Itinerar Biblic Ep.0356 – 2 SAMUEL Capitolele 20-22

 

Dragi ascultători, capitolul 20 al celei de a doua cărţi a lui Samuel, prezintă relatarea unei noi revolte împotriva lui David. După toate necazurile prin care a trecut, am crede că Dumnezeu va mai slăbi puţin strânsoarea. Dar El promisese că sabia nu se va depărta de casa lui David.

Deşi este lovit crunt, nu-l auzim nici măcar o dată văitându-se. David ştie că aceasta este pedeapsa pentru păcatul lui.

După stingerea conflictului cu Absalom, unii din bărbaţii lui Israel s-au simţit ofensaţi pentru că nu fuseseră consultaţi cu privire la întoarcerea lui David la tron. Astfel izbucneşte o nouă revoltă, sub conducerea lui Şeba din seminţia lui Beniamin.

Să vedem deci ce spune Scriptura cu privire la aceste lucruri:

2 Samuel 20:1

v.1   Acolo era un om de nimic, numit Şeba, fiul lui Bicri, Beniamitul. El a sunat din trîmbiţă, şi a zis: ,,Noi n’avem nicio parte cu David, nicio moştenire cu fiul lui Isai! Fiecare la cortul său, Israele!“

Observaţi cum îl descrie Scriptura pe acest bărbat: “Acolo era un om de nimic, numit Şeba”.  Este interesant dragii mei că Biblia face asemenea observaţii. Mă gândesc că sunt mulţi oameni care consideră Scriptura ca pe o scriere fictivă, idealistă, promotoarea unor idealuri utopice. Dacă întâlnesc astfel de observaţii în rândurile ei sunt gata să o critice. Dragii mei, trebuie să acceptăm Scriptura aşa cum este ea pentru că aceasta, cred eu, este ceea ce o face o carte deosebită. Ea este Cuvântul lui Dumnezeu, adresat nouă oamenilor şi nu are de a face cu idealuri utopice ci cu realităţi care adesea sunt deosebit de crude. Chiar şi acest gen de oameni de nimic, nu  există el şi astăzi? Ba da! Ei bine Biblia vorbeşte despre ei şi ne îndeamnă să fim altfel. Deci, ce face acest om?

v.2  Şi toţi bărbaţii lui Israel s’au depărtat de David, şi au urmat pe Şeba, fiul lui Bicri. Dar bărbaţii lui Iuda au rămas credincioşi împăratului lor, şi l-au însoţit dela Iordan pînă la Ierusalim.

Noi ne minunăm adesea de cât de schimbători şi lipsiţi de credinţă erau copiii lui Israel. Unii vor spune: “Erau alte vremuri atunci. De atunci încoace omul s-a dezvoltat; noi trăim acum într-o societate civilizată.” Dar credeţi că lucrurile stau mai bine astăzi?

Oamenii îşi schimbă părerile şi opţiunile dacă o persoană suficient de carismatică ştie să-şi impună punctul de vedere. Sondajele de opinie de pretutindeni arată acest lucru. Omul este schimbător. Dumnezeu ne cunoaşte inimile. În Ieremia 17:9, El spune: “Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” Despre a cui inimă vorbea Ieremia aici? Despre inima vreunui dictator? Nu. Acest verset vorbeşte despre inima mea şi a fiecăruia dintre voi. Multe lucruri rele sunt în inima omului! Apostolul Pavel spune: “Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.” (Romani 7:18)

v.4  Împăratul a zis lui Amasa: ,,Cheamă-mi peste trei zile pe bărbaţii lui Iuda; şi tu să fii de faţă aici.“

Dacă nu vă amintiţi cine este Amasa, el fusese căpetenia rebelilor lui Absalom. Conform versetelor 2 Samuel 17:25 şi 1 Cronici 2:17, Amasa este fiul lui Abigail, sora lui David. Aceasta înseamnă că era văr cu Absalom. După înfrângerea rebelilor conduşi de Amasa şi după moartea lui Absalom, David l-a pus pe Amasa căpetenie peste oştirea lui, în locul lui Ioab.

