Itinerar Biblic Ep.0306 – FAPTELE APOSTOLILOR Cap. 5

 

Tema:

– Moartea lui Anania şi Safira; cea de-a doua persecuţie

            Dragi ascultători, vă spuneam în Episodul trecut că vom ajunge la descrierea momentului în care Biserica începe să se confrunte cu probleme. Nu vorbesc despre problemele din afară, ci despre cele create de firea noastră pământească, de nepocăinţa noastră sinceră.

Ajunşi la studiul capitolului 5 vom continua de asemenea şi cu  observarea efectelor pe care le-a avut predica extraordinară a lui Simon Petru, dar luăm cunoştinţă şi de cea dintâi abatere de la principii în Biserica primară. Consecinţa acestei abateri este  moartea lui Anania şi Safira – care erau creştini – dar care nu trăiau la nivelul înalt de spiritualitate al Bisericii primare.

La sfârşitul capitolului 4 ne-a fost prezentat un bărbat pe nume Barnaba. El va apărea din nou înaintea noastră. El a fost unul din acei sfinţi minunaţi ai Bisericii primare, un adevărat om al lui Dumnezeu. El a fost primul misionar partener al apostolului Pavel în dificila zonă a Galatiei. Dumnezeu le-a binecuvântat lucrarea de acolo.

Barnaba a dăruit Bisericii o sumă destul de mare de bani. El făcuse un dar generos şi toată lumea vorbea despre acest lucru. Îmi imaginez că a avut parte de multă publicitate datorită generozităţii sale. Amintiţi-vă că pe atunci creştinii aveau toate lucrurile în comun. Acest lucru era posibil numai datorită nivelului înalt de spiritualitate.

Acum apare prima dereglare. Împărţirea tuturor lucrurilor nu a mai fost posibilă pur şi simplu din cauza firii pământeşti a omului. Dar să vedem cum s-au derulat evenimentele.

Fapte 5:1

v.1 Dar un om, numit Anania, a vîndut o moşioară, cu nevastă-sa Safira,

Mie mi se pare evident aici că l-au imitat pe Barnaba. Ei au văzut că Barnaba avusese parte de publicitate după gestul pe care-l făcuse şi s-au gândit că ar fi bine dacă ar avea şi ei parte de aşa ceva. Şi-au dorit publicitate, să fie cunoscuţi. Mai ţineţi minte ce spusese Domnul Isus despre binefacere? Cum trebuie ea făcută?

Am descoperit că mulţi oameni dau pentru a fi remarcaţi. Vedeţi voi, mândria este în continuare o caracteristică puternică a firii omeneşti. Aşa stăteau lucrurile şi cu Anania şi Safira.

v.2  şi a oprit o parte din preţ, cu ştirea nevestei lui; apoi a adus partea cealaltă, şi a pus-o la picioarele apostolilor.

Nu era nimic rău în faptul că ei vroiau să păstreze o parte din bani. Aveau tot dreptul s-o facă. Proprietatea aceea le aparţinuse şi aveau dreptul să facă ce vor cu banii obţinuţi pe ea.

Astăzi noi trăim în vremea harului. Nu suntem obligaţi să dăm o anumit sumă de bani. Unii spun că trebuie să dăm o zecime din venitul nostru este ceea ce trebuie să dăm Alţii spun că acolo trebuie să începem.

Cred că în Scriptură există o opinie clară cu privire la dărnicia noastră. În Vechiul Testament dărnicia solicitată este cea la nivel legal. Nimeni nu putea da mai puţin de 10%. Începând însă cu Domnul Isus, în Noul Testament, apare deja şi conceptul de dărnicie făcută cu generozitate, care depăşeşte prevederea legală. Un exemplul îl avem în Zacheu, care odată ce este convertit, dă cu generozitate atât Domnului cât şi celor din jur.

Dar Domnul Isus Însuşi, ne dă un exemplul cu privire la un nou model de dărnicie şi eu unul cred că acesta este cel pe care trebuie să-l aplice orice creştin veritabil. Este vorba despre dărnicia făcută cu sacrificiu. Domnul Isus, vă aduceţi aminte, la uşa sinagogii nu-i laudă pe fariseii care dădeau, probabil cu generozitate, ci pe acea femeie bătrână, văduvă, care dăduse tot ce avea. El însuşi, pe cruce, a dat tot ce a avut pentru noi.

