Itinerar Biblic Ep.0367 – 1 Împărați Cap.16: 34- 17

 

Dragi ascultători, reluăm călătoria noastră prin paginile Vechiului Testament de la capitolul 16 al primei cărţi a Împăraţilor, acolo unde facem cunoştinţă cu Izabela, o femeie ce a avut o influenţă nefastă asupra Israelului.

Am văzut până acum modul în care s-a degradat viaţa spirituală a împărăţiei şi în aceeaşi măsură şi cea socială şi economică.

După o succesiune de împăraţi răi, în Împărăţia de nord ajunge pe tron, Ahab, fiul lui Omri, care deja întrecuse pe toţi ceilalţi în răutate.

Fidel modului de viaţă dus de tatăl său, Ahab adaugă o răutate în plus prin căsătoria cu această femeie.

Izabela era fiica unui împărat care fusese şi preot al lui Baal şi care îşi ucisese fratele. Este interesant de remarcat faptul că numele Izabela înseamnă “necăsătorită” sau “fără convieţuire”. Cu alte cuvinte, căsătoria dintre Ahab şi Izabela nu a venit în urma unei poveşti romanţioase de dragoste. Era o legătură lipsită de afecţiune. Relaţia lor nu se baza pe dragoste. Ea era o femeie cu mare putere intelectuală şi o uriaşă pasiune pentru rău. Era încăpăţânată şi avea o personalitate dominatoare, fără nici un pic de simţ al moralităţii. Era împietrită şi insensibilă.

La toate acestea adăugaţi şi lipsa de scrupule şi aveţi astfel portretul celei mai rele persoane din istorie. În scriptură ea a rămas ca un standard al stricăciunii morale şi degradării spirituale.

În cartea Apocalipsa, Domnul Isus transmite acest mesaj Bisericii din Tiatira: “Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea, care se zice proorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor.”

Izabela era o femeie dominatoare. Hristos a dat acest mesaj Bisericii din Tiatira pentru că afecţiunea naturală lipsea şi aceasta era o imagine a Izabelei.

Cum au ajuns Ahab şi Izabela să fie împreună? Am văzut acest lucru întâmplându-se în multe locuri. Dacă într-un grup erau o fată rea şi un băiat rău, aceştia doi ajungeau să-şi dea întâlnire şi să formeze o pereche. Aşa a fost mereu. Şi la fel s-a întâmplat şi cu Ahab şi Izabela.

Un alt lucru care se întâmplă în acea perioadă ne oferă o imagine despre situaţia dificilă a acelor zile:

1 Împărați 16:32-34

v.32  A ridicat un altar lui Baal în templul lui Baal pe care l-a zidit la Samaria,

v.33  şi a făcut un idol Astarteei. Ahab a făcut mai multe rele decît toţi împăraţii lui Israel cari fuseseră înaintea lui, ca să mînie pe Domnul Dumnezeul lui Israel.

v.34  Pe vremea lui, Hiel din Betel a zidit iarăş Ierihonul; i-a pus temeliile cu preţul lui Abiram, întîiul lui născut, şi i-a pus porţile cu preţul lui Segub, cel mai tînăr fiu al lui, după cuvîntul pe care-l spusese Domnul prin Iosua, fiul lui Nun.

Probabil că vă aduceţi aminte despre episodul distrugerii Ierihonului.  Când a fost distrusă această cetate, Iosua a spus: “…Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va scula să zidească din nou cetatea aceasta a Ierihonului!” (Iosua 6:26). Cetatea nu a fost reconstruită până în vremea lui Ahab şi Izabela. Blestemul rostit de Iosua a căzut asupra constructorului, Hiel.

Dar, dragii mei, acesta nu este finalul istoriei celor doi şi nu este starea în care va lăsa Dumnezeu lucrurile.

Chiar dacă era atâta stricăciune în Israel, Dumnezeu mai are şi oameni credincioşi.

