Itinerar Biblic Ep.0412 –ROMANI Cap. 12:15- 13:2

 

Revenim, dragi ascultători la capitolul 12 din Epistola Apostolului Pavel către Romani pentru a ne lăsa în continuare îmbogăţiţi de ceea ce Duhul Sfânt al lui Dumnezeu ne transmite prin intermediul acestor minunate cuvinte.

Am văzut până acum provocarea lui Pavel de a nu ne lăsa modelaţi după tiparul lumii din jurul nostru ci să ne lăsăm transformaţi de Duhul Sfânt într-o manieră care ne va ajuta să descoperim voia lui Dumnezeu.

De la versetul 2 începând Pavel începe să contureze acest model de conduită pe care ar trebuie să-l îmbrăţişeze credinciosul creştin.

Astfel am ajuns la versetul 15 de unde vom continua incursiunea noastră în acest capitol al epistolei:

v.15  Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plîngeţi cu ceice plîng.

v.16  Aveţi aceleaşi simţiminte unii faţă de alţii. Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămîneţi la cele smerite. Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi.

Ce spuneţi de acest îndemn! Lumea are o zicală: „Vom râde cu tine, dar te vom lăsa să plângi singur.” Cred că este o zicală veche, pentru că lucrurile s-au mai schimbat de atunci. S-au mai schimbat în sensul că lumea este gată să râdă de tine dacă poate, ori, dacă te vede râzând cu poftă, chiar să te facă să plângi.

Pavel ne îndeamnă să fim diferiţi. Noi trebuie să ne identificăm cu cealaltă persoană. Trebuie să fim parte a bucuriilor lui, dar şi a necazurilor sale.

Din nou mă întorc la faptul că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu.

Haideţi să fabricăm noi un scenariu. O persoană pe care tu o cunoşti de ceva vreme trece acum printr-un necaz. Pe de o parte întreprinderea la care lucra s-a desfiinţat şi ea a rămas în şomaj, copilul a răcit şi el, dintr-o dată situaţia s-a înrăutăţit şi nu mai ştia ce să facă.

Tu însuţi de o bună bucată de vreme ai intrat într-un fel de lâncezeală spirituală. Parcă nu mai simţeai nici o emoţie, nu te mai încerca nici un fior. În tot timpul acesta neliniştea ta creştea, simţeai că devii tot mai critic, mai egoist şi mai frustrat. Starea aceasta se accentua pe zi ce trece şi nu vedeai nici un remediu.

Dar, dintr-o dată ai simţit nevoia acestei persoane de lângă tine. Ai înţeles că nu avea nici un sprijin şi deşi nu aveai mulţi bani, ai sărit în ajutorul ei şi ai putut cumpăra medicamentele pentru copil. Apoi, pentru că te preocupa starea lor ai vorbit cu o cunoştinţă de-a ta despre ei şi ai aflat cu stupoare că exista undeva un loc de muncă care se potrivea de minune cunoştinţei tale.

Dintr-o dată, toţi aţi început să acţionaţi şi să vă simţiţi altfel. Tu ai simţit că poţi fi util, poţi fi un sprijin pentru alţii. Prietenii tăi, au trecut prin acel moment de criză cu convingerea că nu sunt singuri şi că Dumnezeu poate schimba şi cele mai complicate circumstanţe în binecuvântări. Cunoştinţa ta a văzut că Dumnezeu are o mare familie care poate colabora într-un mod minunat.

Din păcate dragii mei, adesea noi rămânem impasibili, insensibili la emoţiile altora. Plecăm de la biserică şi luăm lumea noastră înapoi, doar pentru noi şi nu mai suntem deloc interesaţi de ceilalţi. De aceea scenarii ca cel de mai înainte rămân adesea doar de domeniul ficţiunii.

Observaţi că Pavel reia ideea smereniei. Este o atitudine importantă dragii mei. Abia atunci când vom reuşi să-i vedem pe alţii mai importanţi decât noi, vom reuşi şi să fim alături de ei şi să ne punem la dispoziţia lor.

Dar acestea au fost lucruri care ţineau de relaţiile dintre creştini. Pavel are acum ceva de spus şi pentru relaţii dintre creştini şi necreştini:

v.17 Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor.

v.18  Dacă este cu putinţă, întrucît atîrnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii.

Iată o sugestie foarte potrivită pentru un creştin. Ne aducem aminte că şi Domnul Isus a dat sfaturi în această direcţie. Pe de o parte a spus să fim fericiţi când suntem prigoniţi:Matei 5:11: „ Ferice va fi de voi cînd, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!” sau  39  Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celalt.40  Orişicui vrea să se judece cu tine, şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.41  Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două.42  Celui ce-ţi cere, dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute dela tine.

