Itinerar Biblic Ep.0307 – FAPTELE APOSTOLILOR Cap. 6:1-7:21

 

Tema:

– Numirea diaconilor; mărturia diaconului Ştefan

 

Dragi prieteni, aşa cum vedem şi astăzi, Biserica nu mai este asemenea celei din primele zile când oamenii experimentau o predare necondiţionată Duhului Sfânt. La destul de scurt timp de la naşterea ei, Biserica a început să se confrunte cu probleme şi nu veneau din afară întotdeauna. În mare parte ele veneau din interior ca o consecinţă a prefăcătorie, egoismului şi absenţei adevăratei iubiri, pe care Domnul Isus o prezentase atât de minunat.

În acest capitol cu numărul 6 din cartea Faptele Apostolilor, ne sunt înfăţişate alte efecte ale problemelor care apăruseră în biserică. Am văzut abaterea din cazul cu Anania şi Safira. Ei erau credincioşi mântuiţi dar nu au putut rămâne în Biserica primară  cu acea minciună în viaţa lor.

O altă neregularitate prezentată în acest capitol duce la alegerea şi numirea diaconilor. Capitolul continuă apoi cu istoria lui Ştefan, unul dintre diaconi. Victimă al unei înscenări, el este arestat şi judecat.

Dar să începem cu numirea diaconilor.

Fapte 6:1

v.1 În zilele acelea, cînd s’a înmulţit numărul ucenicilor, Evreii cari vorbeau greceşte, cîrteau împotriva Evreilor, pentrucă văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţeala ajutoarelor de toate zilele.

Trebuie să recunoaştem faptul că aceste lucruri se petreceau în zorii istoriei Bisericii. Credincioşii încercaseră să pună în aplicare o formă de convieţuire în care toate lucrurile erau împărţite între ei, şi chiar le reuşise pentru o vreme. Apoi Biserica a fost pătrunsă de dorinţe ale firii pământeşti. Am văzut cum Anania şi Safira au oferit o prezentare falsă a situaţiei lor. Acum aflăm că are loc o discuţie, o controversă între evreii care vorbeau greceşte şi ceilalţi evrei. Aici nu este vorba despre o ciocnire între două rase diferite. Nu este o demonstraţie de antisemitism. Evreii care vorbeau greceşte aveau o formaţie culturală grecească, în timp ce evreii din Ierusalim urmau îndeaproape Legea mozaică. În mod firesc, au apărut discuţii între aceste două grupuri şi la o neînţelegere.

Conform estimărilor, la vremea aceea existau aprox. 25 000 de credincioşi în Biserica primară. Am văzut că această Biserică primară nu era perfectă. Astăzi îi auzim pe mulţi spunând: “Trebuie să revenim la Biserica primară. Biserica primară era conştientă de puterea ei, în timp ce noi suntem conştienţi astăzi numai de problemele noastre.” Acesta este doar un adevăr parţial. Este adevărat că Biserica primară avea putere, dar – aşa cum am văzut – avea şi probleme.

Duhul lui Dumnezeu adusese Biserica la un nivel înalt de spiritualitate, dar intervenţia satanică prin dezbinări şi confuzie a întrerupt această ascensiune. Împărţirea lucrurilor materiale care a caracterizat la început Biserica, a dat curs manifestărilor firii omeneşti egoiste. Poftele firii pământeşti şi-au făcut simţită prezenţa. Evreii de limbă greacă – minoritari – au cerut ca văduvelor lor să li se acorde aceeaşi consideraţie la împărţirea ajutoarelor. Această formă de trai comunitar nu funcţiona atât de bine pe cât ar fi dorit ei. Această problemă a fost adusă la cunoştinţa apostolilor.

Apostolii au fost de părere că nu trebuie să abandoneze studierea Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru ei, era important să continue acest studiu. Nu cădea în sarcina lor să slujească la mese în loc să studieze Cuvântul lui Dumnezeu. Era necesar ca ei să petreacă timp în rugăciune şi studiu asupra Cuvântului lui Dumnezeu.