În capitolul 17 facem cunoştinţă cu un personaj deosebit de pe paginile Sfintei Scripturi – Ilie.

Dumnezeu trebuia să aibă un om al lui prezent în istorie în timpul domniei lui Ahab şi Izabela în Israel. Era nevoie de cineva care să poată ţine piept răutăţii acestor două personaje şi  Dumnezeu avea pregătit un astfel de om curajos – Ilie, profetul. El este unul din cele mai de seamă bărbaţi ai Scripturii.

De asemenea, el este, probabil, omul care se va întoarce pe pământ ca martor al Domnului în zilele din urmă.

Ilie ne este prezentat într-un mod cât se poate de dramatic. El pătrunde în cortul lui Ahab şi al Izabelei şi face un anunţ foarte îndrăzneţ.

1 Împărați 17:1

v.1 Ilie, Tişbitul, unul din locuitorii Galaadului, a zis lui Ahab: ,,Viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, al cărui slujitor sînt, că în anii aceştia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decît după cuvîntul meu.“

Ilie a intrat în cort la Ahab şi Izabela şi le-a prezentat prognoza meteo. El le spune că nu va ploua decât la cuvântul lui şi el va pleca din localitate, fără să aibă nici cea mai mică intenţie de a spune acel cuvânt. Apoi a ieşit la fel de dramatic cum a intrat.

Probabil că Ahab şi Izabela au fost uluiţi pentru că nu-şi închipuiseră niciodată că ar îndrăzni cineva să le vorbească astfel. Dar vor descoperi că Ilie are obiceiul de a vorbi deschis şi direct.

Citind acest fragment rămânem cu impresia că Ilie era un bărbat aspru şi simplu. Aşa este. Dar ar mai trebui adăugat ceva: a fost nevoie ca Dumnezeu să-l pregătească pe acest om.

Dumnezeu a folosit această metodă a deşertului în pregătirea multora dintre oamenii Săi. Tot în deşert l-a pregătit şi pe Moise. Dumnezeu l-a luat pe Avraam din Ur, din Caldeea şi l-a dus într-o ţară cu un pământ secetos şi stâncos. La fel a făcut şi cu Ioan Botezătorul, iar apostolul Pavel a petrecut cel puţin doi ani în deşertul arabic. Aceasta este metoda prin care Îşi pregătea Dumnezeu oamenii. Acum, El îl va lua pe Ilie şi îl va învăţa câteva lucruri pe care acesta trebuia să şi le însuşească.

v.2  Şi cuvîntul Domnului a vorbit lui Ilie, cu aceste vorbe:

v.3  ,,Pleacă de aici, îndreaptă-te spre răsărit, şi ascunde-te lîngă pîrîul Cherit, care este în faţa Iordanului.

Dumnezeu îi spune lui Ilie să plece cât mai departe, într-un loc izolat. Ilie a pornit la drum şi a mers până a ajuns la pârâul Cherit.

v.4  Vei bea apă din pîrîu, şi am poruncit corbilor să te hrănească acolo.“

Dumnezeu a folosit două metode de a-i purta de grijă lui Ilie în deşert. Unul dintre acestea a fost pârâul, care era un mijloc natural. Ilie trebuia să bea apa din acel pârâu. Un al doilea mijloc a fost supranatural: corbii veneau şi îi aduceau de mâncare. Ilie a rămas acolo pentru o vreme, până când pârâul a secat.

v.7  Dar după cîtăva vreme pîrîtul a secat, căci nu căzuse ploaie în ţară.

Imaginaţi-vă că omul acesta era în deşert şi că vedea, cu fiecare dimineaţă care trecea, că pârâul scade tot mai mult. Nu trebuia decât să pună o nuia în apă în fiecare zi ca să vadă cu cât a mai scăzut nivelul. Apoi putea calcula cu uşurinţă câte zile îi mai rămâneau până când pârâul va seca de tot şi el va muri de foame sau de sete. Nu avea de făcut decât un calcul simplu pentru a-şi da seama că sfârşitul se apropie.