Dragii mei, aceasta înseamnă, cred eu adevărata dărnicie. Cea care măsoară nu cât dă ci cât rămâne şi este mereu preocupată de a rămâne cât mai puţin din lucrurile materiale şi cât mai multă credinţă în Domnul. Vedeţi, în cele din urmă este tot un act al credinţei. Cu cât suntem mai puţin dependenţi de lucrurile pe care le avem, cu atât vom fi mai legaţi de Domnul din ceruri.

În Biserica primară, oamenii dădeau tot ce aveau. Anania şi Safira nu au dat tot, ci au păstrat o parte pentru ei, având dreptul să facă astfel. Problema lor, păcatul lor a constat în aceea că au minţit. Ei au spus că au dat totul, când de fapt păstraseră o parte pentru ei.

Anania şi Safira au spus că dau totul Domnului, dar au minţit.

v.3  Petru i-a zis: ,,Anania, pentruce ţi-a umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfînt, şi să ascunzi o parte din preţul moşioarei?

Păcatul acestui bărbat şi al soţiei lui a fost minciuna.

v.4  Dacă n’o vindeai, nu rămînea ea a ta? Şi, după ce ai vîndut-o, nu puteai să faci ce vrei cu preţul ei? Cum s’a putut naşte un astfel de gînd în inima ta? N’ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu.“

Mai sunt şi astăzi oameni care neagă faptul că Duhul Sfânt este Dumnezeu. Observaţi că Simon Petru credea cu adevărat că Duhul este Dumnezeu. Mai întâi, el spune: “Anania, pentru ce ţi-a umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfânt?” Apoi spune: “N-ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu.”

v.5  Anania, cînd a auzit cuvintele acestea, a căzut jos, şi şi-a dat sufletul. O mare frică a apucat pe toţi ceice ascultau aceste lucruri.

Unii oameni cred că Simon Petru a provocat moartea lui Anania. Ei chiar îl acuză pe apostol pentru moartea acestui om. Eu aş vrea să-l absolv de această crimă. Probabil că Simon Petru a fost la fel de surprins ca oricine altcineva când l-a văzut pe acest om căzând mort la picioarele sale. Eu nu cred că el ştia ce avea să se întâmple. Ştiţi cine l-a lovit cu moartea pe Anania? Dumnezeu. Vreţi să-L acuzaţi pe Dumnezeu de crimă? Aş vrea să vă spun că Cel care dă viaţa are şi dreptul de a o lua. Noi trăim în universul lui Dumnezeu. Suntem făpturi create de Dumnezeu. Respirăm aerul Său. Ne folosim de trupurile pe care El ni le-a dat. El poate să ia înapoi aceste trupuri oricând doreşte. Dumnezeu nu este vinovat de crimă. Aici avem de-a face cu disciplina impusă de El în Biserică. Dumnezeu este persoana răspunzătoare de moartea lui Anania şi Safira.

v.6  Flăcăii s’au sculat, l’au învelit, l-au scos afară, şi l-au îngropat.

v.7  Cam după trei ceasuri, a intrat şi nevastă-sa, fără să ştie ce se întîmplase.

v.8  Petru i-a zis: ,,Spune-mi, cu atît aţi vîndut moşioara?“ ,,Da“, a răspuns ea, ,,cu atîta.“

v.9  Atunci Petru i-a zis: ,,Cum de v’aţi înţeles între voi să ispitiţi pe Duhul Domnului? Iată picioarele celorce au îngropat pe bărbatul tău, sînt la uşă, şi te vor lua şi pe tine.“

Simon Petru ştie ce se va întâmpla cu ea. Nu a ştiut ce se va întâmpla cu Anania dar acum era evident că şi pe ea o aştepta aceeaşi soartă.

v.10  Ea a căzut îndată la picioarele lui, şi şi-a dat sufletul. Cînd au intrat flăcăii, au găsit-o moartă; au scos-o afară, şi au îngropat-o lîngă bărbatul ei.

v.11  O mare frică a cuprins toată adunarea şi pe toţi cei ce au auzit aceste lucruri.

Două lucruri mă uimesc la acest incident. Unul este faptul că o asemenea minciună nu putea exista în Biserica primară. Aceasta era caracterizată de o viaţă de sfinţenie. Anania şi Safira, deşi erau mântuiţi, au minţit faţă de Duhul Sfânt şi au fost înlăturaţi din grupul celor credincioşi. Ei au comis păcatul care duce la moarte. “Dacă vede cineva pe fratele său săvârşind un păcat care nu duce la moarte, să se roage; şi Dumnezeu îi va da viaţa, pentru cei ce n-au săvârşit un păcat care duce la moarte. Este un păcat care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru păcatul acela” (1 Ioan 5:16). Păcatul comis de Anania şi Safira era un păcat care duce la moarte. Un astfel de păcat nu avea ce căuta în Biserica primară.