Este la fel de important pentru fiecare biserică din ziua de azi să înţeleagă faptul că păstorul ei are nevoie de timp pentru studiul Cuvântului lui Dumnezeu şi pentru rugăciune. Din nefericire, cele mai multe biserici caută un păstor care să fie bun organizator, un fel de promotor sau de vice-preşedinte care să conducă biserica, la fel cum ar face-o un manager. Aceasta este o tendinţă nefericită. Drept rezultat, Biserica are de suferit.

Fapte 6:3-4

v.3  Deaceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfînt şi înţelepciune, pe cari îi vom pune la slujba aceasta.

v.4  Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvîntului.“

Alegerea celor şapte bărbaţi era decizia luată în urma apariţiei unei crize. Apostolii au fost de părere că nu era nevoie să ia asupra lor povara acestei sarcini pentru ca astfel să se poată dedica în linişte rugăciunii şi propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu.

Acum aş dori să observaţi calităţile celor care urmau să se ocupe de aspectele materiale ale Bisericii. Mă tem că acestea sunt neglijate în alegerea diaconilor în cele mai multe biserici din prezent. Ba chiar am auzit câţiva bărbaţi spunând că nu vor să fie numiţi într-o funcţie spirituală, cum este aceea de prezbiter sau supraveghetor (bătrâni ai adunării), dar ar dori să fie diaconi pentru a se ocupa de chestiuni de ordin material.

Aş vrea să vă atrag atenţia asupra faptului că slujba de diacon cere mai multă spiritualitate, mai multă înţelepciune şi mai multă rugăciune decât orice altă slujbă. Acum observaţi care sunt calităţile unui diacon: aceşti bărbaţi trebuie să fie oameni vorbiţi de bine. Cinstea lor trebuia să fie dincolo de orice îndoială.

Este tragic pentru o adunare de credincioşi să aibă un diacon cu o cinste îndoielnică, astfel încât nimeni, nici măcar pastorul, nu poate avea încredere în el. Un astfel de bărbat nu are ce căuta în această slujbă.

Cea de-a doua calitate: să fie plini de Duhul Sfânt. Să nu se îmbete de vin, ci să fie plini de Duh (Efeseni 5:18).

În al treilea rând, diaconilor li se cere să fie oameni înţelepţi. Este nevoie ca ei să fie oameni duhovniceşti care să fie în stare să aplice în practică adevărul spiritual. Acest aspect este foarte important. Faptul că se ocupau de aspecte materiale putea să-i conducă la o perspectivă deformată asupra lucrurilor. Aşa că este important ca diaconii să fie oameni care judecă toate lucrurile dintr-o perspectivă spirituală.

Aşa cum vom vedea, Ştefan a fost un bărbat care a întrunit toate aceste calităţi. El avea înţelepciune: “dar nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea El” (v. 10). El era pe deplin încredinţat în tot ce credea. De asemenea, era plin de har sau de credinţă, cum redau unele manuscrise greceşti acest verset (6:8). El nu avea numai o credinţă mântuitoare, ci şi o credinţă slujitoare şi mărturisitoare. Nu mărimea credinţei conta, ci obiectul ei. Din acelaşi verset aflăm că Ştefan era plin de putere. Aşa erau oamenii aleşi ca diaconi.

v.4  Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvîntului.“

Aceasta era datoria apostolilor.

v.5  Vorbirea aceasta a plăcut întregei adunări. Au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfînt, pe Filip, pe Prohor, pe Nicanor, pe Timon, pe Parmena şi pe Nicolae, un prozelit din Antiohia.

