Itinerar Biblic Ep.0283 – IOSUA Cap. 20, 21, 22

 

Rezumat

  • Cetăţile de scăpare.
  • Construirea altarului dincolo de Iordan.

Dragi ascultători, am văzut până acum modul în care Dumnezeu a condus poporul Său pentru a intra în posesia ţării pe care o promisese părinţilor acestei generaţii.

Am văzut, de asemenea că Dumnezeu răsplăteşte cu generozitate credincioşia, atât în cazul lui Caleb cât şi al lui Iosua.

În acelaşi timp, Dumnezeu urmăreşte împlinirea legilor pe care le dăduse atunci când poporul era în deşert. Atunci, Domnul poruncise poporului să pună de o parte cetăţi de scăpare. Cetăţile de scăpare ne pun înainte o imagine vie cu o lecţie remarcabilă pentru noi. Dumnezeu a dat copiilor lui Israel o poruncă pentru desemnarea anumitor cetăţi ca locuri de refugiu. Este interesant faptul că multe triburi şi multe popoare primitive aveau aşa ceva. Cetăţile de scăpare au fost unul din acele lucruri care au fost transmise la toate popoarele din acea vreme. Cetăţile de scăpare aveau rolul de a-i proteja pe cei care ucideau din greşeală pe cineva.

Porunca lui Dumnezeu pentru stabilirea unor cetăţi de refugiu a fost dată pentru prima dată în Exod 21:13 : “Dacă nu i-a întins laţuri, şi dacă Dumnezeu l-a făcut să-i cadă în mână, îţi voi hotărî un loc unde va putea să fugă.” Apoi, instrucţiunile exacte pentru stabilirea cetăţilor de scăpare sunt date în capitolul 35 din Numeri : “Să vă alegeţi nişte cetăţi care să vă fie cetăţi de scăpare, unde să poată scăpa ucigaşul care va omorî pe cineva fără voie”

(Numeri 35:11).

Acum, când poporul este în Ţara promisă şi când fiecare seminţie şi-a primit partea de moştenire din ţinut, Domnul îi vorbeşte lui Iosua despre alegerea anumitor cetăţi pentru a fi cetăţi de scăpare.

Iosua 20:

v.2  ,,Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: Hotărîţi-vă cum v’am poruncit prin Moise, cetăţi de scăpare,

v.3  unde să poată fugi ucigaşul care va omorî pe cineva fără voie, fără să aibă vreun gînd  să-l omoare; ele să vă fie un loc de scăpare împotriva răzbunătorului sîngelui.

Dacă un om ucidea un alt om, acest lucru se putea întâmpla în două feluri: fie accidental, fie cu premeditare, în acest caz fiind vorba de crimă. În Israel, ucigaşul era ucis cu pietre. Dumnezeu cunoaşte natura omenească. Aceasta era legea Lui. Cel ce lua viaţa altuia plătea cu viaţa lui. Dar cu totul altfel stăteau lucrurile cu cel care nu ucidea intenţionat. Acesta trebuia protejat de mânia oamenilor. Există un exemplu în Scriptură cu doi oameni care tăiau lemne în pădure. Lama toporului unuia dintre ei s-a desprins şi l-a lovit mortal pe celălalt. Dacă fratele celui mort ar spune: “Ştiu că acel om avea de gând să-l ucidă pe fratele meu!     A făcut acest lucru intenţionat. Îl voi omorî!” Acel om nu ar avea nici o şansă dacă nu ar exista cetăţile de scăpare.

Astfel, celui răspunzător de moartea cuiva are şansa de a fugi într-o cetate de scăpare, unde nu putea fi atacat de cel însetat de răzbunare.

v.4  Ucigaşul să fugă într’una din aceste cetăţi, să se oprească la intrarea porţii cetăţii, şi să spună întîmplarea lui bătrînilor cetăţii aceleia; ei să-l primească la ei în cetate, şi să-i dea o locuinţă, ca să locuiască împreună cu ei.

v.5  Dacă răzbunătorul sîngelui îl va urmări, ei să nu dea pe ucigaş în mînile lui; căci fără să vrea a omorît pe aproapele lui, şi fără să-i fi fost vrăjmaş mai înainte.

v.6  El să rămînă în cetatea aceasta pînă se va înfăţişa înaintea adunării ca să fie judecat, pînă la moartea marelui preot care va fi atunci în slujbă. Atunci, ucigaşul să se întoarcă şi să intre iarăş în cetatea şi în casa lui, în cetatea de unde fugise“.