Apăruse o dereglare în Biserica primară şi era nevoie de disciplinare. Cu toate acestea, după această experienţă Biserica nu va mai fi niciodată la fel de pură ca înainte. Până în acest moment, ei avuseseră toate lucrurile în comun. Acest incident aproape că i-a distrus. Vom vedea mai multe în această privinţă în capitolul următor.

Teama s-a coborât asupra întregii Biserici şi asupra tuturor celor care au auzit despre această întâmplare. Puterea va rămâne în Biserică şi mulţimi de oameni vor fi mântuiţi. Dar Biserica nu va mai fi niciodată la fel de pură cum fusese în primele zile ale existenţei sale.

Cel de-al doilea lucru care mă uimeşte este discernământul spiritual al lui Simon Petru. Şi acesta lipseşte în prezent.

M-a amuzat teribil un tânăr care a venit la un studiu biblic acum câtva timp. El mi-a spus că are darul de a deosebi duhurile şi că poate distinge adevărul de eroare. Apoi l-a citat pe unul din cei mai mari eretici ai prezentului. L-am întrebat din nou despre darul lui de deosebire a duhurilor, despre adevăr şi eroare, şi apoi l-am întrebat dacă este de acord cu persoana pe care tocmai o citase. “O, da”, mi-a răspuns el. “Acest om spune adevărul.” I-am spus că nu cred că el are vreun dar special – doar îşi închipuie că-l are.

În ziua de astăzi pot intra în Biserică ipocriţi de cel mai rău soi. Nu se întrec să vină la studii biblice, dar pot să deţină funcţii şi chiar să conducă o biserică locală. Dacă cei care mint înaintea lui Dumnezeu în bisericile noastre ar cădea la pământ loviţi de moarte, ar avea loc foarte multe înmormântări.

v.12  Prin mînile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod. Toţi stăteau împreună în pridvorul lui Solomon,

v.13  şi niciunul din ceilalţi nu cuteza să se lipească de ei; dar norodul îi lăuda în gura mare.

v.14  Numărul celor ce credeau în Domnul, bărbaţi şi femei, se mărea tot mai mult;

Observaţi că apostolii exercitau darurile apostolice. Darul vindecării şi darul minunilor erau daruri semne date numai apostolilor. Ei au făcut multe astfel de lucrări miraculoase în mijlocul oamenilor.

Disciplina exercitată asupra Bisericii i-a făcut pe oameni să se teamă şi a oprit mişcarea de trezire. Totuşi încă mai erau mântuiţi oameni. Alţi credincioşi se adăugau la numărul copiilor lui Dumnezeu. Ştim că în jurul anului 300 d.H. în Imperiul Roman milioane de oameni se întorseseră la Hristos.

v.14  Numărul celor ce credeau în Domnul, bărbaţi şi femei, se mărea tot mai mult;

v.15  pînă acolo că scoteau pe bolnavi chiar pe uliţe, şi îi puneau pe paturi şi pe aşternuturi, pentru ca, atunci cînd va trece Petru, măcar umbra lui să treacă peste vreunul din ei.

v.16  Mulţimea, deasemenea, alerga la Ierusalim, din cetăţile vecine, şi aducea pe cei bolnavi şi pe cei chinuiţi de duhuri necurate: şi toţi se vindecau.

Aş putea oare să compar ce se întâmpla aici cu vindecărilor moderne? Aţi observat că vindecătorii contemporani care spun că vindecă prin credinţă nu aduc vindecarea tuturor celor care vin la ei. Apostolii aveau daruri anume prin care puteau face semne şi minuni. Nimeni nu a mai avut acele daruri în Biserică. Oamenii erau vindecaţi. Nu numai unii, ci toţi erau vindecaţi. Aceasta era puterea Bisericii primare.

Trebuie să ţinem seama de faptul că pe vremea aceea nu exista Noul Testament în formă tipărită. Biserica este zidită pe Isus Hristos ca temelie – El este piatra din capul unghiului şi apostolii sunt martorii Lui. Darurile pe care le aveau de a face semne şi minuni aveau scopul de a demonstra faptul că ei vorbeau cu autoritatea lui Dumnezeu. Astăzi avem Noul Testament ca autoritate.