Nu vă pot spune nimic în plus despre ultimii cinci. Primii doi, Ştefan şi Filip, vor mai fi menţionaţi pe parcursul cărţii Faptele Apostolilor. Ei au fost bărbaţi cu totul remarcabili ai Bisericii primare. Deşi aveau sarcina de “a sluji la mese”, relatările biblice pe care le avem despre ei îi înfăţişează ca oameni plini de Duh.

v.6  I-au adus înaintea apostolilor, cari, după ce s-au rugat, şi-au pus mînile peste ei.

Dragi prieteni, această chestiune a punerii mâinilor este asociată cu multe idei care mai de care mai trăsnite. I se atribuie punerii mâinilor calităţi şi puteri supranaturale.  Mulţi oameni cred că această practică este încărcată de putere spirituală. Ei cred că se transmite ceva unei persoane atunci când se pun mâinile asupra ei. Sincer vorbind, eu cred că singurul lucru care poate transmite astfel sunt microbii. Cu siguranţă nu se transmite nici un fel de putere.

Care este semnificaţia punerii mâinilor asupra cuiva? Aşa cum am văzut în studiul nostru asupra cărţii Leviticul, unde era vorba despre jertfele din vremea Vechiului Testament, cel păcătos îşi punea mâna pe capul animalului care urma să fie sacrificat. Aceasta însemna că animalul respectiv adus ca jertfă urma să ia locul omului păcătos. Astfel, animalul jertfit îl reprezenta pe omul păcătos.

Când apostolii şi-au pus mâinile pe capul diaconilor au arătat astfel că acum diaconii erau partenerii lor în lucrare. Acum erau împreună în această slujire a Domnului. Astfel se demonstra că aceşti bărbaţi erau puşi deoparte pentru slujba de diacon, având părtăşie în lucrurile lui Hristos, şi li se încredinţa poziţia de reprezentanţi ai trupului celor credincioşi.

Observaţi că aceşti bărbaţi erau implicaţi într-un fel de serviciu de asistenţă socială. Biserica primară se îngrijea de ai săi. Eu cred că acest lucru ar trebui să fie valabil şi astăzi. Biserica primară avea un program de asistenţă pentru cei săraci, program care includea numai membrii ei. Şi bisericile de astăzi ar trebui să poarte de grijă membrilor lor săraci.

v.7  Cuvîntul lui Dumnezeu se răspîndea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim, şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă.

Acest lucru este la fel de important şi astăzi: Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să se răspândească din ce în ce mai mult. Cu siguranţă, acesta este scopul acestui program de radio. Dorinţa mea arzătoare este ca acest Cuvânt al lui Dumnezeu să se răspândească.

Nu pierdeţi din vedere faptul că mulţi preoţi se întorceau la Dumnezeu. Poate că unii dintre ei slujeau în Templu când perdeaua s-a rupt în două la moartea lui Hristos. Mulţi dintre ei trebuie să se fi întors la Hristos după această experienţă.

Acum atenţia ne este atrasă asupra lui Ştefan. El este unul din marii bărbaţi ai Bisericii primare.

v.8 Ştefan era plin de har şi de putere, şi făcea minuni şi semne mari în norod.

Se pare că aceşti diaconi aveau darul de a face semne şi minuni, la fel ca apostolii. Ei au fost aduşi într-o poziţie cu totul unică. Ştefan atrage ura saducheilor pentru că este un martor puternic al Evangheliei. Înaintea Sinedriului sunt aduşi martori mincinoşi pentru a-l acuza pe Ştefan.

v.9  Unii din sinagoga, numită a Izbăviţilor, a Cirinenilor, şi a Alexandrinilor, împreună cu nişte Iudei din Cilicia şi din Asia, au început o ceartă de vorbe cu Ştefan;

v.10  dar nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el.

v.11  Atunci au pus la cale pe nişte oameni să zică: ,,Noi l-am auzit rostind cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi împotriva lui Dumnezeu.“

v.12  Au întărîtat norodul, pe bătrîni şi pe cărturari, au năvălit asupra lui, au pus mîna pe el, şi l-au dus în Sobor.

v.13  Au scos nişte martori mincinoşi, cari au zis: ,,Omul acesta nu încetează să spună cuvinte de hulă împotriva acestui locaş sfînt şi împotriva Legii.

v.14  În adevăr, l-am auzit zicînd că acest Isus din Nazaret va dărîma locaşul acesta, şi va schimba obiceiurile, pe cari ni le-a dat Moise.“

v.15  Toţi cei ce şedeau în Sobor, s’au uitat ţintă la Ştefan, şi faţa lui li s’a arătat ca o faţă de înger.

