Itinerar Biblic Ep.0388 – ROMANI Capitolul 1:6-17

 

Dragi ascultători, iată-ne din nou la drum prin paginile Scripturii, fiind conduşi de Duhul lui Dumnezeu în această frumoasă şi importantă epistolă a apostolului Pavel către Romani.

Am observat data trecută care este legătura apostolului cu Biserica din Roma, precum şi câteva date despre apostol însuşi.

Astăzi ne întoarcem la  primul capitol al epistolei pentru a relua călătoria noastră acolo unde am rămas, adică la versetul 6.

Înainte de aceasta să ne reamintim puţin contextul în care apare acest verset.

În deschiderea epistolei, Apostolul Pavel aduce saluturile sale personale pentru credincioşii din Roma. Printre aceste saluturi, Pavel se şi prezintă şi pentru aceasta el foloseşte atât termenul de har cât şi cel al apostoliei.

În felul acesta el făcea referire atât la faptul că a fost mânuit prin har, cât şi la faptul că a fost trimis să fie ambasador al Domnului printre neamuri, neamuri din care făceau parte şi ei, destinatarii epistolei. Iată deci versetul 6:

v.6  între cari sînteţi şi voi, cei chemaţi să fiţi ai lui Isus Hristos.

Ei bine, iată aici un aspect demn de reţinut. Pavel îi numeşte pe cei din Roma „chemaţi”. Cine sunt „Chemaţii” la care se referă Pavel? „Chemaţii” despre care vorbeşte Pavel sunt cei ce au auzit.

Domnul Isus precizează şi El foarte clar, iar Ioan consemnează în Evanghelia sa, următorul lucru:

27  Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine.

Dacă mergi după altcineva, înseamnă că nu l-ai auzit pe El, pe Domnul… Nu eşti dintre oile Sale. Cei care-l aud pe El şi care îl urmează sunt cei chemaţi.

În orice caz, Pavel îi consideră pe cei din Roma ca fiind „Chemaţi” de Domnul.

Cu acest pasaj se cam încheie paranteza pe care Pavel a introdus-o în deschiderea Epistolei.

Înainte de a merge mai departe, vreau să observăm ceea ce un cercetător al Scripturii a observat cu privire la această paranteză; sunt patru lucruri:

© Pavel are un mesaj în conformitate cu Scripturile.

© Mesajul este despre Hristosul cel înviat.

© Mesajul este unul universal.

©Mesajul este pentru ascultarea în credinţă.

 

Dar după această paranteză, Pavel se întoarce la introducerea propriu-zisă.

v.7  Deci, vouă tuturor, cari sînteţi prea iubiţi ai lui Dumnezeu în Roma, chemaţi să fiţi sfinţi: Har şi pace dela Dumnezeu, Tatăl nostru, şi dela Domnul Isus Hristos!

Frumoase nume le mai găseşte Pavel romanilor. Ascultaţi cum îi numeşte acum: preaiubiţi ai lui Dumnezeu. Nu e minunat? Dumnezeu îi iubea pe acei credincioşi din Roma.

De asemenea, ei sunt chemaţi sfinţi.

Dragul meu, acesta modul în care îi vede Dumnezeu pe cei ce sunt ai Lui – sfinţi.

O persoană devine sfânt în momentul în care crede în Domnul Isus Hristos. Din punctul acesta de vedere nu sunt decât două posibilităţi. Fie crezi în Domnul Isus şi te bucuri de statutul de sfânt, fie nu crezi şi trebuie să te confrunţi cu judecata lui Dumnezeu. Nu există o a treia posibilitate.

În cele din urmă iată şi salutul: har şi pace. Această formă de salut constituie introducerea pe care Pavel o foloseşte în majoritatea Epistolelor Sale. „Harul” menţionat aici este o formă de salut obişnuită la neamuri, pe când „Pacea”  sau shalom era forma de salut pentru evrei. Iată deci că le îmbină pe cele două, pentru a nu lăsa pe cineva pe dinafară.

