Itinerar Biblic Ep.0397 – ROMANI Capitolul 6:4-15

 

Dragi ascultători, revenim astăzi la descoperirea făcută de Pavel cu privire la atitudinea noastră faţă de păcate.

Sper că vă aduceţi aminte ceea ce a spus el cu privire la modul în care Domnul Isus a luat cu El pe cruce păcatele noastre.

De fapt, Pavel nu a terminat explicaţia cu privire la acest subiect. Continuăm şi noi să urmărim explicaţiile pe care le prezintă Pavel şi revenim la versetul 4 al capitolului 6.

v.4  Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentruca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.

Spune Pavel; ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El. Este vorba dragii mei, dragii mei despre identificarea cu Hristos. Argumentul este acela că fiind identificaţi cu Domnul în moartea Lui, vom fi identificaţi cu El şi în învierea Lui.

Dragi prieteni, nu ştiu ce simţiţi auzind aceste cuvinte, dar pe mine unul mă inundă o puternică emoţie. Noi suntem legaţi astăzi de Domnul Hristos cel viu. Adică păcatele noastre au fost deja judecate şi suntem deja înviaţi cu El.

Acum, veţi spune, lucrul acesta nu este posibil. Mai întâi voi nu aţi murit, veţi spune. Apoi, nimeni nu a înviat încă.

Dragii mei, noi uităm că vorbim aici despre două lumi- fizică şi spirituală. Pentru că lumea fizică a fost afectată de păcatul lui Adam, consecinţa a fost moartea. Domnul Isus a adus învierea în lumea spirituală deocamdată. Va veni o vreme când şi lumea materială va fi izbăvită de sub puterea păcatului.

Privind cu atenţie la acest verset, vom nota faptul că Pavel vorbeşte atât despre instrumentul cât şi despre scopul îngropării noastre cu Hristos. El a afirmat cât de poate de clar că noi am fost îngropaţi împreună cu Hristos prin botezul în moartea Sa. Dar el mai spune şi de ce am fost îngropaţi împreună cu el – să trăim o viaţă nouă cu El.

Îngroparea noastră împreună cu Hristos s-a făcut prin botez. Acum nu-mi propun să vorbesc despre felul botezului. Ştiţi probabil că sunt mai multe feluri de botez. Există botez prin stropire, sau botez prin cufundare… Nu acesta este lucrul despre care vreau să vorbesc. Lucrul care trebuie bine înţeles cu  privire la botez este acela că el înseamnă identificare cu Hristos. Deci suntem botezaţi în moartea lui Hristos şi înviaţi în învierea lui Hristos. Întrebarea pe care mi-o pun este cu privire la timpul în care are loc acest botez în moartea lui Hristos. Când are el loc? Se referă Pavel la momentul în care am crezut, sau se referă la momentul în care mărturia noastră devine publică, adică botezul public. Se suprapun aceste două evenimente? Care dintre ele este cel mai important pentru reprezentarea morţii noastre în Hristos?

Vă asigur că răspunsul la aceste întrebări ne ajută să înţelegem şi mai bine ce se întâmplă cu botezul. Care este botezul corect şi care este semnificaţia lui.

Deci să încercăm să răspundem la aceste întrebări privind la câteva situaţii din istoria Bisericii Primare. Astfel, cred că este interesant de observat că atunci când Pavel ajunge a Efes, întrebarea pe care le le-o pune acestora nu este dacă au fost botezaţi, când au fost botezaţi sau cum au fost botezaţi. Întrebarea lui este cu totul alta: „Aţi primit voi duhul sfânt când aţi crezut?” Citiţi vă rog pasajul din cartea Faptele Apostolilor, capitolul 19 pentru a vă convinge.

Se pare că pentru Pavel aceasta era o problemă mai importantă decât botezul. Am spus se pare, deoarece, ambele sunt la fel de importante dată fiind legătura dintre ele.

În epistola către romani, în capitolul 8, Pavel spune că numai cei ce sunt călăuziţi de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu sunt copii lui Dumnezeu.

Ce spuneţi de aceasta? Pavel nu leagă credinţa de botez ci de primirea Duhului Sfânt şi acela este momentul decisiv al convertirii noastre.