Ştefan este adus înaintea Sinedriului şi sunt introduşi martorii mincinoşi. Martorii mincinoşi spun numai jumătate de adevăr, desigur. Domnul Isus a spus, într-adevăr, că va dărâma acest templu şi în trei zile îl va ridica la loc, dar El Se referea la templul trupului Său. La procesul Lui, martorii mincinoşi răstălmăcesc această afirmaţie. De data aceasta, ei interpretează greşit cuvintele lui Ştefan care spunea că Ierusalimul va fi pustiit. De fapt, Ierusalimul chiar era pustiit fără Hristos. Acuzatorii lui Ştefan îi răstălmăcesc şi vorbele referitoare la obiceiurile date de Moise. Sigur că omul nu este mântuit prin Lege, ci prin har. Dar mântuirea în vremea lui Moise era tot prin har, aşa cum este şi astăzi. Acuzaţia lor se baza numai pe un adevăr parţial.

Martorii acestor scene văd ceva miraculos pe chipul lui Ştefan. Acest om a ajuns mai aproape de a fi înger decât orice alt om de pe faţa pământului.

În capitolul 7 citim apărarea lui Ştefan înaintea Sinedriului. De fapt, nu este o apărare, ci mai degrabă o trecere în revistă a istoriei poporului Israel, a împotrivirii şi răzvrătirii acestuia faţă de Dumnezeu. El acuză membrii Sinedriului că sunt trădători şi ucigaşi ai lui Isus. Aceasta duce, bineînţeles, la declanşarea celei mai înverşunate uri şi are ca urmare uciderea lui cu pietre.

În expunerea sa inspirată asupra istoriei poporului lui Dumnezeu, Ştefan arată foarte clar că nu a existat nici o perioadă în care întreaga naţiune să se fi închinat lui Dumnezeu. Şi totuşi, a existat mereu o rămăşiţă credincioasă, un număr mic de credincioşi adevăraţi, la fel cum se întâmplă şi în zilele noastre. Iată ce spune Ştefan:

Fapte 7:1-2

v.1  Marele preot a zis: ,,Aşa stau lucrurile?“

v.2  Ştefan a răspuns: ,,Fraţilor şi părinţilor, ascultaţi! Dumnezeul slavei S’a arătat părintelui nostru Avraam, cînd era în Mesopotamia, înainte ca să se aşeze în Haran.

Ei îi prezentaseră acuzaţia şi acum îl întrebau pe Ştefan dacă aceasta este adevărată. În răspunsul său, Ştefan nu face nici cea mai mică încercare de a se disculpa pe sine însuşi. De fapt, nici măcar nu menţionează acuzaţiile care i se aduc.

Ce început minunat! El li se adresează cu apelativul: “Fraţilor”. Ei sunt fraţii lui în carne. Pe cei bătrâni, îi numeşte “părinţi”. Ştefan este tânăr şi îşi arată astfel respectul faţă de ei. Acest tânăr este pe cale să devină cel dintâi martir al Bisericii.

