Itinerar Biblic Ep.0403 – ROMANI Cap. 8:12-21

 

Dragi prieteni, revenim la Epistola apostolului Pavel către Romani pentru a relua discuţia noastră cu privire la intervenţia Duhului Sfânt în viaţa creştinului.

După ce am văzut în prima parte a capitolului 8, starea în care a fost adus omul din pricina păcatului său, învăţăm începând cu versetul 12,  despre intervenţia Duhului Sfânt în viaţa credinciosului tocmai cu scopul de a aduce transformarea de care viaţa noastră are atâta nevoie.

Aş vrea să revin însă, pentru început, la condiţia umană şi pentru aceasta doresc să recitim versetul 12, adăugând şi versetele 13 şi 14 pentru a avea o imagine cât mai completă.

v.12  Aşa dar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pămînteşti, ca să trăim după îndemnurile ei.

v.13  Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.

v.14  Căci toţi ceice sînt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sînt fii ai lui Dumnezeu.

După cum observaţi, Pavel vorbeşte aici despre o situaţie, am putea spune, cu conotaţii juridice. El spune că nu mai datorăm nimic firii pământeşti. Acesta este un al mod de a spune că suntem izbăviţi.

Mergând însă mai departe, Pavel spune că de acum este alegerea noastră dacă vrem să trăim realitatea acestui fapt sau nu.

Posibilitatea există. Ea a fost creată tocmai prin faptul că datoria noastră a fost plătită de Domnul Isus Hristos.

Deci, pentru cel ce şi-a transferat păcatele prin credinţă asupra Domnului Isus, Legea nu mai are nimic de obiectat. Deci nu-l mai condamnă.

De fapt, pentru orice păcat Legea condamnă, dar, Domnul a plătit deja pentru păcatul acela. Din punct de vedere practic, credinciosul trebuie să mărturisească păcatul său. Aceasta înseamnă că el recunoaşte faptul că a păcătuit, dar şi că cineva a plătit pentru păcatul acela.

Dacă rămânem cu păcatul nemărturisit, Legea este de partea păcatului, ca să spunem aşa, şi condamnă viaţa noastră.

Trist este că, în tot timpul acesta, Legea duhului de viaţă nu poate opera în viaţa noastră datorită părtăşiei întrerupte cu Domnul Isus. Dacă Legea duhului de viaţă nu operează în viaţa noastră, atunci operează păcatul. Ori, versetul 13 este foarte clar:        13  Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.”

Iată motivul pentru care vă spuneam că este vorba despre alegere. Depinde de noi dacă vrem ca Duhul de viaţă să lucreze în noi sau, dimpotrivă, îngăduim păcatul şi faptele trupului să pună stăpânire peste noi.

În versetul 14, Pavel ajunge să vorbească despre omul nou despre noua noastră natură.

Acum, ne aşteptăm probabil la o definiţie complicată, aproape ca un descântec.

Pavel nu are asemenea definiţii. În schimb are o prezentarea foarte succintă a omului nou, om pe care el îl mai numeşte şi copil al lui Dumnezeu.

v.14  Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.

Cuvântul folosit de Pavel pentru călăuzire este unul cu o conotaţie mai specială. agontai  (agontai) înseamnă a conduce un atelaj, sau a conduce prin hăţuri.

Ştiu că nu ne prea place un asemenea tratament, dar nu trebuie să uităm că în felul acesta suntem conduşi către ceea ce este bine.

Nu trebuie să uităm atunci când vorbim despre călăuzire, un alt exemplu pe care ni l-a dat Domnul Isus. El a spus: (Ioan 10:27)  Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine.

Cu alte cuvinte chiar Domnul nostru merge înaintea noastră. Dacă noi ne încredinţăm viaţa în mâinile Lui, el ne promite să ne aducă acolo unde este cel mai bine pentru noi.

Este drept că nu toţi ascultă glasul Domnului şi principalul motiv pentru aceasta este că nu toţi sunt ai Lui. Cei ce sunt ai Lui, cu siguranţă vor merge după El.

Şi revin la prima imagine, cea a hăţurilor. Nu trebuie să înţelegeţi în modul acesta de călăuzire că suntem asemenea unor robi. Dumnezeu este cel care respectă libertatea noastră. Păcatul este cel care ne ţine legaţi, Dumnezeu este Cel care ne eliberează. Este minunatul paradox al credinţei în Dumnezeu. Iată cum exprimă Pavel această situaţie:

v.15  Şi voi n’aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: ,,Ava! adică: Tată!“

Deci, dragi prieteni, căutând călăuzirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, nu trebuie să ne temem că vom ajunge în robie. Dimpotrivă, Dumnezeu ne pune într-o stare şi mai înălţătoare aceea de copii ai Săi.