Cetatea de scăpare prezintă o importantă lecţie spirituală pentru noi. Domnul Isus Hristos a fost ucis. Scriptura ne spune clar nu numai că El a fost ucis, ci şi că El este cetatea noastră de scăpare astăzi. Vorbind despre Hristos în această calitate – de scăpare a noastră, autorul Epistolei către Evrei scrie: “a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte.” Sigur că sunt oameni care, în ciuda faptului că sunt conştienţi de faptul că sunt păcătoşi, refuză să accepte mântuirea obţinută pentru ei de Domnul Isus pe cruce. Toţi cei care îşi găsesc scăparea în El sunt mântuiţi pentru totdeauna, sunt salvaţi de judecata Dumnezeului cel sfânt.

Acum, cine este vinovat de uciderea lui Hristos? Întreaga lume este vinovată. Atât evreii, cât şi neevreii sunt vinovaţi înaintea lui Dumnezeu pentru că au participat la toată acea acţiune care a dus la moartea Fiului Său. Dar Isus Hristos a venit să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi. Şi jertfa lui de pe cruce a deschis porţile unei cetăţi de scăpare pentru toţi cei care cred în El.

Dragi ascultători, este total greşit ca doar evreii să fie acuzaţi de răstignirea lui Isus Hristos. El nu a fost răstignit pe o cruce evreiască; Isus a fost răstignit pe o cruce romană. Dar este inutil să aruncăm vina asupra unui popor anume. Toţi suntem la fel de vinovaţi.

În cea de-a doua predică în faţa fraţilor iudei, Petru spune: “Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai marii voştri. Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor proorocilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi” (Fapte 3:17, 18). Prin urmare, Petru le putea spune: “Pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă la Dumnezeu!”

Apostolul Pavel arată foarte clar că şi Neamurile sunt vinovate: “Totuşi, ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi este o înţelepciune; dar nu a veacului acestuia, nici a fruntaşilor veacului acestuia, care vor fi nimiciţi… şi pe care n-a cunoscut-o nici unul din fruntaşii veacului acestuia; căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei”       (1 Corinteni 2:6-8).

În conformitate cu aceste pasaje, Dumnezeu consideră lumea vinovată de omor prin imprudenţă în ce priveşte moartea lui Hristos. Ca să fim exacţi, voi sunteţi vinovaţi. Dar aveţi dreptul să-mi spuneţi şi mie acelaşi lucru, pentru că şi eu sunt vinovat. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru că moartea lui Hristos a pus bazele unei cetăţi de scăpare, un loc în care şi eu, şi voi putem veni cu încredere. Voi aţi alergat la Isus pentru scăpare, pentru refugiu? Numai dacă ajungeţi în această cetate de scăpare veţi fi scăpaţi dragii mei. Deci nu vă opriţi pe drum! Aţi putea fi ajunşi de răzbunător!

Să mergem acum la următorul capitol – capitolul 21 pentru că tot despre cetăţi este vorba, dar pentru o altă categorie, de această dată.

Leviţilor nu le fusese dată nici o bucată de pământ, spre deosebire de celelalte seminţii cărora le fusese atribuită o porţiune anume. În loc de aceasta, lor le-au fost date cetăţi în ţinuturile celorlalte seminţii. Ei erau împrăştiaţi pe tot teritoriul pentru a putea sluji oamenilor.

Levi era seminţia preoţească.

Iosua 21:1, 2

v.1  Căpeteniile de familie ale Leviţilor s’au apropiat de preotul Eleazar, de Iosua, fiul lui Nun, şi de căpeteniile de familie ale seminţiilor copiilor lui Israel.

v.2  Le-au vorbit la Silo, în ţara Canaanului, şi au zis: ,,Domnul a poruncit prin Moise ca să ni se dea cetăţi de locuit, cu împrejurimile lor pentru vitele noastre.“

Leviţii urmau să primească 40 de cetăţi în care aveau să locuiască, de la Dan, din nord, până la Beer-Şeba în sud.