Se spune adesea că, la începuturile sale, creştinismul a fost o mişcare a tineretului. Nu este cu totul inadecvat să facem o asemenea afirmaţie. Doi dintre oamenii care au deţinut poziţii importante, Ştefan şi Saul din Tars, pe care îl vom întâlni curând, au fost tineri. Ei au avut o influenţă remarcabilă în conturarea drumului Bisericii primare. Ambii erau înzestraţi cu multe calităţi şi au fost folosiţi de Duhul Sfânt. Şi totuşi, singura lor întâlnire a fost una dintre doi oponenţi. Crucea îi despărţea pe Ştefan şi Saul din Tars, aşa cum îi despărţea pe cei doi tâlhari răstigniţi în acelaşi timp cu Isus. Pavel ştia foarte bine ce spune în 1 Corinteni 1:18: “Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.” Când Saul l-a văzut pe Ştefan şi-a spus şi a crezut că acesta era nebun.

Discursul lui Ştefan este o mişcare de maestru. El trece în revistă istoria poporului său începând de la Avraam. Acesta este punctul de început al istoriei poporului evreu. Ei nu mergeau mai departe în timp, înainte de Avraam. Veţi observa acelaşi lucru şi în Evanghelia după Matei. Această carte, scrisă pentru poporul Israel, trasează genealogia lui Isus Hristos începând de la Avraam. Dacă vreţi să urmăriţi această genealogie până la Adam, trebuie să deschideţi Biblia la Evanghelia după Luca. Ştefan începe cu Avraam, un bărbat al credinţei.

Ştefan vorbeşte despre răzvrătirea poporului împotriva lui Dumnezeu, despre împotrivirea israeliţilor faţă de El de-a lungul istoriei. Dar tot atât de adevărat este faptul că a existat întotdeauna o rămăşiţă credincioasă în acest popor.

Acest lucru este adevărat şi astăzi. În biserica organizată ca instituţie, biserica vizibilă, ceea ce putem vedea noi, există o rămăşiţă de credincioşi adevăraţi. Nu toţi cei pe care îi vedem în această biserică vizibilă sunt credincioşi adevăraţi. Unii oameni întreabă: “Credeţi că persoana cutare este un creştin adevărat?” Răspunsul este: deşi merge la biserică şi chiar are o funcţie în conducerea ei, este foarte posibil să nu fie creştin. Aşa cum în poporul Israel exista o rămăşiţă credincioasă, şi în biserica vizibilă de astăzi există un număr mic de credincioşi adevăraţi.

Avraam a fost un om al credinţei. El L-a crezut pe Dumnezeu şi a ascultat de El. Credinţa duce întotdeauna la ascultare. Ştefan îşi începe naraţiune cu Avraam pe vremea cât încă trăia în Mesopotamia, în Valea Tigrului şi a Eufratului. Acesta era ţinutul natal al lui Avraam. De acolo l-a chemat Dumnezeu.

Fapte 7:3

v.3  Şi i-a zis: ,Ieşi din ţara ta şi din familia ta, şi du-te în ţara, pe care ţi-o voi arăta.“

Dumnezeu l-a chemat pe Avraam din casa sa pentru că aceasta era casa idolatriei.

v.4  El a ieşit atunci din ţara Haldeilor, şi s’a aşezat în Haran. De acolo, după moartea tatălui său, Dumnezeu l-a strămutat în ţara aceasta, în care locuiţi voi acum.

v.5  Din ţara aceea nu i-a dat nimic în stăpînire, nici măcar o palmă de loc, ci i-a făgăduit că i-o va da în stăpînire lui, şi seminţei lui după el, măcar că n’avea niciun copil.

Ştefan ne relatează acum istoria lui Avraam. Aici este arătată credinţa lui Avraam. Dumnezeu i-a promis un copil, şi tot Dumnezeu i-a promis şi o ţară pentru poporul Lui. Deşi Avraam nu avea nici unul, nici altul din aceste lucruri, el L-a crezut pe Dumnezeu.

v.6  Dumnezeu i-a spus că sămînţa lui va locui într-o ţară străină, va fi robită, şi va fi chinuită patru sute de ani.

v.7  ,Dar neamul, căruia îi vor fi robi, îl voi judeca Eu`, a zis Dumnezeu. ,După aceea, vor ieşi, şi-Mi vor sluji în locul acesta.`

v.8  Apoi i-a dat legămîntul tăierii împrejur; şi astfel Avraam, cînd a născut pe Isaac, l-a tăiat împrejur în ziua a opta; Isaac a născut şi a tăiat împrejur pe Iacov, şi Iacov pe cei doisprezece patriarhi.

