Itinerar Biblic Ep.0381 – IOSUA Cap. 11-14

 

Rezumat

  • Campania din nord şi lista împăraţilor biruiţi.
  • Moştenirea încredinţată lui Caleb

 

Dragi ascultători, continuăm dinamica relatare a  cărţii Iosua prin a descoperi noua campanie de cucerire a ţării, desfăşurată, de această dată, în partea de nord.

Începem cu capitolul 11:

v.1   Iabin, împăratul Haţorului, auzind de aceste lucruri, a trimes soli la Iobab, împăratul Madonului, la împăratul Şimronului, la împăratul Acşafului,

v.2   la împăraţii cari erau la miază noapte de munte, în cîmpia dela miazăzi de Chineret, în vale, şi pe înălţimile Dorului la apus,

v.3    Cananiţilor dela răsărit şi dela apus, Amoriţilor, Hetiţilor, Fereziţilor, Iebusiţilor în munte, şi Heviţilor la poalele Hermonului în ţara Miţpa.

v.4   Au ieşit, ei şi toate oştirile lor împreună cu ei, alcătuind un popor fără număr, ca nisipul care este pe marginea mării, şi avînd cai şi cară în foarte mare număr.

v.5   Toţi împăraţii aceştia au hotărît un loc de întîlnire, şi au venit de au tăbărît împreună la apele Merom, ca să lupte împotriva lui Israel.

v.6    Domnul a zis lui Iosua: ,,Nu te teme de ei, căci mîne, pe vremea aceasta, îi voi da bătuţi pe toţi înaintea lui Israel. Cailor să le tai vinele picioarelor, iar carăle lor să le arzi în foc“.

Se pare că Iabin, împăratul Haţorului din nord a fost organizatorul acestei campanii împotriva Israelului. El a trimis vorbă tuturor locuitorilor acelei zone propunându-le să vină împotriva lui Iosua. Era evident că, după ce a cucerit sudul, va veni şi în nord.

Şi dacă va veni spre nord le va invada şi lor ţara, ceea ce s-a şi întâmplat.

Aşa cum am văzut, strategia lui Iosua era aceea de a împărţi ţara în două, apoi să se deplaseze spre sud (cei din sud nu au putut primi ajutor din nord). Acum împăraţii din nord s-au adunat pentru a lupta împreună.

v.7    Iosua, cu toţi oamenii lui de război, au venit pe neaşteptate peste ei la apele Merom, şi s’au năpustit în mijlocul lor.

După împărţirea ţării în două, strategia lui Iosua a fost aceea de a veni brusc asupra duşmanului. Atât Alexandru cel Mare cât şi Napoleon au folosit aceleaşi tactici.

v.18  Războiul, pe care l-a purtat Iosua împotriva tuturor acestor împăraţi, a ţinut multă vreme.

v.19  N’a rămas nicio cetate, care să fi făcut pace cu copiii lui Israel, afară de Heviţi, cari locuiau în Gabaon; pe toate le-au luat prin luptă.

A fost o campanie lungă şi aprigă dragii mei şi să nu credeţi că nu au fost sacrificii şi din partea poporului. Dar Cel care a luptat pentru ei a fot Domnul Oştirilor.

În capitolul 12 ne sunt date numele împăraţilor pe care i-a înfrânt Israel. Ca să fiu sincer, un astfel de capitol nu este prea palpitant pentru mine. Dar ceea ce mă impresionează este felul în care Dumnezeul acestui univers a dat atenţie fiecărui detaliu în acest subiect. Noi ne gândim că El acordă atenţie numai marilor subiecte, problemelor majore, grandioase, dar iată că descoperim că El este interesat de cel mai mărunt detaliu al vieţii noastre.

Aceasta este lecţia pe care ne-o putem însuşi noi de aici. Uneori noi ezităm să aducem înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune, detaliile mărunte ale vieţii noastre. Ne spunem: “Nu ar trebui să vorbesc cu El despre astfel de lucruri.” Dragi prieteni, vorbiţi cu El despre astfel de lucruri! Dumnezeu vrea să le audă.