Din această stare, inima noastră nu mai trebuie să fie plină de teamă, anxietate ci de bucurie şi entuziasm pentru că eşti copilul său.

Un cuvânt aş vrea să spun despre cuvântul „Ava”, sau mai bine pronunţat „Abba”  El este un cuvânt aramaic ce apare în câteva rânduri în Noul Testament urmat imediat de corespondentul lui în limba greacă care este tradus prin Tată. Cuvântul nu este deci tradus şi de obicei, toţi cei care au tradus Scriptura l-au împrumutat în forma lui originală. Un motiv pentru aceasta ar fi acela că el se traduce prin „tătic” şi nu se doreşte sub nici un chip să se ajungă la familiarism cu Dumnezeu. Dumnezeu trebuie respectat, dar, în acelaşi timp trebuie să înţelegem că El este plin de afecţiune faţă de noi.

Ne întoarcem la Duhul Sfânt:

v.16  Însuş Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că sîntem copii ai lui Dumnezeu.

Vorbeam despre afecţiune. Iată că ea este demonstrată şi în asistenţa ce ne este asigurată de Duhul Sfânt. Într-o anumită măsură, Duhul Însuşi, strigă împreună cu noi „Abha!”

Demn de remarcat este aici comunicarea înlesnită de Duhul Sfânt care cooperează cu duhul nostru tocmai în vederea acestei identităţi speciale – copii ai lui Dumnezeu.

Desigur, au fost nenumărate comentarii critice cu privire la ceea ce au încercat unii comentatori să sugereze referitor la mărturia sau comunicarea comună, dintre Duhul Sfânt şi duhul omului, pe fondul unei reale incompatibilităţi.

Nu cred că se pune accentul aici pe o mărturie în afară, mă refer aici la acea comunicare în exterior pentru ca lumea să înţeleagă identitatea noastră. Cred că este mai degrabă vorba despre o informare pe care Duhul Sfânt o face duhului nostru pentru a întări convingerea noastră că suntem copii lui Dumnezeu. De aici, poate şi limbajul de o familiaritate deosebită folosit aici.

Se spune că Iudeul obişnuit nu ar fi folosit niciodată cuvântul „Abha” pentru a se adresa lui Dumnezeu. Domnul Isus în schimb l-a folosit în nenumărate rânduri. Era un cuvânt folosit în familie, un cuvânt ce reflecta relaţia specială existentă în această familie şi cred că este exact ceea ce face Duhul Sfânt împreună cu duhul nostru – ne introduce în atmosfera caldă şi plină de gingăşie a familiei lui Dumnezeu.

Dragii mei ni se face o mare onoare. Să fi membru al unei familii regale este o mare cinste, una pe care mulţi o doresc. Dar să fii membru al familiei lui Dumnezeu, cred că este o onoare de neegalat.

Dar, să urmărim mai departe, pentru că în familia lui Dumnezeu nu suntem chemaţi numai pentru a beneficia de o atmosferă specială ci pentru a fi membrii cu drepturi depline:

v.17  Şi, dacă sîntem copii, sîntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.

Pavel, aduce în discuţie implicaţiile veşnice ale noului nostru statut. Devreme ce prezenţa Duhului Sfânt este o garanţie a moştenirii noastre, viitorul se arată la fel de luminos.

Spun luminos, pentru că dincolo de faptul că ni se oferă o moştenire, obiectul ei este deosebit.

În momentul în care Dumnezeu a scos poporul Său din Egipt şi i-a dus în ţara pe care a promis că le-o va da, a dat câte o moştenire fiecărui trib. În timp ce fiecare trib avea parte de ţinuturi, pământ, tribul lui Levi a avut parte de o moştenire specială. Iată ce aflăm din cartea Numeri, capitolul 18, versetul 20: „20  Domnul i-a zis lui Aaron: „Tu să n-ai nici o moştenire în ţara lor, şi să n-ai nici o parte de moşie în mijlocul lor. Eu Sunt moştenirea şi partea ta de moşie, în mijlocul copiilor lui Israel.”

Aceasta este şi moştenirea noastră dragi ascultători. Pavel spune că suntem moştenitori ai lui Dumnezeu. Este o mare binecuvântare dragii mei.