v.5  Amasa a plecat să cheme pe Iuda; dar a zăbovit peste vremea pe care i-o hotărîse împăratul.

v.6  David a zis atunci lui Abişai: ,,Şeba, fiul lui Bicri, ne va face acum mai mult rău decît Absalom. Ia tu însuţi pe slujitorii stăpînului tău, şi urmăreşte-l, ca nu cumva să găsească cetăţi întărite, şi să se ascundă dinaintea noastră.“

v.7  Şi Abişai a plecat, urmat de oamenii lui Ioab, de Cheretiţi şi de Peletiţi, şi de toţi vitejii; au ieşit din Ierusalim, ca să urmărească pe Şeba, fiul lui Bicri.

Cu alte cuvinte, împăratul s-a gândit că Amasa nu se mişcă atât de repede pe cât ar fi trebuit. Aşa că Ioab conduce oştirea care îl urmăreşte pe rebelul Şeba. Ioab îl ucide cu cruzime pe Amasa, crezând probabil că şi acesta l-a trădat pe David.

v.8  Cînd au fost lîngă piatra cea mare care este la Gabaon, Amasa a ajuns înaintea lor. Ioab era încins cu o sabie pe deasupra hainelor de război, cu cari era îmbrăcat; ea era legată la coapsă şi sta în teacă, şi cînd a înaintat Ioab, sabia a alunecat.

v.9  Ioab a zis lui Amasa: ,,Eşti sănătos, frate?“ Şi cu mîna dreaptă a apucat pe Amasa de barbă să-l sărute.

v.10  Amasa n’a luat seamă la sabia care era în mîna lui Ioab; şi Ioab l-a lovit cu ea în pîntece, şi i-a vărsat măruntaiele pe pămînt, fără să-i mai dea o a doua lovitură. Şi Amasa a murit. Ioab şi fratele său Abişai au urmărit pe Şeba, fiul lui Bicri.

v.11  Un bărbat dintre oamenii lui Ioab a rămas lîngă Amasa, şi zicea: ,,Cine vrea pe Ioab şi cine este pentru David? Să urmeze pe Ioab!“

v.12  Amasa se rostogolea în sînge în mijlocul drumului; şi omul acela, văzînd că tot poporul se opreşte, a tras pe Amasa din drum, pe un cîmp, şi a aruncat o haină pe el, cînd a văzut că toţi cei ce ajungeau lîngă el se opreau.

v.13  Dupăce a fost luat din drum, fiecare a urmat pe Ioab, ca să urmărească pe Şeba, fiul lui Bicri.

v.14 Ioab a străbătut toate seminţiile lui Israel înspre Abel-Bet-Maaca, şi toţi bărbaţii de seamă s’au strîns şi l-au urmat.

v.15  Au venit şi au împresurat pe Şeba în Abel-Bet-Maaca, şi au ridicat împotriva cetăţii un val care atingea întăritura. Tot poporul care era cu Ioab săpa zidul ca să-l facă să cadă.

Ioab continuă urmărirea lui Şeba. Când acesta se ascunde în cetatea Abel. Oamenii lui Ioab erau pregătiţi de atac. Atunci a intervenit o femeie înţeleaptă care a cruţat cetatea şi poporul din ea de la distrugere. Oamenii cetăţii l-au ucis pe Şeba şi i-au dat lui Ioab capul lui.

v.14 Ioab a străbătut toate seminţiile lui Israel înspre Abel-Bet-Maaca, şi toţi bărbaţii de seamă s’au strîns şi l-au urmat.

v.15  Au venit şi au împresurat pe Şeba în Abel-Bet-Maaca, şi au ridicat împotriva cetăţii un val care atingea întăritura. Tot poporul care era cu Ioab săpa zidul ca să-l facă să cadă.