Un profesor, foarte liberal în teologia sa, mi-a spus odată: “Tu accepţi în mod literal textul Bibliei.”  I-am spus că aşa este. Atunci el a adăugat: “Doar nu crezi că Dumnezeu are nişte registre acolo sus şi că le va deschide şi va citi din ele!” Cred că    l-am şocat când i-am spus: “Ba da, aşa cred.”

Dragi prieteni, Dumnezeu înregistrează totul. Aici avem un capitol despre toţi aceşti împăraţi. Eu nu ştiu nimic despre ei, dar Dumnezeu ştie totul.

Dumnezeu are două cărţi: Cartea Faptelor şi Cartea Mielului, Cartea vieţii. Numele vostru este trecut într-una din aceste cărţi. Este scris în Cartea vieţii atunci când Îl primiţi pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor personal. Numele vostru nu poate fi trecut acolo numai datorită eforturilor voastre. Dacă numele vostru este scris în această carte, aveţi viaţa veşnică în Hristos.

Mai există şi Cartea Faptelor. În ea sunt consemnate detaliile tuturor lucrurilor pe care le-aţi făcut în viaţa voastră. Va fi stânjenitor pentru mulţi să descopere că tot ce au făcut vreodată a fost să dea un pahar cu apă rece care nu i-a costat nimic.

De curând, un frate drag, un predicator retras din activitate şi care avea timp din belşug la dispoziţie mi-a trimis o scrisoare de 12 pagini. Am citit-o dar, în cea mai mare parte, erau lucruri care nu aveau sens pentru mine. El vorbea despre locuri, oameni şi o biserică despre care nu ştiam nimic. Dar Dumnezeu ştie totul despre acel om şi despre viaţa lui. Toate acestea sunt scrise undeva. Pentru Dumnezeu, toate lucrurile legate de viaţa lui sunt interesante. Viaţa noastră capătă alte dimensiuni atunci când înţelegem faptul că fiecare detaliu este important pentru Dumnezeu când este vorba de copiii Săi.

Dar să mergem mai departe la capitolul 13.

v.1 Iosua era bătrîn, înaintat în vîrstă. Domnul i-a zis atunci: ,,Tu ai îmbătrînit, ai înaintat în vîrstă, şi ţara care-ţi mai rămîne de supus este foarte mare.

Abia am trecut de jumătatea acestei cărţi şi aflăm că Iosua era deja un om bătrân şi apăsat de ani. El nu va mai putea să-i conducă pe copiii lui Israel prea multă vreme. El este conducătorul pe care Dumnezeu l-a folosit pentru cucerirea ţării, dar acum războaiele s-au sfârşit. Avea în jur de 80 de ani când l-a chemat Dumnezeu şi acum are 100 de ani. Iosua a condus Israelul vreme de mulţi ani. Timpul pare să fi trecut mult mai repede de când Israel este în ţară. Prin comparaţie, drumurile prin pustie păreau lungi şi istovitoare. Acum când Israel este în ţara în care curge lapte şi miere, israeliţii iau în stăpânire posesiunile încredinţate şi timpul trece mult mai repede.

Dragi prieteni, timpul nu s-ar mai scurge atât de încet pentru unii oameni dacă şi-ar trăi viaţa pentru Dumnezeu. Cât de repede zboară timpul când Îl slujeşti pe Domnul! Cred că Iosua a simţit la fel.