Deci, o primă afirmaţie ce trebuie notată: Când cineva ajunge să creadă, în urma credinţei, primeşte Duhul Sfânt. Suportul biblic pentru această afirmaţie se găseşte în Epistola către Efeseni, capitolul 1, începând cu versetul 13:” Şi voi, după ce aţi auzit cuvîntul adevărului (Evanghelia mîntuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfînt, care fusese făgăduit,  şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor cîştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui.”

Dar, tocmai aici intervine moartea noastră împreună cu Hristos. Ea este o condiţie pentru primirea Duhului Sfânt. Este singura modalitate în care noi suntem izbăviţi de sub păcat şi curăţiţi de el.

În momentul în care credincioşii din Efes aud despre Duhul Sfânt ei mărturisesc că nici măcar nu auziseră de el. Ei îi spun lui Pavel că nu au avut parte decât de botezul lui Ioan. Pavel descrie acest botez ca pe un botez al pocăinţei, dar era totodată şi o invitaţie la credinţa în cel ce venea după el, adică Domnul Isus.

Când au auzit despre Domnul Hristos, efesenii  au cerut să fie botezaţi în numele lui Isus. Imediat după acest botez, Pavel se roagă pentru ei şi Duhul Sfânt coboară peste ei. Din nou vă îndemn să citiţi în Faptele Apostolilor la capitolul 19.

Oare de ce a fost nevoie de această rebotezare? Se pare că răspunsul este direct legat de primirea Duhului Sfânt. El reprezintă marca distinctă a credinciosului adevărat.

Poate că întrebaţi de ce nu tratăm cazul romanilor ci pe cel al efesenilor. Romanii nu au avut de a face cu un asemenea caz. În schimb cazul efesenilor ne ajută să înţelegem că moartea noastră în Hristos este legată pe de o parte de credinţa în Isus şi pe de altă parte de mărturisirea acestei credinţe prin botez.

Cred că o bună explicaţie a acestei legături între credinţă şi botez este exprimată de Pavel şi în Epistola către Galateni:” Căci toţi sînteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus. Toţi cari aţi fost botezaţi pentru Hristos, v’aţi îmbrăcat cu Hristos. ”(Galateni 3:26-27)

Dar iată şi un alt lucru pe care Pavel îl prezintă în legătură cu credinţa: Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mîntuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mîntuire…”

Vedeţi, Pavel asociază credinţa inimii cu mărturisirea ei. El nu spune că sunt două lucruri total separate şi fără nici o legătură. Fac această afirmaţie pentru că sunt mulţi cei care spun că a crede în Dumnezeu este o problemă strict personală şi nu trebuie să se facă caz de aceasta. Ei bine, iată că lucrurile nu stau chiar aşa. Pavel este foarte radical în ce priveşte botezul efesenilor. Ţineţi minte ei nu erau păgâni. Ei credeau în Dumnezeu şi credeau în mântuirea oferită prin Domnul Isus. Numai că mărturia lor era necesară. Pavel considera credinţa şi botezul ca două părţi inseparabile dintr-un proces.

Dragii mei, iată cam cum stau lucrurile cu botezul, moartea noastră în Hristos şi mărturia ei.

Trăgând o concluzie putem spune că atunci când credem în Hristos, lucrul acesta trebuie mărturisit prin botez, deoarece este expresia morţii noastre în Hristos şi a învierii cu El pentru o viaţă nouă.

După cum vedeţi, dragi prieteni, aici nu este vorba despre mărturisirea unei alte persoane ci fiecare trebuie să depună personal această mărturie a credinţei pentru a avea parte de moartea în Hristos.

Dar să mergem mai departe urmărind în continuare raţionamentul lui Pavel:

v.5  În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr’o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr’o înviere asemănătoare cu a Lui.

Cu alte cuvinte, dacă noi suntem identificaţi cu el în moartea Lui vom fi la fel de uniţi în creştere şi în învierea Lui.

v.6  Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentruca trupul păcatului să fie desbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului;

„Ştim bine!” spune Pavel. Ce ştim, sau ar trebuie să ştim?

Pavel spune că omul nostru cel vechi este crucificat cu Isus. Vă daţi seama că el nu se referă la strămoşi aici. El se referă la natura noastră cea veche.

Motivul pentru această crucificare este acela ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui. Adică, natura noastră păcătoasă să fie eliberată de puterea distructivă a păcatului să nu mai aibă efect în viaţa noastră.