Dar spuneam în prezentarea cărţii că tot acum Pavel îşi prezintă obiectivul. Iată ce aflăm din versetul 8:

v.8     Mai întîi mulţămesc Dumnezeului meu, prin Isus Hristos, pentru voi toţi, căci credinţa voastră este vestită în toată lumea.

După cum vedeţi, se răspândise vestea în întreg imperiul că mulţi se convertesc la creştinism. Atât de mulţi încât  împăratul este deranjat de acest lucru. Poate din această cauză, nu peste mult va fi pornită persecuţia împotriva creştinilor.

Pavel menţionează aici că despre credinţa celor din Roma se vorbea în toată lumea.

Ce puteţi spune despre credinţa voastră, dragi prieteni? Este ea vestită printre cunoştinţele voastre, prieteni, rude, alte persoane din jur? Ar fi bine să fie.

v.9  Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu, în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor că vă pomenesc neîncetat în rugăciunile mele,

Ceea ce doresc să remarc cu privire la acest versete este modul în care Pavel vorbeşte despre Evanghelie.

În primul verset, Evanghelia a fost numită Evanghelia lui Dumnezeu. Acum este numită Evanghelia lui Hristos şi o să vedem, o so fie numită apoi, Evanghelia Mea.  Pavel se identifica cu ceea ce predica dragii mei şi lucrul acest trebuie să fie valabil pentru noi toţi.

Un alt lucru ce trebuie notat este cel cu privire la lista de rugăciune a lui Pavel. El spune aici că se roagă pentru credincioşii din Roma şi îi pomeneşte neîncetat în rugăciunile sale. Mare lucru, dragii mei! Cred că Pavel avea o lungă listă de oameni pentru care se ruga. Încercaţi să găsiţi numele persoanelor despre care Pavel spune că se roagă pentru ele. Veţi fi impresionaţi ce listă o să vă iasă. Poate că este un exemplu bun.

Iată cam ce cere Pavel în rugăciunea lui:

v.10  şi cer totdeauna ca, prin voia lui Dumnezeu, să am în sfîrşit fericirea să vin la voi.

Pavel solicită  îngăduinţa lui Dumnezeu de  a-i vizita pe cei din Roma. El cere de fapt să fie o vizită în care să se bucure de ei. Pavel spune, să am fericirea de a veni la voi.

Citind în cartea Faptele Apostolilor observăm că această călătorie a sa la  Roma nu a fost prea fericită. El a mers acolo ca şi prizonier, a ajuns în mijlocul unor furturi groaznice pe mare, vasul a intrat în derivă,  apoi un şarpe l-a muşcat…. Nu ştiu dacă o asemenea călătorie  putea aduce fericire. Dar, este un lucru care, cred eu, pe Pavel, cel puţin, l-a ajutat să vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă. El spune că vrea să meargă la Roma prin voia lui Dumnezeu. Ştiind că este voia lui Dumnezeu ca el să treacă prin toate acele probleme, Pavel nu se plânge.  Pentru El este o binecuvântare totul. Ce bine ar fi dacă şi noi am privi la fel lucrurile.

Dar să mai înaintăm puţin:

v.11  Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră,

Motivul pentru care vrea Pavel să ajungă cu orice preţ la Roma este să predice Cuvântul lui Dumnezeu. Era ceea ce îi plăcea să facă cel mai mult. Când unui predicator nu-i place să predice Cuvântul lui Dumnezeu el devine un administrator, iniţiator de diverse activităţi, dar nu cred că se mai poate numi un propovăduitor al Scripturii.

Dar Pavel nu considera numai că el trebuie să le predice romanilor şi aceştia trebuie să înveţe de la el. El ştia foarte bine că sunt lucruri pe care şi el le poate învăţa de la ei. Iată ce afirmă versetul 12:

v.12  sau mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credinţa, pe care o avem împreună, şi voi şi eu.