Acum nu trebuie să facem o confuzie aici. După cum este clar pentru oricine, Dumnezeu nu este un obiect de artă pe care noi să-l valorificăm convertindu-l în valută forte. Nu la aşa ceva se referă Pavel şi nici Dumnezeu nu s-a referit la aşa ceva când a spus că este partea de moştenire a Leviţilor.

El ne comunică în această formă că noi ne putem bucura de o relaţie specială cu El, de prezenţa lui deosebită. Este un mare dar, este cel mai mare dar.

Noi avem o cântare ce spune: „Nu mi-e dor de tot ce-mi dai, cânt mi-e dor, cât mi-e dor Doamne de tine! La oferta lui Dumnezeu, cred că aceasta este atitudinea pe care trebuie să o manifestăm.

Eram odată plecat într-un alt oraş şi am vorbit la telefon cu fiica mea. Am întrebat-o ce vrea să-i aduc. Un răspuns ca al ei l-ar bucura şi pe Dumnezeu. Ea a spus: „Nimic! Doar vino tu mai repede acasă!

Este ceea ce vrea şi Tatăl nostru ceresc.

Dar Pavel mai vorbeşte şi despre o moştenire împreună cu Hristos, moştenire în posesia căreia vom intra dacă vom suferi cu Hristos. Dar, oare ce avem noi de suferit pentru El? Sau ce facem noi pentru Domnul nostru? Indiferent ce este Pavel consideră că este un lucru uşor sau puţin în comparaţie cu răsplata ce ne este oferită.

Uneori noi ne revoltăm din pricina necazurilor prin care trecem şi avem impresia că trebuie să plătim din greu pentru binecuvântările pe care le obţinem. Dacă vi se întâmplă să gândiţi la fel, vreau să vă îndrept privirile către un verset din Epistola adresată evreilor:

Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.“

Nu pentru că nu ne iubeşte, sau pentru că trebuie să plătim pentru ceva trecem noi prin suferinţe. Nu! Ci pentru că suntem iubiţi de Dumnezeu.

Îmi iubesc fetiţa şi mi se înmoaie inima uneori, mai ales când are răspunsuri de genul celora pe care vi l-am spus mai devreme, dar, uneori, trebuie să corectez anumite lucruri şi trebuie să fiu destul de ferm.

Dumnezeu ne iubeşte dragii mei şi tocmai din această pricină corectează ceea ce este de corectat în vieţile noastre.

Oricum, ajungem în felul acesta la o nouă diviziune a acestui capitol 8 al epistolei către Romani. Este vorba despre noua creaţie.

Nu doar trupurile credincioşilor vor fi răscumpărate, dar aşa cum vom vedea, întregul univers, acest pământ pe care tu şi eu ne petrecem viaţa, va fi răscumpărat şi el. Adică, va fi scos de sub blestemul pe care neascultarea omului l-a adus asupra lui. Ştiţi că neascultarea lui Adam a adus un blestem asupra acestui pământ nu?

Ascultaţi ce a spus Dumnezeu în momentul neascultării lui Adam: Genesa 3:17  „Omului i-a zis: ,,Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, şi ai mîncat din pomul despre care îţi poruncisem: ,Să nu mănînci deloc din el,`  blestemat este acum pămîntul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale;” Sunteţi convinşi că locuim pe un pământ blestemat? Mai mult, acţiunile noastre distrug şi mai mult frumuseţea care totuşi a mai rămas din ceea ce a fost iniţial. Şi acesta este un act de neascultare.

Dar, totul ca fi răscumpărat, aşa cum am spus. Acesta este planul lui Dumnezeu. De fapt, noi vom face un schimb în care pământul acesta vechi, va fi înlocuit cu unul nou, probabil un nou model şi un nou material, cu siguranţă unul pe care nu va mai fi păcat şi nici blestem. Sună bine, nu-i aşa?

Forţele politice din jurul nostru încearcă să aducă o nouă lume. Se pare că nu prea reuşesc. Încă ne confruntăm cu aceleaşi vechi probleme. Însă Domnul Isus va veni odată şi va instaura lumea pe care a răscumpărat-o prin jertfa Lui. Aceea va fi o lume perfectă, o lume care nu va mai fi afectată de păcat.

Dar să citim cuvintele lui Pavel:

v.18  Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sînt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.

Din câte observăm aici Pavel era pasionat de matematică. Spune el: Socotesc!