Am văzut că a fost nevoie de disciplinare în Biserica primară. Acum aflăm că apare persecuţia din exterior. Când apostolii şi-au manifestat darurile, au provocat o reacţie în oamenii de rând – ascultare ,uimire, dorința de a veni la Hristos.

v.17 Însă marele preot şi toţi cei ce erau împreună cu el, adică partida Saducheilor, s’au sculat plini de pizmă,

v.18  au pus mînile pe apostoli, şi i-au aruncat în temniţa de obşte.

Observaţi că saducheii sunt cei care conduc persecuţia. Fariseii au fost cei care au condus persecuţia împotriva lui Isus; saducheii sunt cei care conduc persecuţia împotriva Bisericii primare. Astfel, apostolii sunt arestaţi pentru a doua oară şi aruncaţi în temniţă.

v.19  Dar un înger al Domnului a deschis uşile temniţei, noaptea, i-a scos afară, şi le-a zis:

În Vechiul Testament, îngerul Domnului era nimeni altcineva decât Hristos înainte de întruparea Sa, dar acum Hristos este la dreapta Tatălui, în slavă. El este Cel care îndrumă activitatea apostolilor. Din nefericire, astăzi mâinile şi picioarele Lui sunt paralizate mai tot timpul din cauză că oamenii din biserici nu lucrează pentru El în această lume. Isus Hristos vrea să Se mişte prin Biserica Sa. El vrea să Se mişte prin mine şi prin tine, dacă noi Îi îngăduim acest lucru. Aici nu apare Hristos, ci un înger al Domnului.

v.20  ,,Duceţi-vă, staţi în Templu, şi vestiţi norodului toate cuvintele vieţii acesteia.“

v.21  Cînd au auzit ei aceste vorbe, au intrat dis de dimineaţă în Templu, şi au început să înveţe pe norod. Marele preot şi cei ce erau cu el, au venit pe neaşteptate, au adunat Soborul şi pe toată bătrînimea fiilor lui Israel, şi au trimes la temniţă să aducă pe apostoli.

v.22   Aprozii, la venirea lor, nu i-au găsit în temniţă. S’au întors şi au spus astfel:

v.23  ,,Temniţa am găsit-o încuiată cu toată grija, şi pe păzitori stînd în picioare la uşi; dar, cînd am deschis, n’am găsit pe nimeni înlăuntru.“

Ce s-a întâmplat aici seamănă cu ceea ce s-a întâmplat la învierea lui Isus Hristos. Piatra nu a fost dată la o parte pentru a-L lăsa pe Isus să iasă; El a ieşit înainte ca piatra să fie dată la o parte. Piatra a fost mişcată pentru a-i lăsa pe cei de afară să intre. Acelaşi lucru s-a întâmplat aici. Nu a fost nevoie ca uşile să se deschidă pentru ca apostolii să iasă. Ei erau afară cu mult timp înainte ca ele să se deschidă.

v.24  Cînd au auzit aceste vorbe, căpitanul Templului şi preoţii cei mai de seamă au rămas înmărmuriţi, şi nu ştiau ce să creadă despre apostoli şi despre urmările acestei întîmplări.

v.25  Cineva a venit şi le-a spus: ,,Iată că oamenii, pe cari i-aţi băgat în temniţă, stau în Templu, şi învaţă pe norod.“

v.26 Atunci căpitanul Templului a plecat cu aprozii, şi i-au adus; dar nu cu sila, căci se temeau să nu fie ucişi cu pietre de norod.

v.27  După ce i-au adus, i-au pus înaintea Soborului. Şi marele preot i-a întrebat astfel:

v.28  ,,Nu v’am poruncit noi cu tot dinadinsul să nu învăţaţi pe norod în Numele acesta? Şi voi iată că aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră, şi căutaţi să aruncaţi asupra noastră sîngele acelui om.“

Oamenii îi ascultau pe apostoli. Ei erau martori buni; erau misionari adevăraţi. Isus le spusese că Evanghelia trebuie dusă mai întâi celor din Ierusalim. Vedem acum că ei împliniseră porunca Domnului – “voi aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră”.

v.29  Petru şi apostolii ceilalţi, drept răspuns, i-au zis: ,,Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decît de oameni!