v.16  Atunci o femeie înţeleaptă a început să strige din cetate: ,,Ascultaţi, ascultaţi! Spuneţi, vă rog, lui Ioab: ,Apropie-te pînă aici, căci vreau să-ţi vorbesc!“

v.17  El s’a apropiat de ea, şi femeia a zis: ,,Tu eşti Ioab?“ El a răspuns: ,,Eu sînt.“ Şi ea i-a zis: ,,Ascultă vorbele roabei tale.“ El i-a răspuns: ,,Ascult.“

v.18  Şi ea a zis: ,,Odinioară era obiceiul să se spună: ,Să întrebăm în Abel!` Şi totul se isprăvea astfel.

v.19  Eu sînt una din cetăţile liniştite şi credincioase din Israel; şi tu cauţi să pierzi o cetate care este o mamă în Israel! Pentruce ai nimici tu moştenirea Domnului?“

v.20  Ioab a răspuns: ,,Departe, departe de mine gîndul să nimicesc sau să dărîm!

v.21  Nu este aşa! Dar un om din muntele Efraim, numit Şeba, fiul lui Bicri, a ridicat mîna împotriva împăratului David; daţi-l încoace numai pe el, şi mă voi depărta de cetate.“ Femeia a zis lui Ioab: ,,Iată, capul lui îţi va fi aruncat peste zid.“

v.22  Şi femeia s’a dus şi a înduplecat pe tot poporul cu înţelepciunea ei; au tăiat capul lui Şeba, fiul lui Bicri, şi l-au aruncat lui Ioab. Ioab a sunat din trîmbiţă; s’au împrăştiat de lîngă cetate, şi fiecare s’a dus în cortul lui. Şi Ioab s’a întors la Ierusalim, la împărat.

Aşa se pune capăt şi acestei răzvrătiri. Dar vom vedea că necazurile lui David nu au încetat.

În ciuda necazurilor care se abat asupra lui, David nu se plânge şi nu cârteşte. El ştie că Domnul îl disciplinează. David a fost pedepsit aspru pentru păcatul lui, dragi prieteni. Dar el a continuat să-L iubească pe Dumnezeu. Dincolo de această cădere stătea o credinţă neclintită. David a fost cu adevărat un om după inima lui Dumnezeu.

Să trecem la capitolul 21 care  începe cu informaţia că în Israel a venit o foamete care a durat trei ani.

2 Samuel 21:1

v.1 Pe vremea lui David, a fost o foamete care a ţinut trei ani. David a întrebat pe Domnul, şi Domnul a zis: ,,Din pricina lui Saul şi a casei lui sîngeroase, pentru că a ucis pe Gabaoniţi este foametea aceasta.“

Motivul invocat de Dumnezeu pentru această foamete este neobişnuit, dar putem descoperi şi aici o lecţie pentru noi.

v.2  Împăratul a chemat pe Gabaoniţi să le vorbească. -Gabaoniţii nu erau dintre copiii lui Israel, ci erau o rămăşiţă a Amoriţilor; copiii lui Israel se legaseră faţă de ei cu un jurămînt, şi totuş Saul voise să-i ucidă, în rîvna lui pentru copiii lui Israel şi Iuda. –

v.3  David a zis Gabaoniţilor: ,,Ce pot face eu pentru voi, şi cu se să fac ispăşire, ca să binecuvîntaţi moştenirea Domnului?“

v.4  Gabaoniţii i-au răspuns: ,,Nu voim nici argint nici aur dela Saul şi dela casa lui, şi nici nu este treaba noastră să omorîm pe cineva din Israel.“ Şi împăratul a zis: ,,Ce voiţi dar să vă fac?“

v.5  Ei au răspuns împăratului: ,,Fiindcă omul acela ne-a slăbit şi îşi pusese de gînd să ne nimicească pentru ca să ne facă să perim din tot ţinutul lui Israel,

v.6  să ni se dea şapte bărbaţi din fiii lui, şi-i vom spînzura înaintea Domnului, la Ghibea lui Saul, alesul Domnului.“ Şi împăratul a zis: ,,Vi-i voi da.“

v.7  Împăratul a cruţat pe Mefiboşet, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, pentru jurămîntul pe care-l făcuseră între ei, înaintea Domnului, David şi Ionatan, fiul lui Saul.