Mai este un aspect pe care vreau să-l discut în versetul 18. Ceea ce la noi apare, întrucât mai poate fi considerat a fi şi  atât. Adică atât cât atârnă de voi trăiţi în pace cu toţi oamenii.

Este o mică diferenţă. Uneori nu atârnă de noi dacă trăim în pace cu ceilalţi. Spun lucrul acesta pentru că am avut de a face cu persoane care se simţeau foarte vinovate pentru că nu reuşeau să aibă o relaţie bună cu unele din persoanele din anturajul lor. Le-a sfătuit că ceară lui Dumnezeu înţelepciune să facă tot ce atârnă de ele pentru a avea o relaţie bună. Dacă se va dovedi că nu merge, nu cred că ar mai trebuie să se consume ci să pună zelul şi efortul lor în alte cauze mai nobile.

Deci, dragii mei, faceţi tot ce puteţi şi dacă înaintea lui Dumnezeu puteţi sta liniştiţi că aţi făcut tot ce trebuia consideraţi-vă liberi de orice vinovăţie.

Mergem mai departe:

v.19  Prea iubiţilor, nu vă răsbunaţi singuri; ci lăsaţi să se răzbune mînia lui Dumnezeu; căci este scris: ,,Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti“, zice Domnul.

v.20  Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănînce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui.“

Acesta este unul din cele mai importante principii dar este şi un lucru foarte dificil pentru copilul lui Dumnezeu. Atunci când te loveşte cineva peste un obraz să îl întorci şi pe celălalt.

Se spune despre o persoană care se străduia să trăiască după voia lui Dumnezeu că într-o bună zi a fost atacată de un individ. A primit o primă lovitură, a întors obrazul şi a mai primit una. Însă agresorul nu s-a mulţumit cu cele două lovituri şi i-a mai aplicat una. Creştinul nostru însă nu era un om tocmai slab, aşa că situaţia s-a complicat şi agresorul a fost în cele din urmă bătut măr.

O altă persoană care asista pe margine şi care îl cunoştea pe creştin l-a abordat şi l-a întrebat. Ei cum stai cu principiile creştine? Ce ai făcut?

Creştinul nostru a răspuns. Păi am făcut exact ce mi s-a spus. Am primit prima lovitură şi am întors obrazul şi pentru cea de a doua. Însă după aceea Biblia nu mai spune nimic, aşa că am făcut ce am ştiu eu mai bine.

Este ceea ce facem noi adesea. Nu este uşor să întorci obrazul. Nu mă refer aici numai la situaţii de conflict fizic. Este vorba şi despre atacuri verbale, atacuri la care noi ripostăm foarte dur adesea. Ni se pare că dacă vorbele nu produc vânătăi, chestia cu întorsul celuilalt obraz nu se aplică. Se aplică dragii mei.

De fapt, în spatele acestui sfat stă un alt principiu al Scripturii aşa cum precizează şi Pavel. Este vorba despre încrederea noastră în Dumnezeu.

Cei mai mulţi dintre noi vor să riposteze, să se răzbune, sau cum bine spun englezii să egaleze situaţia. Nu ne place să ne simţim inferiori, să ne lăsăm călcaţi în picioare. Este vorba, în cele din urmă de ceea ce simţim noi faţă propria persoană. Simţim că ne este ameninţată individualitatea, personalitatea, valoarea. Ne este teamă că ne vom privi în oglindă şi ne vom dispreţui. Ciudat nu? Şi totuşi este motivul pentru care nu vrem să renunţăm la răzbunare.

Ei bine, creştinii nu trebuie să uite că ei sunt ai lui Dumnezeu. Valoarea noastră nu este dată de cum suntem priviţi de ceilalţi. Valoarea noastră este de mult stabilită şi este suficient de importantă încât Hristos să moară pentru noi.

În altă ordine de idei, atunci când renunţăm la răzbunare, ne manifestăm credinţa în Dumnezeu. Aţi auzit vreodată de promisiunea pe care o face Dumnezeu cu privire la cei ce sunt ai Lui: „cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui.”

Dacă eu renunţ la dreptul meu de răzbunare, îi ofer lui Dumnezeu posibilitatea de a interveni potrivit cu înţelepciunea şi dragostea Lui.

Mai este un aspect asupra căruia trebuie să medităm. Nu este suficient să spunem, voi lăsa pe Domnul să mă răzbune şi noi să dorim ca Dumnezeu să-i dea cele mai mari pedepse.

Am discutat cu cineva care mi-a povestit despre un conflict pe care îl avea cu o rudă în legătură cu o moştenire. După ce am discutat despre credinţa în Dumnezeu care apără interesele copiilor Săi, respectiva persoană a acceptat să se roage pentru persoana respectivă şi să abandoneze conflictul.