După toate aparenţele, Israel se descurca foarte bine. Ei au intrat în ţară şi au atacat chiar în centrul ei. Au cucerit sudul şi au pornit şi la ocuparea nordului. Dar Domnul îi aminteşte lui Iosua că a mai rămas destul de mult pământ de luat în stăpânire. Acelaşi lucru este adevărat şi pentru mine, şi pentru oricare dintre voi: după ce am făcut o treabă foarte bună, încă mai rămân multe de făcut. Acest lucru a fost adevărat în viaţa fiecărui copil al lui Dumnezeu: nu va împlini niciodată tot ce şi-a dorit. În Filipeni 3:12, Pavel spune: “Nu că am şi câştigat premiul, sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus.” Dumnezeu i-a spus lui Iosua că pământul pe care au călcat copiii lui Israel va fi al lor. Cu toate acestea, ei nu au călcat peste tot acel pământ. Nici noi nu vom putea lua în stăpânire toate posesiunile noastre spirituale. Am întâlnit câţiva sfinţi care cred că le-au luat. Ei cred că nu mai au nimic de învăţat, nu a mai rămas nimic de făcut. Sunt mulţumiţi cu viaţa pe care o duc şi nu au nici o dorinţă să încerce mai mult, să alerge spre ţintă, “pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus”         (Filipeni 3:14).

Comanda lui Iosua se încheie aici. El nu mai este generalul Iosua. Următoarea lui sarcină este aceea de a împărţi pământul şi să se asigure că promisiunile lui Moise către cele două seminţii şi jumătate sunt împlinite.

v.7  şi împarte acum ţara aceasta ca moştenire între cele nouă seminţii şi între jumătate din seminţia lui Manase“.

v.8  Rubeniţii şi Gadiţii, cu cealaltă jumătate din seminţia lui Manase, şi-au primit moştenirea, pe care le-a dat-o Moise de cealaltă parte a Iordanului, la răsărit, cum le-a dat-o Moise, robul Domnului:

Însărcinarea dată lui Iosua în versetul 6 din primul capitol includea, pe lângă subjugarea ţării, şi împărţirea ei. El a alocat seminţiilor lui Israel pe lângă porţiunile cucerite şi pe cele care urmau să fie ocupate.

Dragii mei, aceste capitole din cartea Iosua nu sunt foarte lungi şi iată trecem destul de repede prin ele. Aceasta nu înseamnă că sunt lipsite de importanţă sau învăţăminte pentru noi.

Exemplul îl avem şi în acest capitol 14 unde vedem modul în care Dumnezeu răsplăteşte credincioşia.

În cazul nostru este vorba despre Caleb. El obţine Hebronul datorită unui privilegiu.

Caleb, care se născuse în robie, a fost una din iscoade, împreună cu Iosua, dând Israel a venit pentru prima oară la Cades-Barnea. El şi Iosua au venit cu un raport favorabil în privinţa posibilităţilor copiilor lui Israel de a ocupa ţara dinaintea lor. Conform versetului 11 din acest capitol, Caleb a descoperit izvorul tinereţii. El avea:

  • credinţă pentru a uita trecutul
  • credinţă pentru a înfrunta faptele reale
  • credinţă pentru a înfrunta viitorul.

Să vedem însă ce ne spune textul biblic în capitolul 14:

v.1   Iată locurile pe cari le-au primit copiii lui Israel ca moştenire în ţara Canaanului, pe cari li le-au împărţit între ei preotul Eleazar, Iosua, fiul lui Nun, şi căpeteniile de familie ale seminţiilor copiilor lui Israel.

v.2  Împărţirea s’a făcut prin sorţi, cum poruncise Domnul prin Moise, pentru cele nouă seminţii şi jumătate.

Aşa cum puteţi vedea pe o hartă, tot drumul de la Dan la Beer-Şeba ţinutul este împărţit după seminţii. Ruben, Gad şi jumătate din seminţia lui Manase sunt situate pe malul de răsărit al râului Iordan. Apoi, pornind din sud şi înaintând spre nord, avem seminţiile lui Simeon, Iuda, Beniamin, Dan, Efraim, Manase, Isahar, Zebulon, Neftali, Aşer şi Dan.

v.5  Copiii lui Israel au făcut întocmai după poruncile pe cari le dăduse lui Moise Domnul, şi au împărţit ţara.

