.21  Cînd a ajuns David la Ornan, Ornan s’a uitat, şi a zărit pe David; apoi a ieşit din arie, şi s’a închinat înaintea lui David, cu faţa la pămînt.

Ornan, proprietarul acestui câmp, era pe câmp la treierat grâul. Probabil este un loc bun, aerisit, un de putea arunca grâul în vânt iar pleava era luată, iar bobul cădea pe vatra de treierat.

De fapt, locul avea o oarecare înălţime deoarece se afla pe muntele Moria, locul unde Avraam a fost gata să-l aducă pe Isaac drept jertfă.

David se adresează lui Ornan cu oferta de cumpăra locul în perspectiva construirii unui altar.

Vedeţi, David ştia să se apropie de Dumnezeu. El ştia că a păcătuit. Ştia că trebuie să ceară iertare pentru păcatul său. Dar mai ştia că trebuie făcută şi ispăşirea pentru păcatul săvârşit. De aceea el trebuia să aducă jertfele cuvenite pentru ispăşirea păcatului poporului.

Dragii mei, ispăşirea pentru păcatele noastre a fost făcută de Domnul Isus. Trebuie să ne cerem doar iertare pentru ca relaţia noastră cu Dumnezeu să fie restabilită.

Deci, David are această solicitare faţă de Ornan.

v.22  David a zis lui Ornan: ,,Dă-mi locul ariei să zidesc în el un altar Domnului; dă-mi-l pe preţul lui în argint, ca să se depărteze urgia deasupra poporului.“

v.23  Ornan a răspuns lui David: ,,Ia-l, şi să facă domnul meu împăratul ce va crede; iată eu dau boii pentru arderea de tot, carăle în loc de lemne, şi grîul pentru darul de mîncare, toate le dau.“

Iată un om foarte generos. El oferă totul şi nu cere nimic. Este un gest ce trebuie apreciat. Dar fiţi atenţi şi la David:

v.24  Dar împăratul David a zis lui Ornan: ,,Nu! Vreau să-l cumpăr pe preţul lui în argint, căci nu voi da Domnului ce este al tău, şi nu voi aduce o ardere de tot care să nu mă coste nimic.“

David refuză să aducă o jertfă care să nu-l coste nimic.

Dragii mei, atunci când venim înaintea lui Dumnezeu nu trebuie să uităm că jertfele aveau un preţ. Nu era vorba numai de preţul animalului jertfit. Era vorba de viaţa însăşi a animalului. Acela era un preţ al jertfei.

Iată de ce trebuie să avem mai mult respect pentru jertfa Domnului Isus. Atunci când El a murit pe cruce, El a plătit preţul pentru noi. Iertarea este gratuită dragii mei dar ispăşirea a costat şi a costat chiar viaţa Fiului lui Dumnezeu.

Revenim la David:

v.25  Şi David a dat lui Ornan şase sute de sicli de aur pentru locul ariei.

v.26  David a zidit acolo un altar Domnului, şi a adus arderi de tot şi jertfe de mulţămire. A chemat pe Domnul, şi Domnul i-a răspuns prin foc, care s’a pogorît din cer pe altarul arderii de tot.

Gestul lui David a fost apreciat de Dumnezeu care iată răspunde atitudinii lui David. Vă asigur că va face la fel cu fiecare dintre noi dacă vom avea acea atitudine de pocăinţă veritabilă.

v.27  Atunci Domnul a vorbit îngerului, care şi-a vîrît iarăş sabia în teacă.

v.28  Pe vremea aceasta, David, văzînd că Domnul îl ascultase în aria lui Ornan, Iebusitul, aducea jertfe acolo.

v.29  Dar locaşul Domnului, făcut de Moise în pustie, şi altarul arderilor de tot, erau atunci pe înălţimea Gabaonului.

v.30  David nu putea să meargă înaintea acestui altar să caute pe Dumnezeu, pentru că îl înspăimîntase sabia îngerului Domnului.

Dragii mei, tot acest episod a avut un efect puternic asupra lui David. Cert este că David s-a cutremurat în faţa păcatului pe care l-a săvârşit.

O de ne-am cutremura şi noi în faţa păcatelor pe care le facem. Poate că am umbla cu mai multă grijă înaintea lui Dumnezeu.

Oricum, dragi prieteni, să nu uităm că Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurarea şi el acceptă părerea noastră de rău. Mai mult, avem asigurarea că atunci când ne pocăim, atunci când mărturisim şi ne cerem iertare, El ne dă şi iertarea dar ne dă şi curăţirea.

Domnul să ne dea tuturor o inimă smerită şi cu teamă de păcat!