Cu alte cuvinte, Pavel are ceva de comunicat dar ştie că şi romanii au de comunicat ceva. Cu alte cuvinte,  Cuvântul lui Dumnezeu era tărâmul comun unde atât nevoile romanilor cât şi ale lui Pavel erau întâlnite.

Pot şi eu să mărturisesc că am fost la anumite biserici şi deşi eu eram cel ce predicam, Duhul lui Dumnezeu ne mişca pe toţi şi la final puteam spune că prin credincioşia celor prezenţi, Dumnezeu mă binecuvânta într-un mod special.

Dragi ascultători, atunci când venim cu o inimă umilă înaintea lui Dumnezeu şi aşteptăm binecuvântarea Lui El ne-o dă tuturor deopotrivă.

Iată acum mărturisirea lui Pavel cu privire la încercările lui de a ajunge la Roma:

v.13  Nu vreau să nu ştiţi, fraţilor, că, de multe ori am avut de gînd să vin la voi, ca să culeg vreun rod printre voi, ca printre celelate neamuri, dar am fost împedicat pînă acum.

Deşi a dorit să ajungă la Roma, până la momentul scrierii Epistolei încă nu a reuşit. Probabil că îşi dorise foarte mult să petreacă timp cu cei pe care îi condusese la Domnul,  dar dorea şi să participe la noi convertiri. Iată, dragii mei ce fel de om era Pavel.

De fapt, începând cu acest verset aflăm trei lucruri despre Pavel, lucruri spuse chiar de el.

Mai întâi versetul 14:

v.14  Eu sînt dator şi Grecilor şi Barbarilor, şi celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi.

Pavel vorbeşte aici despre două diviziuni majore: greci şi barbari. Grecii se considerau a fi cei cultivaţi, educaţi şi cu un standard de civilizaţie mai ridicat. Barbarii erau de partea opusă acestei categorii. Acum, această divizare nu era tocmai corectă, dar, în general, cuprindea întreaga lume.

Cu privire la aceste categorii, Pavel afirmă că el este dator ambelor nu doar uneia. Dar cum a ajuns el la această datorie? A avut el vrei tranzacţie cu ei? Avea vreo afacere şi rămăsese dator?

Nu despre acest tip de datori este vorba, după cum bine v-aţi dat seama. Datoria pe care Pavel o resimţea venea din tranzacţia pe care o făcuse cu Domnul Isus. Pentru că Domnul îşi arătase harul Său binevoitor faţă de el, Pavel considera că este o datorie de onoare să prezinte altora dragostea cuprinzătoare a Domnului.

Nu ştiu ce simţi tu dragul meu ascultător, dar eu cred că orice creştin care a beneficiat de dragostea lui Dumnezeu, are datoria să proclame mai departe această dragoste.

Îmi amintesc de o vizită pe care am făcut-o în India. Nu erau prea multe semne ale civilizaţiei în zona pe care eu am vizitat-o dar am văzut acolo reclame pentru Coca-cola. După cum poate ştiţi, ei au ajuns pretutindeni. Cum se face, că noi care avem de oferit mult mai mult suntem mult mai în urmă în ceea priveşte prezenţa cu mesajul evangheliei? Cred că trebuie să ne punem mult mai serios această problemă.

Pavel se considera dator, să ducă Evanghelia. Mai mult el este şi pregătit. Iată ce afirmă el:

v.15  Astfel, în ce mă priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă celor din Roma.

Cu alte cuvinte, Pavel este gata să  plătească preţul pentru a prezenta Evanghelia şi aceasta nu cu durere ci cu bucurie. Pavel este gata, plin de entuziasm, dar aşa cum afirma cineva, Pavel este în control în ce priveşte obiectivele lui dar nu şi circumstanţele.

Dar iată acum un alt lucru pe care îl afirmă Pavel despre sine:

v.16   Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mîntuirea fiecăruia care crede: întîi a Iudeului, apoi a Grecului;

Lui Pavel nu-i este ruşine de Evanghelia lui Hristos. Este un al treilea lucru acesta. Mai întâi a spus că este dator să vestească Evanghelia, apoi, pregătit să vestească Evanghelia şi mai mult, nu-i este ruşine cu această Evanghelie.