După o perioadă de timp ne-am întâlnit şi îmi spunea ce i s-a întâmplat acelei rude – avusese un accident. Cunoştinţa mea a replicat. Ai avut dreptate, Dumnezeu nu ne lasă să fim batjocoriţi! Am întrebat-o dacă considera că acela era un act de dreptate divină.   Mi-a spus: „Cu siguranţă!”

Dragii mei permiteţi-mi totuşi să spun că nu aceasta este maniera în care noi să aşteptăm răzbunarea Domnului. Nu trebuie să-i cerem lui Dumnezeu să ne răzbune după cum vrem noi. Trebuie să mergem cu credinţa noastră până la capăt şi să-l lăsăm pe El să aleagă metodele cele mai bune. El poate alege să aducă mântuirea în viaţa unei asemenea persoane. Ia gândeşte-te ce frumos ar fi ca dintr-un duşman să ai un frate în Hristos. La Dumnezeu multe lucruri sunt cu putinţă.

Deci, să lăsăm totul în mâinile lui Dumnezeu.

Iată şi ultimul verset al capitolului 12:

v.21  Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine.

Cu alte cuvinte, nu te lăsa copleşit de rău. Copleşeşte tu răul prin mijloacele binelui.

Creştinul trebuie să umble printr-o  lume ce este puternic afectată de rău, de Satan şi el nu i se poate împotrivi.

Dragul meu prieten, dacă încerci să te lupţi singur cu sistemul satanic, vei fi biruit. Nu poţi să lupţi cu aceleaşi arme ale urii şi răzbunării. Tu trebuie să vi cu ceva diferit. Pavel spune că la răul din această lume noi trebuie să ripostăm cu un bine mai mare.

Acest bine mai mare este Duhul Sfânt care vine în viaţa creştinului. Creştinul trebuie să umble în Duh. Scriindu-le Galatenilor, Pavel spune: Galateni 5:16: Zic dar: umblaţi cîrmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pămînteşti.” Şi continuă în versetul 25: „Dacă trăim Duhul, să şi umblăm prin Duhul.”

Ei bine să continuăm umblarea noastră în Duhul apropiindu-ne şi de capitolul 13. Încă suntem cantonaţi în aceeaşi temă a slujirii creştinului. Vom vorbi aici despre dubla cetăţenie a creştinului. Creştinul este pe de o parte cetăţean al cerurilor, dar este şi cetăţean al acestui pământ şi aceasta înseamnă că trăieşte într-o anumită ţară, sub incidenţa legilor unui anumit guvern.

Deci, creştinul are o responsabilitate dublă. Domnul Isus a spus că noi trebuie să dăm cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.

Guvernele sunt îngăduite de Dumnezeu, dragii mei, şi lor le-a fost dată o anumită autoritate. Chiar la începutul guvernării umane Dumnezeu a spus:

Genesa 9:6: Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui.

Guvernul este îngăduit de Dumnezeu din pricina stării noastre decăzute. Pentru el viaţa noastră este importantă. Guvernul ar trebui şi el să aibă în vedere tocmai viaţa omului.

Deci şi credincioşii ar trebuie să simtă responsabilitatea faţă de guvernul ţării lor.

Acum, pot apărea situaţii în care voia guvernului vine în conflict cu voia lui Dumnezeu. În asemenea împrejurări considerăm că acel guvern s-a retras de sub autoritatea lui Dumnezeu iar noi nu avem datorie decât faţă de Dumnezeu în acest caz.

Responsabilitatea faţă de guvernul ţării trebuie să se reflecte şi în rugăciunile creştinilor. Iată ce îndemn îi dădea Pavel lui Timotei în prima epistolă pe care i-o scrie:

1 Timotei 2: Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţămiri pentru toţi oamenii, 2  pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sînt înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă pacinică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea. 3  Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru,

Datoria pe care creştinul o are faţă de împărăţia cerurilor este una spirituală. Datoria pe care creştinul o are faţă de guvern este seculară. Dacă încerci să le combini ajungi într-o situaţie în care Biserica nu-şi mai poate menţine obiectivitatea şi independenţa.

Dar să vedem care sunt cuvintele pe care Pavel le adresează romanilor în această privinţă. Capitolul13:

v.1   Oricine să fie supus stăpînirilor celor mai înalte; căci nu este stăpînire care să nu vină dela Dumnezeu. Şi stăpînirile cari sînt, au fost rînduite de Dumnezeu.

Motivul, simplu dealtfel, pentru care trebuie să ne supunem autorităţii guvernamentale este acela că ele au fost rânduite, sau instituite de Dumnezeu.