v.6 Fiii lui Iuda s’au apropiat de Iosua, la Ghilgal; şi Caleb, fiul lui Iefune, Chenizitul, i-a zis: ,,Ştii ce a spus Domnul lui Moise, omul lui Dumnezeu, cu privire la mine şi cu privire la tine, la Cades-Barnea.

v.7  Eram în vîrstă de patruzeci de ani cînd m’a trimes Moise, robul Domnului, din Cades-Barnea, ca să iscodesc ţara, şi i-am adus ştiri aşa cum îmi spunea inima mea curată.

v.8  Fraţii mei cari se suiseră împreună cu mine au tăiat inima poporului, dar eu am urmat în totul calea Domnului, Dumnezeului meu.

Caleb a fost un om care “urma în totul calea Domnului, Dumnezeului său”. Dacă vreţi o reţetă pentru o viaţă bună şi îndelungată, aceasta este cea mai bună.

v.10  Acum iată că Domnul m’a ţinut în viaţă, cum a spus. Sînt patruzeci şi cinci de ani decînd vorbea Domnul astfel lui Moise, cînd umbla Israel prin pustie; şi acum iată că azi sînt în vîrstă de optzeci şi cinci de ani.

v.11  Şi astăzi, sînt tot aşa de tare ca în ziua cînd m’a trimes Moise; am tot atîta putere cît aveam atunci, fie pentru luptă, fie pentru ca să merg în fruntea voastră.

Caleb are acum 85 de ani şi totuşi poate spune că este la fel de puternic ca în ziua în care Moise l-a trimis ca iscoadă în Canaan! Întreaga generaţie de israeliţi care au ieşit din Egipt au murit în timpul pribegiei prin pustie, toţi în afară de Iosua şi Caleb. Aceşti doi bărbaţi fuseseră trimişi împreună cu alţi zece să cerceteze ţara pe care Dumnezeu o dăduse lui Israel. Întrebarea era: “Poate Israel să cucerească ţara?” Iosua şi Caleb au fost siguri că vor putea cuceri ţara cu ajutorul lui Dumnezeu. Ceilalţi zece bărbaţi au văzut uriaşi în ţară şi au dorit să se întoarcă în Egipt. Ei vroiau să se întoarcă la sclavie, la cărămizi, la biciurile supraveghetorilor, la lanţuri şi la gemete sub apăsarea poverilor. Domnul Isus a spus: “Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi, nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9:62). Dumnezeu îl chemase pe Israel şi îl trimisese să ia în stăpânire Ţara promisă, iar Caleb a crezut că acest lucru este posibil.

Îmi închipui că, în timpul celor 40 de ani de pribegie prin pustie, s-a găsit câte unul care să-i spună lui Caleb: “Of, frate Caleb, nu-i aşa că este groaznic în deşertul acesta? Este atât de cald! Trebuie să fie peste 40 de grade astăzi!” Caleb probabil că răspundea astfel: “Nu am observat. Cred că este cald, dar mă gândesc la strugurii aceia pe care i-am văzut la Eşcol. Şi chiar adineauri mă gândeam la cetatea Hebron. Părintelui nostru Avraam îi plăcea tare mult acest loc. Şi mie îmi place. Eu acolo merg.” Chiar dacă era în pustie, Caleb se putea gândi la viitor. Avea o mare nădejde. Şi această nădejde îl menţinea tânăr. Cei 40 de ani prin pustie i-au omorât pe toţi ceilalţi membri ai generaţiei lui, dar nu au avut nici un efect asupra lui. El a rămas sănătos şi puternic. Ei îmbătrâneau, iar el întinerea. Uriaşii din Ţara promisă i-au făcut pe cei zece israeliţi să tremure şi să se vadă ca nişte lăcuste înaintea lor. Caleb s-a gândit la Dumnezeu. Inima acestui om era eliberată de sentimentul de frică. Aşa cum a spus Martin Luther, “Cel care este cu Dumnezeu formează o majoritate”. Dumnezeu era mai mare decât acei uriaşi.