Acesta este un fragment ieşit din comun. Pentru a-l înţelegem trebuie să ne întoarcem la vremea lui Iosua, când gabaoniţii l-au înşelat pe Iosua şi el a încheiat un tratat cu ei (Iosua 9). Dumnezeu îi spusese lui Israel să nu facă nici un fel de alianţă cu nici un alt popor.

Un tratat încheiat în vremea aceea (o epocă despre care mulţi cred că era necivilizată) nu putea fi încălcat. Orice tratat era respectat. Tratatele însemnau mult mai mult decât o bucată de hârtie pe care semnează doi oameni. Ele nu erau făcute pentru a fi încălcate. În zilele noastre, reprezentanţii diferitelor naţiuni stau în jurul unei mese rotunde şi încheie tratate pe care nimeni nu le va respecta. Omul obişnuit are tot dreptul să fie sceptic cu privire la felul în care se respectă aceste înţelegeri între naţiuni. Dar dacă un popor ascultă de Dumnezeu, cuvântul lui are putere şi este respectat. Iosua a încheiat un tratat cu gabaoniţii, dar Saul l-a încălcat. David a încercat să repare greşeala lui Saul. Se pare că a reuşit.

Dar şi cealaltă faţă a monedei este interesantă. Dumnezeu nu a uitat că Saul, care îl reprezenta pe Israel, a încălcat tratatul cu gabaoniţii. Şi pentru că israeliţii sunt poporul lui Dumnezeu, ei nu vor scăpa fără să plătească. Cei trei ani de foamete au venit asupra lor ca o judecată. Dumnezeu judecă popoarele dragii mei. Noi trăim într-o vreme în care nu putem spune cu fermitate că o anumită naţiune, un anumit popor ascultă de Dumnezeu şi Îl urmează. Dumnezeu judecă popoarele şi le va cere să dea socoteală pentru faptele lor, indiferent cât de importante se cred ele. Dumnezeu a judecat Egiptul, a judecat Babilonul, a judecat Grecia şi Roma şi va judeca şi ţara noastră, sunt convins de acest lucru. Chiar acum avem dovezi ale judecăţii lui Dumnezeu asupra noastră.

După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, intenţia noastră a fost aceea de a deveni o naţiunea care se îndreaptă către perfecţiune. Numai că am continuat să trăim în păcat. Credeţi-mă, după cel de-al doilea război mondial, ţara noastră s-a afundat în păcat şi în ciuda dorinţei de progres, progresul nu pare să apară în societatea noastră. Conflictele sunt şi ele din ce în ce mai dese şi mai aprinse. „ Cei răi n-au pace!” spune  Dumnezeu în Isaia în 57:21. Este un adevăr.

Un alt indiciu al judecăţii lui Dumnezeu este faptul că nu avem mari oameni de stat. Sigur că sunt mulţi care cred că pot rezolva problemele acestei lumi, dar este clar că nu sunt capabili de aşa ceva. Vă amintiţi ce spune Dumnezeu în Isaia 3:12: “Poporul meu este asuprit de nişte copii şi-l stăpânesc nişte femei! Poporul meu, cârmuitorii tăi te duc în rătăcire, şi pustiesc calea pe care umbli!” Acest verset se potriveşte cu starea prezentă a naţiunii noastre.

Eu sunt convins că Dumnezeu judecă naţiunile de pretutindeni şi a noastră nu face excepţie. Ţara aceasta este vinovată de multe fărădelegi şi o crasă imoralitate, iar acestea sunt motive pentru care Dumnezeu judecă orice ţară. Aceasta este ideea care ne rămâne din acest capitol 21 din 2 Samuel: Dumnezeu judecă popoarele.