Ştefan trece de la Avraam la vremea patriarhilor. El vorbeşte despre fraţii lui Iosif care, motivaţi de ură şi invidie, l-au vândut pe fratele lor Iosif ca sclav în Egipt. Dar Dumnezeu a schimbat această decizie greşită a lor în bine şi l-a folosit pe Iosif pentru salvarea lor. Ce avem noi aici nu este altceva decât interpretarea dată de Duhul lui Dumnezeu Vechiului Testament. Din acest motiv, fragmentul cuprins în acest capitol este cu totul remarcabil.

v.9  Iar patriarhii, cari pizmuiau pe Iosif, l-au vîndut, ca să fie dus în Egipt. Dar Dumnezeu a fost cu el,

v.10  şi l-a izbăvit din toate necazurile lui; i-a dat înţelepciune şi trecere înaintea lui Faraon, împăratul Egiptului, care l-a pus dregător peste Egipt şi peste toată casa lui.

v.11  A venit o foamete în tot Egiptul şi Canaanul. Nevoia era mare, şi părinţii noştri nu găseau merinde.

v.12  Iacov a auzit că în Egipt era grîu, şi a trimes pe părinţii noştri întîiaş dată acolo.

v.13  Şi cînd au venit a doua oară, Iosif a fost cunoscut de fraţii săi, şi Faraon a aflat din ce neam era Iosif.

v.14  Apoi Iosif a trimes să cheme pe tatăl său Iacov şi pe toată familia lui, şaptezeci şi cinci de suflete.

v.15  Iacov s’a pogorît în Egipt, unde a murit el şi părinţii noştri.

v.16  Şi au fost strămutaţi la Sihem, şi puşi în mormîntul, pe care îl cumpărase Avraam cu o sumă de bani dela fiii lui Emor, în Sihem.

Acum Ştefan ajunge la o altă perioadă din istoria acestui popor. El le va aminti de eliberarea lor din Egipt. Dumnezeu l-a ales pe Moise pentru a fi eliberatorul lor. Ştefan arată cum poporul a refuzat iniţial să-l urmeze pe Moise şi cum acesta a avut probleme cu poporul Israel tot timpul.

v.17 Se apropia vremea cînd trebuia să se împlinească făgăduinţa, pe care o făcuse Dumnezeu lui Avraam. Norodul a crescut şi s’a înmulţit în Egipt,

v.18  pînă cînd s’a ridicat un alt împărat, care nu cunoştea pe Iosif.

v.19  Împăratul acesta a uneltit împotriva neamului nostru, şi a chinuit pe părinţii noştri, pînă acolo ca să-şi lepede pruncii, ca să nu trăiască.

v.20  Pe vremea aceasta s’a născut Moise, care era frumos înaintea lui Dumnezeu. El a fost hrănit trei luni în casa tatălui său.

v.21  Şi cînd a fost lepădat, l-a luat fiica lui Faraon, şi l-a crescut ca pe copilul ei.

Discursul lui Ştefan, dragii mei este unul bine elaborat şi cu un bogat conţinut istoric. Ceea ce comunică însă Ştefan nu este erudiţia sa ci faptul că tot ceea ce se întâmplă este în deplină conformitate cu trecutul istoric şi cu planul lui Dumnezeu.

O să continuăm în episodul nostru viitor observarea acestui discurs, însă aş vrea să nu uităm că Dumnezeu este la fel de activ acum cum a fost şi în timpurile istorice. Este doar nevoie ca noi să vedem aceste lucruri.