Acesta este păcatul statisticii, dragii mei. Astăzi, starea unei biserici este determinată adesea de statistici. Dacă o biserică se poate lăuda cu o colectă bună, cu noi membri şi cu un număr în continuă creştere de participanţi la serviciile divine, se consideră că biserica are succes. Numai că adevărul poate foarte bine să fie cu totul altul.

Am auzit cândva această istorioară adevărată despre un predicator care s-a ridicat în picioare la o întâlnire a comitetului bisericii şi a spus: “Să-l chemăm pe contabil să ne prezinte un raport ca să vedem şi noi în ce ‘status quo’ este biserica noastră.” Atunci unul din membri s-a ridicat şi a spus: “Frate predicator, nu ştim ce înseamnă ‘status quo’!” Predicatorul a răspuns: “Status quo înseamnă debandada în care ne aflăm.” Interesant este că multe biserici se află într-o astfel de debandadă, deşi statisticile arată foarte bine.

Să revenim la Ilie. El ar fi putut să stabilească prin calcul matematic câte zile mai avea de trăit. Dar cifrele reci ale matematicii nu iau adesea în considerare focul spiritual din omul lui Dumnezeu.

Dragi prieteni, nu puteţi exprima starea unei biserici sub forma unei declaraţii bancare. Nu o puteţi calcula cu ajutorul unui calculator de buzunar aşa cum nici trezirea spirituală nu este demonstrată prin cifre.

Când a privit Ilie  la acel pârâu care se micşora câte puţin cu fiecare zi care trecea, el a învăţat o lecţie spirituală. El a văzut că viaţa lui era ca un pârâu secat. El nu era nimic; era doar un pârâu, un curs de apă prin care putea curge apa vie.

Domnul Isus Hristos a spus: “Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică”          (Ioan 4:13-14).

Numai atunci când apa vieţii, dragi prieteni, Cuvântul lui Dumnezeu, se revarsă prin noi poate fi o cale prin care binecuvântarea lui Dumnezeu poate ajunge la cei din jurul nostru.

Ilie a trebuit să înveţe că: “Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să facă de ruşine pe cele tari” (1 Corinteni 1:27). Dumnezeu îi spunea lui Ilie: “Tu nu eşti un individ puternic, dur şi solid. Nu eşti nici mai puternic, nici mai bun decât acest pârâu secat. Nu vei avea putere decât atunci când apa vieţii va curge prin tine.”

Se spune că Hudson Taylor le spunea tinerilor pe care îi pregătea pentru misiune: “Reţineţi faptul că, atunci când ajungeţi aici, pe câmpul de misiune, nu sunteţi nimic. Numai ceea ce poate şi va face Dumnezeu prin voi contează şi are valoare.” Un tânăr misionar a replicat: “Îmi este foarte greu să cred că eu nu sunt nimic.” Atunci Hudson Taylor i-a spus: “Acceptă prin credinţă că acest lucru este adevărat: tu nu eşti nimic.”

Şi eu şi tu, dragul meu ascultător, suntem doar izvoare uscate dacă nu se revarsă prin noi Cuvântul lui Dumnezeu.

Mai departe, Dumnezeu l-a strămutat pe Ilie din acel loc.

v.8   Atunci cuvîntul Domnului i-a vorbit astfel:

v.9  ,,Scoală-te, du-te la Sarepta care ţine de Sidon, şi rămîi acolo. Iată că am poruncit acolo unei femei văduve să te hrănească.“

v.10  Ilie s’a sculat, şi s’a dus la Sarepta. Cînd a ajuns la poarta cetăţii, acolo era o femeie văduvă care strîngea lemne. El a chemat-o, şi a zis: ,,Du-te şi adu-mi, te rog, puţină apă într’un vas, ca să beau.“

v.11  Pe cînd se ducea ea să-i aducă, a chemat-o din nou, şi a zis: ,,Adu-mi, te rog, şi o bucată de pîne în mîna ta.“

v.12  Şi ea a răspuns: ,,Viu este Domnul, Dumnezeul tău, că n’am nimic copt, n’am decît un pumn de făină într’o oală şi puţin untdelemn într-un ulcior. Şi iată, strîng două bucăţi de lemne, apoi mă voi întoarce şi voi pregăti ce am pentru mine şi pentru fiul meu: vom mînca şi apoi vom muri.“