De ce credeţi că a spus Pavel că nu-i este ruşine de Evanghelie?  Poate că ar trebui să vă gândiţi la celelalte religii din acea vreme. Gândiţi-vă la fastul de care erau ele înconjurate. Unele din templele de atunci erau între minunile lumii. Nu acelaşi lucru se putea spune despre creştinism. Ei nu aveau clădiri impunătoare, nu aveau acordul celor mari. Dacă vă aduceţi bine aminte, mulţi din creştini se strângeau în catacombele Romei.

Poate că unii spunea, Mesajul lui Pavel este pentru săraci. El nu are prestigiu. Ei bine, Pavel nu avea asemenea complexe. Lui nu-i era ruşine cu Evanghelia lui Hristos:

Care erau motivele care îi dădeau acest curaj?  Chiar el spune că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu. Cuvântul folosit pentru putere aici este dunamis şi este chiar termenul de la care limba noastră are cuvântul dinamită. Aceasta este Evanghelia – dinamită. Cineva numea această putere intrinsecă a Evangheliei putere divină şi câtă dreptate avea.

Puterea aceasta a evangheliei are arie precisă de acţiune.  Ea acţionează în vederea salvării, a mântuirii. Acesta este efectul final al acestei puteri.

Puterea aceasta dragii mei acoperă tot ceea ce este necesar mântuirii noastre – iertarea, îndreptăţirea, sfinţirea… totul. Ea cuprinde şi starea şi procesul… aşa cum vă spuneam … totul.

De asemenea, mântuirea este valabilă pentru toţi, atât pentru evrei cât şi pentru neevrei. Acum, afirmaţia lui Pavel „…întâi a iudeului şi apoi a grecului…” nu implică că iudeii au întâietate. Cred că Pavel se referă aici la cronologia avansării Evangheliei. Mai întâi a fost o trezire spirituală în Ierusalim, în ziua Rusaliilor şi apoi ea s-a împrăştiat în întreg imperiul roman. Nu trebuie să uităm că Pavel, oriunde mergea, se ducea la sinagoga evreiască şi de acolo îşi începea propovăduirea.

Importante afirmaţii ale lui Pavel în acest verset. Un comentator le grupa astfel: efectul evangheliei – mântuirea; dimensiunea Evangheliei – mondială: condiţia evangheliei – credinţa în Isus Hristos.

Dar să observăm şi versetul 17:

v.17  deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: ,,Cel neprihănit va trăi prin credinţă.“

Vă spuneam că Epistola către Romani se ocupă de aspecte importante şi profunde ale teologiei. Iată că acest verset este o mostră. Observaţi aici ceea ce spune Pavel cu privire la neprihănire. El vorbeşte despre o neprihănire care vine de la Dumnezeu. Deci nu este o neprihănire a omului. Nu o putem noi realiza. Dumnezeu a spus deja că El nu poate accepta o neprihănire a omului pentru că ceea ce noi numim neprihănire nu întruneşte standardele lui Dumnezeu. Se prea poate să fie conformă standardelor umane, dar nu celor divine. Aduceţi-vă aminte de ceea ce spune Isaia în cartea sa, în capitolul 64, versetul 6:

6  Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sînt ca o haină mînjită. Toţi sîntem ofiliţi ca o frunză, şi nelegiuirile noastre ne iau ca vîntul.

Pavel vorbeşte despre neprihănirea pe care o dă Hristos. Vedeţi, Dumnezeu plasează păcătosul în Hristos şi îl vede prin intermediul lui Hristos.  Credinciosul este pe deplin acceptat pentru ceea ce a făcut Domnul Isus Hristos.