Notaţi, vă rog, că Pavel nu vorbeşte despre eradicarea vechii naturi. El spune doar că de acum voinţa noastră este eliberată de puterea păcatului. Adică avem şi opţiunea sfinţeniei. De acum este alegerea noastră dacă păcătuim sau nu.

v.7  căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat.

Adică este achitat de păcatele lui, spune Pavel. Aceasta este poziţia lui.

v.8  Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El,

v.9  întrucît ştim că Hristosul înviat din morţi, nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpînire asupra Lui.

Iată care este garanţia vieţii noastre în Hristos. Odată ce moartea nu mai are putere asupra Lui, atunci nici asupra noastră, cei care am fost identificaţi cu El în moarte, nu mai are putere.

Acum ajungem la un al doilea lucru pe care credincioşii trebuie să-l recunoască:

v.11  Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.

 

Pavel spune, socotiţi-vă sau recunoaşteţi că sunteţi morţi faţă de păcat. Este vorba despre o invitaţie foarte serioasă, care trebuie să ne îndemne la ceva mai mult decât o simplă recunoaştere intelectuală.

Pavel ar vrea să ne spună că recunoaşterea, sau socotirea noastră ca morţi faţă de păcat, ar trebui să determine şi hotărârea de trăi ca atare.

v.12  Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.

Aceasta este ceea ce noi am numit la început sfinţirea poziţională. Ea indică poziţia pe care o ocupăm în ceea ce a făcut Domnul Isus pentru noi, unde ne aflăm noi în raport cu jertfa Domnului Isus.

Trebuie să ştim  care este metoda lui Dumnezeu pentru a face un păcătos acea persoană care trebuie să fie, compatibilă cu declaraţia lui Dumnezeu faţă de acea persoană.

În timp ce îndreptăţirea numai declară pe cel păcătos drept neprihănit, îndepărtând vinovăţia păcatului, aceasta nu înseamnă şi că schimbă viaţa acestuia. Însă Dumnezeu vrea ca această persoană să înţeleagă că poate trăi prin puterea pe care Duhul lui Dumnezeu i-o pune la dispoziţie.

Acum însă ajungem la ceea ce este cu adevărat practic. Este vorba despre deplina cedare în faţa lui Dumnezeu.

v.13  Să nu mai daţi în stăpînirea păcatului mădulările voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii.

Cuvântul pe care îl foloseşte Pavel aici pentru cedare, pentru a oferi lui Dumnezeu, paristanes, este acelaşi pe care îl foloseşte şi în capitolul 12, primul verset, unde suntem îndemnaţi să ne aducem jertfă a ascultării pentru Dumnezeu.

Este vorba de fapt despre a te pune în slujba cuiva, despre a ceda în favoarea cuiva.

Vedeţi, suntem adesea induşi în eroare de asemenea termeni. Ni se pare, de exemplu, că un asemenea termen nu este compatibil cu viaţa victorioasă pe care vrem să o trăim. Cum, ne întrebăm noi, să fim victorioşi şi în acelaşi timp să cedăm? Aşa ceva nu se poate.

Culmea este că putem trăi o viaţă victorioasă. O viaţă victorioasă faţă de vechea noastră natură.

Dragii mei, prin cedare în favoarea lui Dumnezeu noi putem duce o viaţă victorioasă în noua noastră natură, oferită de Dumnezeu. Pe de altă parte dacă nu cedăm în favoarea lui Dumnezeu s-ar putea să fim din nou cuceriţi de vechea noastră natură.

Îmi aduc aminte de persoane care au venit la Hristos plini de entuziasm, dar după o vreme nu au mai avut resurse să continue umblarea cu El.

Într-o noapte o fetiţă a căzut din patul ei şi a început să plângă. Mama a venit repede, a luat-o în braţe şi a întrebat-o ce s-a întâmplat. Cu acea naturaleţe specifică copiilor, ea a răspuns: Am stat prea aproape de locul unde m-am urcat în pat!

Aşa se întâmplă şi cu noi. Ne este teamă să mergem mai departe de locul unde l-am acceptat pe Domnul. El vrea să venim mai aproape de El pentru a fi mai departe de păcat.