După ce a terminat văduva de vorbit, Ilie i-a spus să intre în casă şi să prepare o turtă, asigurând-o că nu va muri de foame.

v.13  Ilie i-a zis: ,,Nu te teme, întoarce-te şi fă cum ai zis. Numai, pregăteşte-mi întîi mie cu untdelemnul şi făina aceea o mică turtă, şi adu-mi-o; pe urmă să faci şi pentru tine şi pentru fiul tău.

v.14  Căci aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: ,Făina din oală nu va scădea şi untdelemnul din ulcior nu se va împuţina, pînă în ziua cînd va da Domnul ploaie pe faţa pămîntului.“

Ilie şi văduva din Sarepta îşi aplecau capetele în fiecare zi pentru a lua ceea ce părea a fi ultima mână de făină din oală. Dumnezeu i-a hrănit în tot acest timp dintr-o oală de făină goală. Acest vas s-a dovedit a fi la fel de roditor ca multe câmpii renumite prin recoltele bogate. Aici este o altă lecţie pe care trebuia s-o înveţe Ilie.

De fapt, aceasta este lecţia pe care toţi ar trebui s-o învăţăm: nu suntem altceva decât nişte vase de făină goale.

Se vorbeşte atât de multe despre consacrare, despre dedicare. Ni se spune: “Daţi-I Domnului talentele voastre!”

Dragi prieteni, nu avem noi ce să-I oferim lui Dumnezeu ca deja să nu vină de la El. Vă amintiţi de nunta din Cana Galileii? Care este fost lucrul cel mai important de la nunta aceea? Rochia miresei? Nu.

Cel mai important lucru a fost prezenţa acelor burdufuri goale. Domnul le-a umplut cu apă şi oamenii au fost împrospătaţi de băutura pe care au primit-o. Dragi prieteni, noi nu suntem decât nişte pâraie secate şi burdufuri goale. Nu suntem nimic până când nu sunt puse în noi apa vieţii şi pâinea vieţii. Noi nu recunoaştem acest lucru şi de aceea,  în multe biserici se desfăşoară spectacole religioase, fără să existe o autentică viaţă spirituală.

Există adesea mai mult entuziasm pe stadioane sau la orice alt fel de manifestări din afara bisericii, decât în cele mai multe adunări ale credincioşilor. De fapt, multe servicii religioase sunt puerile şi de-a dreptul triste.

Avem nevoie să ne amintim că suntem doar nişte vase goale şi că avem nevoie să fim umpluţi de Dumnezeu.

Dar iată-l pe Ilie acum într-o împrejurare deosebită:

v.17 După aceea, fiul femeii, stăpîna casei, s’a îmbolnăvit. Şi boala lui a fost atît de cumplită încît n’a mai rămas suflare în el.

Fiul văduvei a murit. Poate că cei ce nu cunosc istoria acestor evenimente se vor întreba, cum se poate întâmpla aşa ceva? Cum poate Dumnezeu să acţioneze cu atâta cruzime? După ce că această femeie a fost gata să sacrifice totul pentru Iliei, acum Dumnezeu îi ia copilul? Dar să nu ne grăbim! Să nu tragem concluzii pripite. Gândurile lui Dumnezeu nu sunt gândurile noastre. Dumnezeu are un plan. Ce v-a face Ilie acum?

v.19  El i-a răspuns: ,,Dă-mi încoace pe fiul tău.“ Şi l-a luat dela sînul femeii, l-a suit în odaia de sus unde locuia el, şi l-a culcat pe patul lui.