Apostolii ascultaseră de ceea ce le spusese Domnul şi Stăpânul lor. Credincioşilor li se porunceşte să se supună autorităţii civile, în afară de cazul în care aceasta vine în conflict cu porunca lui Dumnezeu.

v.30  Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Isus, pe care voi L-aţi omorît, atîrnîndu-L pe lemn.

Isus Hristos a fost atârnat pe lemn. Nu era o bucată de lemn şlefuit, frumoasă şi netedă cu o altă bară pusă transversal ca să formeze crucea. Era pur şi simplu un copac.

v.31  Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi Mîntuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor.

v.32  Noi sîntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfînt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.“

Acesta este în continuare mesajul pentru poporul Israel din Ierusalim.

v.33  Cînd au auzit ei aceste vorbe, îi tăia la inimă şi s-au sfătuit să-i omoare.

v.34  Dar un Fariseu numit Gamaliel, un învăţător al Legii, preţuit de tot norodul, s’a sculat în picioare în Sobor şi a poruncit să scoată puţin afară pe apostoli.

Gamaliel vrea ca apostolii să fie scoşi afară pentru ca el să se poată adresa Sinedriului fără ca ei să audă ce spune. Acest Gamaliel era un personaj de marcă, un om foarte respectat. El a fost învăţătorul apostolului Pavel.

v.35  Apoi le-a zis: ,,Bărbaţi Israeliţi, luaţi seama bine ce aveţi de gînd să faceţi oamenilor acestora.

v.36  Căci nu de mult s’a ivit Teuda, care zicea că el este ceva, şi la care s’au alipit aproape patru sute de bărbaţi. El a fost omorît, şi toţi cei ce îl urmaseră, au fost risipiţi şi nimiciţi.

v.37  După el s’a ivit Iuda Galileanul, pe vremea înscrierii, şi a tras mult norod de partea lui: a perit şi el, şi toţi cei ce-l urmaseră, au fost risipiţi.

v.38  Şi acum, eu vă spun: ,Nu mai necăjiţi pe oamenii aceştia, şi lăsaţi-i în pace! Dacă încercarea sau lucrarea aceasta este dela oameni, se va nimici;

Sfatul lui este cât se poate de înţelept.

v.39  dar dacă este dela Dumnezeu, n’o veţi putea nimici. Să nu vă pomeniţi că luptaţi împotriva lui Dumnezeu.“

Gamaliel dă exemplul unor oameni care au stârnit răscoale şi au avut adepţi; dar, după moartea capilor răscoalei, cei care-i urmau s-au împrăştiat. Acum el le spune membrilor Sinedriului că acelaşi lucru se va întâmpla şi cu ucenicii lui Isus.

v.40  Ei au ascultat de el. Şi, după ce au chemat pe apostoli, au pus să-i bată cu nuiele, i-au oprit să vorbească în Numele lui Isus, şi le-au dat drumul.

Dacă aceşti oameni erau nevinovaţi, ar fi trebuit să fie arestaţi. Dacă erau vinovaţi, ar fi trebuit să fie reţinuţi şi pedepsiţi. Bătaia şi eliberarea lor era un subterfugiu jalnic. Oamenii aceia ar fi trebuit să-l asculte pe Gamaliel cu mai multă atenţie pentru a şti cum să-i trateze pe apostoli.

Lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici astăzi. Linia dintre vinovăţie şi nevinovăţie nu mai este clar conturată. Procesele de astăzi se termină cu sentinţe uşoare pentru oameni vinovaţi de crime oribile.

Dragi prieteni, dacă o persoană este vinovată, ar trebui să fie pedepsită. Dacă nu este vinovată, să fie eliberat fără nici o pedeapsă.

v.41  Ei au plecat dinaintea Soborului, şi s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi, pentru Numele Lui.

v.42  Şi în fiecare zi, în Templu şi acasă, nu încetau să înveţe pe oameni, şi să vestească Evanghelia lui Isus Hristos.

Aceşti apostoli erau nişte oameni extraordinari. Ei se bucurau pentru că li se acordase ocazia de a suferi pentru Hristos. Ei au continuat să-i înveţe pe oameni şi să-l predice pe Isus Hristos. Ce este Evanghelia? Este o Persoană – este Isus Hristos!

Îl aveţi pe Isus Hristos? Este Mântuitorul vostru sau nu? Acesta este mesajul. Apostolii nu au încetat să-L predice pe Isus Hristos. Tu de ce na-i face-o?