Probabil că se gândea atât la datoria pe care noi oamenii o avem faţă de Dumnezeu prin încălcarea Legii Sale, cât şi la creditul oferit de Dumnezeu prin Domnul Isus.

Mai spune Pavel ceva despre suferinţele de acum. E drept că unii se cam încruntă când este vorba despre ele. Având în vedere confortul de astăzi, sacrificiul pare o glumă.

Să nu uităm însă că Pavel scria unei generaţii care suferea pentru credinţa în Domnul Isus Hristos. Fraţii de credinţă ai celor ce citesc scrisoarea lui Pavel erau aruncaţi la lei în arene, alţii vor fi arşi de vii şi multe alte torturi şi suferinţe au avut de îndurat. Pavel însuşi a înfruntat moarte de martir cu aproximativ patru ani înainte de cădere Ierusalimului.

Deci, acei oameni au avut într-adevăr de suferit pentru Hristos. Să nu credeţi însă că numai sunt oameni care sufăr pentru credinţa lor. Personal cunosc oameni care au avut de suferit mult din pricina faptului că l-au acceptat pe Hristos ca Domn şi Mântuitor. Unii au fost alungaţi de familii, alţii au pierdut locul de muncă alţi sunt respinşi de întreaga comunitate. Sunt şi alţii care au plătit cu viaţa pentru credinţa loc în Domnul Isus, pentru că au avut curajul să accepte o schimbare în viaţa lor.

Dragii mei, faţă de asemenea suferinţe, ale noastre, ale multora dintre noi, sunt într-adevăr nevrednice să fie luate în seamă.

Poate să sunt unii dintre dvs. cei care ascultaţi, care au de înfruntat multe din pricina credinţei în Domnul Isus. Nu uitaţi că cel ce vă spune că suferinţa de acum este cu mult depăşită de răsplătirea binecuvântată a lui Dumnezeu, a fost unul care a ştiut foarte bine ce spune. Amintiţi-vă că Pavel a îndurat batjocuri, prigoniri, bătăi, pietre, până acolo că a fost părăsit ca mort!

Deci dragul meu ascultător, Pavel, după calcule intense pe care el le-a făcut a ajuns la această concluzie: „…suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare…

Să trecem la următorul verset:

v.19  De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu.

Permiteţi-mi din nou să fac o parafrazare a acestui verset: Creaţia, privind cu capul ridicat, aşteaptă (oftând) revelarea fiilor lui Dumnezeu.

Creaţia la care se referă Pavel aici, cred că exceptează omenirea. Cred că Pavel reia aici ideea răscumpărării universului şi pământului. De aceea spune el că acestea se bucură de apariţia copiilor lui Dumnezeu. Creaţia se bucură pentru că acela este momentul în care Dumnezeu va încheia socotelile finale.

v.20  Căci firea a fost supusă deşertăciunii-nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o-cu nădejdea însă,

v.21  că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.

Pavel extinde acest concept al izbăvirii omului împreună cu cadrul natural pe care Dumnezeu l-a creat iniţial pentru el.

Nu trebuie să înţelegeţi acum că pământul va dăinui pentru totdeauna, aşa cum este, pentru că nu se va întâmpla aşa ceva.  Însă Dumnezeu, aşa cum omului îi oferă o natură nouă, la fel ca oferi o nouă faţă naturii pe care a vrut să o folosească pentru omul pe care l-a aşezat în mijlocul ei.

Dragi prieteni, iată ce Dumnezeu mare avem. El se îngrijeşte şi de natura înconjurătoare. Nimic nu este la voia întâmplării.

Să ne aducem aminte ceea ce a spus Domnul Isus. 26  Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu samănă, nici nu seceră, şi nici nu strîng nimic în grînare; şi totuş Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sînteţi voi cu mult mai de preţ decît ele?

Dragii mei nu trebuie să uităm că tot ceea ce face Dumnezeu este pentru noi oamenii, pentru satisfacţia noastră prezentă şi viitoare.

Iată de, cred eu, şi acest pasaj trebuie să ne determine şi mai mult să-L iubim pe Domnul nostru. El ne dă o natură nouă, El vine cu Duhul Sfânt pentru a ne sprijini în umblarea noastre după voia lui Dumnezeu.

Să nu ignorăm aceste lucruri şi vă îndemn să meditaţi serios în continuare la aceste lucruri.

Rămâneţi cu binecuvântarea lui Dumnezeu!