v.20  Apoi a chemat pe Domnul, şi a zis: ,,Doamne, Dumnezeule, oare atît de mult să mîhneşti Tu chiar pe văduva aceasta, la care am fost primit ca oaspete, încît să-i omori fiul?“

v.21  Şi s’a întins de trei ori peste copil, a chemat pe Domnul, şi a zis: ,,Doamne, Dumnezeule, Te rog, fă să se întoarcă sufletul copilului în el!“

v.22  Domnul a ascultat glasul lui Ilie, şi sufletul copilului s’a întors în el, şi a înviat.

Ilie a venit de trei ori în contact cu trupul băiatului. Acesta este marele principiu al învierii – contactul cu viaţa.

Creştinismul de astăzi are nevoie să fie în contact cu Isus Hristos. Dacă nu este în contact cu Domnul Isus, creştinismul este mort ca o pasăre împăiată.

Avem nevoie să recunoaştem dragi prieteni, că aceasta este una din marile minuni ale Scripturii: “sufletul copilului s-a întors în el şi a înviat”.

Dragii mei noi suntem păcătoşi pierduţi, morţi în păcatele şi fărădelegile noastre. Dacă L-am primit pe Isus Hristos, prin credinţă, atunci putem spune că am fost răstigniţi împreună cu El acum peste 1900 de ani. El a murit şi noi am murit împreună cu El. El a înviat şi noi am fost înviaţi împreună cu El. Astăzi noi suntem împreună cu Hristos cel viu. Dacă nu suntem ai Lui, nu suntem nimic.

Apostolul Pavel a exprimat acest adevăr în felul următor: “Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20).

Ilie a trebuit să înveţe că este un pârâu secat, un vas de făină gol, un trup mort. După ce el a fost gata să recunoască acest lucru, Dumnezeu a fost gata să-l folosească. Martin Luther a spus că Dumnezeu poate crea ceva din nimic. Dumnezeu nu-l poate folosi pe omul care nu recunoaşte că nu este nimic. Aceasta este problema multora dintre noi astăzi: suntem prea puternici, avem prea multe calităţi, şi Dumnezeu nu ne poate folosi.

Dragi prieteni atunci când îi dăm voie lui Dumnezeu să se manifeste în vieţile noastre, oameni vor recunoaşte imediat că este Dumnezeu la mijloc.

Văduva, mama copilului a înţeles imediat:

v.24  Şi femeia a zis lui Ilie: ,,Cunosc acum că eşti un om al lui Dumnezeu, şi cuvîntul Domnului în gura ta este adevăr!“

Este exact ceea ce se va întâmpla în cazul fiecăruia dintre noi atunci când vom fi mai puţin noi şi mai mult Dumnezeu.

Cineva spunea că marea problemă a creştinismului de astăzi este aceea că avem prea mulţi creştini buni şi prea puţini creştini în care se vede Hristos.

Ce vrea să însemne acesta? Înseamnă, dragii mei că nu este suficient să trăieşti după cod, după norme. Este mai mult decât atât. Înseamnă să-l laşi pe Hristos să locuiască în tine, să trăiască prin tine.

Nu este un lucru uşor. Nu este însă nici imposibil. Este nevoie de cedare din partea noastră, de recunoaştere a limitărilor noastre, de recunoaştere a dependenţei de harul lui Dumnezeu care se face şi mai vizibil în slăbiciunile noastre.

Invitaţia mea, dragi prieteni este aceea de a-i da Domnului Isus tot mai mult spaţiu în vieţile noastre. Cum putem face lucrul acesta practic? Întreţinând o părtăşie activă cu el prin citirea Cuvântului Său în fiecare zi, rugăciune şi cererea prezenţei Duhului Său în viaţa noastră în fiecare zi. Până acum, dragii mei El n-a lăsat nici o cerere neonorată. N-o va face nici acum.