Deşi nu scăpăm de vechea natură din viaţa noastră, ni se spune acum: predă-te lui Hristos. El nu vine să-ţi ia viaţa ci vine să-ţi ofere viaţa. Este o mare diferenţă. Păcatul vrea să-ţi consume viaţa, Isus vrea să-ţi îmbogăţească viaţa. Pe cine preferi, dragul meu ascultător?

Pavel este foarte plastic în explicaţiile sale. El ne îndeamnă să ne imaginăm trupul ca pe un set de mădulare care sunt adevărate unelte. Apoi, ne spune să punem aceste unelte în slujba lui Dumnezeu.

Dragii mei, în atâtea rânduri, picioarele ne duc în locuri rele, în locuri  unde păcătuim. Alteori, mâinile noastre fac şi ele lucruri păcătoase, dar şi gura şi mintea , tot ceea ce suntem poate deveni o unealtă a păcatului.

Iată de ce este nevoie să practici o predare, o dedicare totală a trupului tău, faţă de Dumnezeu şi să urmăreşti curăţirea lui permanentă. Motivaţie avem. Ascultaţi numai:

v.14  Căci păcatul nu va mai stăpîni asupra voastră, pentrucă nu sînteţi supt Lege, ci supt har.

Legea manifesta un anumit control asupra vechii naturi. Atunci când eşti un credincios, natura cea veche nu mai poate manifesta nici un control asupra ta. Şi aceasta nu pentru că ai scăpat de ea, ci pentru că puterea dăruită de Dumnezeu este mai mare şi aduce eliberare.

Iată însă o întrebare care a fost adesea ridicată:

v.15  Ce urmează de aici? Să păcătuim pentrucă nu mai sîntem supt Lege ci supt har? Nicidecum.

Aş vrea să reformulez puţin acest verset. „Deci, ce să facem? Pentru că nu mai suntem sub lege, ci sub har să păcătuim? Piară acest gând de la noi!”

Cam aşa sună cuvintele lui Pavel. De fapt, la o privire mai atentă se poate observa că întrebarea este pusă diferit de modul în care este pusă în versetul 1.

Pavel a demonstrat că în primele 14 versete că metoda lui Dumnezeu pentru sfinţire este aceeaşi cu cea aplicată în cazul îndreptăţirii, adică, prin credinţă, prin ceea ce face El şi nu prin ceea ce facem noi.

Dragii mei când noi vom învăţa că aşa cum nu putem fi îndreptăţiţi, iertaţi pe baza meritelor noastre, tot aşa nu putem trăi o viaţă creştină pe baza eforturilor noastre, să ştiţi că vom învăţa o mare lecţie. Abia atunci vom fi pregătiţi să-i dăm lui voi să trăiască în noi.

Întrebarea lui Pavel aici este dacă harul ar trebuie ajutat cumva pentru a se ajunge la finalul măreţ şi glorios pe care îl dorim. Cu alte cuvinte, omul natural se gândeşte că trebuie să fie ceva legi sau reguli ataşate harului.

De fapt, ca să înţelegeţi cât de legitimă este abordarea lui Pavel în această direcţie, vă rog gândiţi-vă la istoria biserici şi veţi distinge acolo tot felul de mişcări şi grupări care nu au fost satisfăcute de suficienţa harului. Mereu au dorit ceva în plus, ceva care să poată fi măsurat, verificat.

Chiar şi astăzi sunt mişcări care vor elemente ce pot fi măsurate, verificate pentru a conferi o garanţie a vieţii de credinţă. De la un anumit model vestimentar şi până la zile sau diete alimentare, găsim numeroase elemente menite să confere o anumită siguranţă sau garanţie că viaţa trăită este una sfântă.

Pavel nu spune aşa ceva. Nu spune nici că noi trebuie de acum să dăm frâu liber tuturor pornirilor noastre, dar în nici un caz nu trebuie să ignorăm harul, darul lui Dumnezeu pe care nici unul din noi nu-l merită şi nici nu poate face ceva pentru a-l câştiga.

Dragi ascultători, bazaţi-vă pe acest har şi vă rog, observaţi dragostea deplină care stă la baza lui. Nu vă speriaţi de viaţa de creştin. Tot ce trebuie să faceţi este să acceptaţi ceea ce vă oferă Dumnezeu. Odată izbăviţi, Domnul vă va da şi puterea de a trăi conform cu starea declarată de Dumnezeu în ce vă priveşte.

Rămâneţi cu binecuvântarea Celui PreaÎnalt!