Este adevărat că împărăţiile acestei lumi aparţin Satanei în măsura în care nedreptatea şi corupţia se dezvoltă tot mai mult. Cu toate acestea Dumnezeu încă are controlul asupra lor.

Istoria este o înregistrarea monotonă a modului în care guvernele au înflorit pentru o vreme şi apoi au decăzut în ruină. De ce? Din pricina înmulţirii fărădelegii.

Dumnezeu încă conduce, dragii mei. El nu a abdicat, nu a renunţat la tronul Său. El încă călătoreşte triumfător în carul Său regal.

Poate vă aduceţi aminte de regele Ozia, rege al lui Iuda. La un moment dat moare şi Isaia a fost foarte îndurerat de moartea acestui rege care contribuise la o mare trezire spirituală. În momentul morţii lui Isaia a crezut că totul se va dezintegra şi va fi distrus. Însă în momentul în care se duce la templu, Isaia are o viziune a prezenţei lui Dumnezeu. Însă nu era o prezenţă oarecare ci Dumnezeu stătea pe tronul său. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu abdicase. În ciuda stricăciunii poporului, Dumnezeu domnea.

Faţă de acest tron creştinii îşi înţeleg ataşamentul şi angajamentul.

Mergem mai departe:

v.2  Deaceea, cine se împotriveşte stăpînirii, se împotriveşte rînduielii puse de Dumnezeu; şi ceice se împotrivesc, îşi vor lua osînda.

Cu alte cuvinte, oricine se opune autorităţii guvernului se opune hotărârii lui Dumnezeu. Mai mult, cei care se opun vor primi ei înşişi pedeapsa pentru revolta lor.

Principiul enunţat în primul verset a ridicat multe întrebări de-a lungul timpului. O astfel de întrebare este dacă creştinul ar trebuie să ia parte la revolte sau revoluţii.

Un comentator, ca răspuns la această întrebare dă exemplul lui Cromwell sau Washingthon. Ambii au fost capii unor revoluţii.

Dragii mei, nu cred că am un răspuns radical la o asemenea problemă dar ştiu că un creştin trebuie să fie pentru un guvern care este  rânduit de Dumnezeu. Creştinul trebuie să fie de partea legii în opoziţie cu fărădelegea. Creştinul trebuie să fie pentru dreptate şi adevăr în opoziţie cu nedreptatea şi corupţia.

Uneori, pe parcursul istorie, creştinii au fost nevoiţi să ia decizii drastice.

Dragii mei, ideea de bază pentru mine în ceea ce priveşte guvernarea este următoarea. Dumnezeu a instituit guvernarea umană din grijă pentru sufletul şi viaţa omului. Guvernul trebuie să fie garantul că omului i se asigură tot ce are nevoie pentru a o duce bine atât în ceea ce priveşte viaţa materială cât şi spirituală. În momentul în care guvernul nu este în stare să gestioneze această stare de bine a omului, el trebuie înlocuit.

Din acest punct de vedere, creştinul are o datorie, o responsabilitate. Acum, este adevărat, modalitatea în care se produce schimbarea solicită şi ea anumite discuţii.

Sunt societăţi democratice stabile, unde mijloacele se înscriu perfect în contextul democratic mai general şi  de exemplu, alegerile sunt soluţia.

Alte societăţi bazate pe teroare şi forţă armată solicită alte mijloace. Într-un asemenea context, creştinul poate ajunge la luptă, la revoluţie.

Dragi prieteni, trebuie să înţelegem însă înainte de orice că noi avem responsabilitatea primară faţă de împărăţia cerurilor. Ea nu exclude pe cea faţă de guvernul local. Domnul a spus să dăm Cezarului ce este al Cezarului şi  ce este al lui Dumnezeu lui Dumnezeu. El nu s-a oprit numai la partea spirituală ci le-a cuprins pe ambele.

De fapt este şi o strânsă legătură între ele. Dacă nu sunt asigurate libertăţile necesare, evenimentul spiritual poate fi şi el perturbat. Să nu uităm experienţa comunistă în acest sens. Minciuna, ateismul, materialismul, au deformat conştiinţa oamenilor şi i-au adus într-o stare deplorabilă din punct de vedre spiritual. Fără să ne întoarcem la Dumnezeu pentru vindecare, un asemenea handicap nu poate fi recuperat.

Deci, încă o dată. Responsabilitatea noastră este ambivalentă. Atât faţă de Împărăţia cerurilor cât şi faţă de împărăţia pământească unde Dumnezeu a îngăduit să fim.

Dumnezeu să ne ajute să înţelegem cum putem să ne achităm cel mai bine de ambele responsabilităţi.

Rămâneţi cu binecuvântarea lui Dumnezeu.