Dragii mei, singurul mod de a primi această neprihănire este prin credinţă. Este neprihănire prin credinţă. Nu se poate altfel. Nu o puteţi cumpăra. Nu puteţi să munciţi pentru ea. Nu puteţi să o câştigaţi prin religie. Nu puteţi să o dobândiţi prin respectarea obiceiurilor. Prin credinţă… Atât! Dacă nu mă credeţi, mai citiţi încă o dată!

      „ deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: ,,Cel neprihănit va trăi prin credinţă.“

Ca să vedeţi că Pavel este consecvent în afirmaţiile sale, ceea ce indică crezul lui, urmăriţi ce le scrie Filipenilor în capitolul 3, versetul 9 al Epistolei:

„… să fiu găsit în El, nu avînd o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.”

Termenul din limba greacă pentru neprihănire este dikaiosune. Acest cuvânt apare de 92 de ori în Noul Testament din care de 36 de ori numai în Epistola către Romani.

Cuvântul rădăcină , dike înseamnă drept. A îndreptăţi,deci vine din aceeaşi rădăcină. Un cercetător al Scripturii afirma că Dumnezeu este cel drept şi întotdeauna omul este comparat cu el. Neprihănirea vorbeşte despre ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la om şi în aceeaşi măsură ceea ce Dumnezeu îi oferă omului.

Un alt aspect ce trebuie observat este faptul că această neprihănire, primită prin credinţă, conduce mai departe la credinţă. Ce înseamnă aceasta? Că noi suntem mântuiţi prin credinţă, suntem susţinuţi de El prin credinţă şi ajungem în cerul Său prin credinţă.

Pavel nu face o descoperire personală în această situaţie ci relatează ceea ce Dumnezeu a spus cu multe secole înainte. El spune:”… aşa cum este scris!” Scrierea la care se referă el este cea din Habacuc capitolul 2, versetul 4:

4  Iată, i s’a îngîmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui.

Pasajul acesta este citat de trei ori în Noul Testament – Romani, Galateni  şi Evrei.

Lucrarea lui Dumnezeu în cadrul mântuirii este una foarte complexă.  Nu este vorba aici despre o decizie arbitrară. El nu poate ignora sfinţenia şi dreptatea Sa. El sunt parte a naturii Sale, natură de care nu se poate dezice. Însă El ne mântuieşte prin har şi aceasta înseamnă că nu noi plătim pentru păcatul nostru. Pentru că suntem iubiţi de Dumnezeu, Domnul Isus  a murit pentru păcatele noastre. În felul acesta, sfinţenia lui Dumnezeu a fost satisfăcută, deoarece a fost adusă o jertfă fără cusur. Tot prin jertfa Lui dreptatea lui Dumnezeu a fost satisfăcută pentru că în felul acesta Domnul a împlinit el ceea ce trebuie să ni se întâmple nouă adică – moartea.

Iată dragi prieteni cum stau lucrurile cu mântuirea. Noi ne închipuim adesea că pentru Dumnezeu este simplu să ierte. În cele din urmă, ne spunem noi, aşa facem şi noi oameni. Ei bine nu este aşa. Noi nu avem o natură sfântă, separată în întregime de păcate. Natura noastră nu este de obicei dreaptă. Noi nu avem aceste cerinţe. Pentru noi un simplul sentiment credem că este suficient. Pentru Dumnezeu este mai mult. Iată ce jertfa Domnului Isus a fost atât de necesară.

Nimic altceva nu o poate înlocui. Ea rămâne singura şansă pentru mânuirea noastră.

A dacă vă referiţi la procesul sfinţirii, atunci vorbim altfel. În cadrul procesului de sfinţire noi nu facem altceva decât, călăuziţi de Duhul Sfânt să ne conformăm stării primite prin credinţă.

Dragi prieteni aceasta a fost introducerea făcută de Pavel cu privire la cartea Sa. De acum va începe o nouă secţiune în care va fi revelat păcatului omului. Acesta este un fapt universal – omul a păcătuit şi mai păcătuieşte în continuare.

O să vedem data viitoare ce spune Dumnezeu despre acest lucru şi încă o dată , care este antidotul oferit de Dumnezeu la această stare.