Caleb îmi aminteşte de Adoniram Judson, misionarul care a petrecut 12 ani în Burma fără ca vreunul din localnici să se convertească. Comitetul care îl trimisese acolo nu a înţeles nici situaţia, nici calitatea extraordinară a acestui misionar. Astfel, ei i-au trimis o scrisoare prin care, în termeni cât se poate de diplomatici, îi sugerau că ar fi mai bine să vină acasă. Ei l-au întrebat pe Judson care erau perspectivele în Burma şi cum vedea el viitorul lui acolo. El a răspuns: “Viitorul este la fel de luminos ca făgăduinţele lui Dumnezeu.”

Încrederea lui în Dumnezeu a fost motivul pentru care a putut rezista toţi acei ani în pustia Burmei. Deşi a suferit mult şi a fost nevoie de un timp îndelungat până la izbucnirea unei treziri spirituale, aceasta a avut loc într-un sfârşit. Timpul lui acolo a fost bine folosit.

Vă bucuraţi voi de toate binecuvântările spirituale pe care le are Dumnezeu pentru voi astăzi? Voi spuneţi: “Am foarte multe necazuri.” Ştiu că şi creştinii au multe necazuri în cursul vieţii lor. Sunt cu inima alături de ei. Dar mă gândesc la un creştin negru care mi-a spus că pentru el cuvintele favorite din Biblie sunt “cânt au trecut toate acestea”. Când oamenii nedumeriţi îl întreabă ce vrea să spună, el explică astfel: “Când am necazuri şi când sunt copleşit de probleme, mă gândesc la aceste cuvinte şi atunci ştiu că necazurile mele nu au venit pentru a rămâne asupra mea; ele vor trece.” Sunt multe lucrurile de care vă puteţi plânge, dragi prieteni, şi recunosc că şi eu fac la fel uneori. Dar ce putem spune despre nădejdea noastră? Dar despre viitor? Vreme de 40 de ani petrecuţi în pustie, Caleb s-a bucurat de toate binecuvântările spirituale care erau ale lui în Hristos!

Pentru că L-a crezut pe Dumnezeu şi pentru că era un om al credinţei, Caleb a spus:

v.12  Dă-mi dar muntele acesta despre care a vorbit Domnul pe vremea aceea; căci ai auzit atunci că acolo sînt Anachimi, şi că sînt cetăţi mari şi întărite. Domnul va fi, poate, cu mine, şi-i voi izgoni, cum a spus Domnul“.

Poate vă amintiţi că, în cartea Genezei, Avraam s-a dus la Hebron, care înseamnă “comuniune”. Era un loc al părtăşiei. Caleb avea părtăşie cu Dumnezeu şi acum dorea să locuiască la Hebron.

v.13   Iosua a binecuvîntat pe Caleb, fiul lui Iefune, şi i-a dat ca moştenire Hebronul.

v.14  Astfel Caleb, fiul lui Iefune, Chenizitul, a avut de moştenire pînă în ziua de azi Hebronul, pentrucă urmase în totul calea Domnului, Dumnezeului lui Israel.

Dragi prieteni, va veni o zi în care vom fi răsplătiţi. Nu vom fi răsplătiţi conform cu marele volum de fapte făcute pentru Dumnezeu, nici după prestigiul sau popularitatea noastră. Lucrul cel mai important care va conta atunci va fi acesta: aţi urmat în totul calea Domnului, Dumnezeului vostru? Ce bine ar fi dacă poporul lui Dumnezeu de astăzi ar învăţa că lucrul cel mai important din viaţa lor este să urmeze în totul calea Domnului! Caleb, care era un om al lui Dumnezeu, a luat cetatea Hebron. Erau uriaşi acolo dar el a spus: “Acesta este locul pe care îl vreau! Este locul cel mai bun!” De am face şi noi totul pentru a fi vrednici de chemarea lui Dumnezeu în Hristos Isus!