Dar să ne întoarcem la David. El ajunge la un nou război cu vechii lui duşmani – filistenii.

v.15   Filistenii au pornit iarăş cu război împotriva lui Israel. David s’a pogorît cu slujitorii lui, şi a luptat împotriva Filistenilor. David era obosit.

v.16  Şi Işbi-Benob, unul din copiii lui Rafa, a voit să omoare pe David; avea o suliţă în greutate de trei sute de sicli de aramă, şi era încins cu o sabie nouă.

v.17  Abişai, fiul Ţeruiei, a venit în ajutorul lui David, a lovit pe Filistean, şi l-a omorît. Atunci oamenii lui David, i-au jurat, zicînd: ,,Să nu mai ieşi cu noi la luptă, ca să nu stingi lumina lui Israel“.

David era un om extraordinar şi luptătorii lui ştiau că nu exista nimeni altcineva care să-i poată lua locul. Acum David începe să îmbătrânească; când merge la luptă începe să observe că nu mai are puterea pe care o avea cândva. Este învins cu uşurinţă şi aceasta este o experienţă neobişnuită pentru David. Conducătorii din Israel văd că David este prea în vârstă pentru a mai lua parte la luptă şi îi spun acest lucru. Ei îi arată că prezenţa lui este mai importantă acasă decât pe câmpul de luptă.

Are loc o mare bătălie şi Dumnezeu îi dă biruinţa lui Israel.

v.22  Aceşti patru oameni erau copiii lui Rafa născuţi la Gat. Au perit ucişi de mîna lui David şi de mîna slujitorilor lui.

În engleză, copiii lui Rafa este tradus prin “copiii uriaşului din Gat”. Când David s-a dus să se lupte cu Goliat, a luat cinci pietre netede. Aşa cum am mai spus, unii comentatori susţin că el a luat cinci pietre pentru că s-a gândit că ar putea să greşească şi să nu nimerească din prima. Susţinătorii acestei idei spun că şi noi trebuie să ne asigurăm că avem mereu rezerve. Totuşi, explicaţia este alta, cred eu: Goliat avea patru fii. Ei luptau în oştirea filistenilor. David ştia că este posibil ca, după ce vor vedea că Goliat a fost ucis, fiii lui să vină să-l răzbune. David nu a avut parte atunci de această experienţă, dar fiii lui Goliat sigur s-au gândit la răzbunare. Dacă Abişai nu ar fi venit în ajutorul lui David în această ultimă bătălie cu filistenii, unul din fiii lui Goliat, Işbi-Benob, ar fi reuşit să se răzbune pe David.

Când l-a înfruntat pe Goliat cu o praştie şi cinci pietre, David nu a avut nevoie decât de una singură pentru a-l ucide pe uriaşul filistenilor. Dar era pregătit şi pentru cei patru fii ai lui. David ţintea foarte bine. Probabil că exersa mult în timp ce păştea oile tatălui său.

O dată cu acest capitol se încheie cariera de războinic a lui David. Dumnezeu l-a izbăvit pe David de toţi duşmanii lui, într-un chip minunat.

În capitolul 22, Scriptura ne prezintă cântarea lui David după ce Dumnezeu îl izbăvise de duşmanii lui. Este acelaşi mesaj din Psalmul 18.

2 Samuel 22:1

v.1   David a îndreptat către Domnul cuvintele acestei cîntări, după ce Domnul l-a izbăvit din mîna tuturor vrăjmaşilor lui şi din mîna lui Saul.

Aceasta este o cântare pe care David a compus-o, după toate aparenţele, la sfârşitul vieţii sale. Privind în urmă, la cele întâmplate în viaţa lui, el putea să recunoască mâna lui Dumnezeu care îl călăuzise şi îl adusese la această etapă a vieţii sale. Probabil că Psalmul 23 a fost compus cam în acelaşi timp pentru că în acest moment al vieţii putea spune: “Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic!” Pavel a exprimat acelaşi gând într-un mod diferit: “Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.” Dumnezeu te-a adus până aici, dragul meu prieten. De ce crezi că te-ar părăsi de acum încolo? Dragostea şi grija manifestate de Dumnezeu în trecut îl fac pe David să se gândească la viitor cu încredere.

v.2  El a zis: ,,Domnul este stînca mea, cetăţuia mea, Izbăvitorul meu.

v.3  Dumnezeu este stînca mea, la care găsesc un adăpost, scutul meu şi puterea… care mă mîntuieşte, turnul…… meu cel înalt şi scăparea… mea. Mîntuitorule! Tu mă scapi de sîlnicie.

“Domnul este stânca mea.” Stânca este locul pe care te poţi odihni. Hristos este stânca mântuirii. El este temelia. Noi ne odihnim în El. “El este cetăţuia mea” – adică, El ne ocroteşte. Şi “Izbăvitorul meu” pentru că El ne eliberează atunci când suntem ispitiţi. În El credem, la El alergăm  când suntem atacaţi de vrăjmaşii noştri. El este locul nostru de adăpost şi ajutorul nostru.

Noi trăim într-o vreme în care nu mai întâlnim nici o dovadă de geniu în domeniul scrierii. Nu există astăzi nici o viziune măreaţă. În epoca noastră ştiinţifică, totul este condus de computere. Ştim că doi şi cu doi fac patru, dar se pare că nu putem produce nimic original. Cât de monotonă este viaţa când Dumnezeu este lăsat pe dinafară. David Îl recunoştea pe Dumnezeu în toate experienţele vieţii lui. Expresia poetică a recunoştinţei sale constituie o adevărată capodoperă. Iată ce cuvinte foloseşte el pentru a exprima acest lucru:

v.36  Tu îmi dai scutul mântuirii Tale, şi ajung mare prin bunătatea Ta.

David era un om aspru, călit în ani lungi de luptă. El avea un temperament aprins. Dar Dumnezeu este blând, iar dragostea lui David pentru Dumnezeu şi relaţia lui cu Dumnezeu   l-au mai liniştit. “Am ajuns mare prin bunătatea Ta”, spune David. Ar trebui să fim şi noi mai apropiaţi de Dumnezeu pentru a împrumuta ceva din caracterul Lui.

Acesta este un psalm minunat. De fapt, toţi Psalmii lui David sunt încărcaţi de frumos şi poezie. Ei deschid inima şi mintea oamenilor. Ne învaţă cum să trăim. Auzim atât de mulţi oameni, mai ales tineri, spunând că vor să-şi trăiască viaţa. Ei îşi umplu casa cu tot felul de aparate şi accesorii care, chipurile, le fac viaţa mai plăcută. Alţii lasă toate acestea în urmă şi pleacă să trăiască în cort undeva, în pustiu, spunând că aceasta înseamnă cu adevărat a trăi.

Dragi prieteni, lucrurile nu vă vor ajuta să trăiţi, dar nici fuga de ele. Numai atunci când ajungem într-o relaţie corectă cu Dumnezeu putem trăi cu adevărat.

Capitolul 22 din 2 Samuel este un psalm extraordinar compus de David spre sfârşitul vieţii. Nici Psalmul 23 nu a fost scris de un tânăr lipsit de experienţă. Aceste rânduri nu au fost scrise de un tânăr student care habar nu are ce este viaţa. Nu a fost scris nici de cineva care vrea să ajungă faimos sau să fie cel mai bogat om din lume. Psalmul 23 a fost scris de un împărat în vârstă care privea în urmă la viaţa sa şi recunoştea mâna lui Dumnezeu în ea. David avusese parte de tot felul de experienţe. Nu exista nici o experienţă pe care el să nu o fi încercat. Şi totuşi, la asfinţitul vieţii, el recunoaşte că lucrul cel mai preţios din viaţa sa era acela că putea spune: “Domnul este Păstorul meu”.

Acest frumos cântec de laudă ne face să înţelegem că există ceva mult mai important şi mai glorios decât un apus de soare sau un răsărit de lună: relaţia pe care un om o poate avea cu Dumnezeul atotputernic. Câtă nevoie avem de aşa ceva astăzi!