Așa cum putem observa Dumnezeu se ocupă de fiecare categorie în parte, pentru că El dorește ca toți să simtă grija sa specială.

Iosua 21:43-44

v.43 Astfel, Domnul a dat lui Israel toată ţara pe care jurase că o va da părinţilor lor; ei au luat-o în stăpînire şi s’au aşezat în ea.

v.44  Domnul le-a dat odihnă dejur împrejur, cum jurase părinţilor lor; niciunul din vrăjmaşii lor nu putuse să le stea împotrivă, şi Domnul i-sa dat pe toţi în mînile lor.

Copiii lui Israel stăpâneau acum ţara Canaanului, dar acesta era doar un mic segment din ceea ce le făgăduise Dumnezeu. Pentru a stăpâni mai mult pământ, ei nu aveau altceva de făcut decât să meargă să-l ia în stăpânire. Încă mai funcţionează regula conform căreia tot pământul pe care va călca piciorul lor va fi al lor. Ceea ce stăpânesc israeliţii acum este totuşi curăţat de duşmani astfel că se pot odihni.

Această odihnă este pentru noi odihna răscumpărării. Este odihna de care avem toţi nevoie cu disperare. Trăim într-o epocă a tensiunilor de tot felul. Presiuni vin din toate părţile şi lucrul de care are cea mai mare nevoie un creştin este odihna pe care a pregătit-o Dumnezeu.

Aşa cum vom vedea în cartea Judecători, Israel nu a reuşit să scape de toate posesiunile duşmanilor săi. De ce? Din cauza necredinţei. Nici măcar Iosua nu putea să le dea odihna de care aveau nevoie de vreme ce ei nu L-au crezut pe Dumnezeu şi nu s-au bizuit pe puterea Lui.

Scriitorul Epistolei către Evrei ne avertizează cu privire la repetarea eşecului poporului Israel: “Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihneşte şi el de lucrările lui cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale. Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de neascultare” (Evrei 4:9-11). Cum intrăm noi în această odihnă? Prin credinţă. Aceasta este singura cale.

În vremea lui Hristos, când Israel L-a respins pe Isus ca împărat şi El le-a refuzat cetăţile, Domnul a făcut o invitaţie personală valabilă şi astăzi: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă.” Această odihnă este odihna răscumpărării.

În capitolul 21 din Iosua vedem că poporul a intrat în odihnă – chiar dacă numai temporară – pe care i-o pregătise Dumnezeu. Ce minunat trebuie să fi fost, după istovitoarele călătorii prin pustie şi după nenumăratele lupte cu inamicii să se aşeze fiecare la casa lui, pe bucata lui de pământ! Ce sentiment extraordinar trebuie să fi avut copiii lui Israel când pământul lor a dat cele dintâi roade!

Aşa cum am mai menţionat, cele două seminţii şi jumătate nu şi-au luat moştenirea la un loc cu celelalte seminţii. Ele au rămas pe malul de est al râului Iordan. Ei puteau primi pământul pe care îl doreau numai dacă îşi trimiteau oştirile să ajute celelalte seminţii la cucerirea restului teritoriului. Ceea ce au şi făcut. Apoi, după ce războiul a fost câştigat, ei au fost liberi să meargă acasă.

Să vedem ce sa mai întâmplat cu ei şi relatarea ne-o oferă capitolul 22.

Iosua 22:1-3

v.1  Atunci Iosua a chemat pe Rubeniţi, pe Gadiţi şi jumătatea din seminţia lui Manase.

v.2  Şi le-a zis: ,,Voi aţi păzit tot ce v’a poruncit Moise, robul Domnului, şi aţi ascultat de glasul meu în tot ce v’am poruncit.

v.3  N’aţi părăsit pe fraţii voştri, de o bună bucată de vreme pînă în ziua de azi; şi aţi păzit rînduielile şi poruncile Domnului, Dumnezeului vostru.

Chiar înainte de plecarea celor două seminţii şi jumătate, Iosua îi cheamă la un loc şi îi laudă pe oameni pentru că au făcut o treabă bună. El le spune că au făcut bine că și-au ajutat fraţii. Apoi le dă un avertisment: Iosua 22:5

v.5  Aveţi grijă numai să păziţi şi să împliniţi poruncile şi legile pe cari vi le-a dat Moise, robul Domnului: să iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru, să umblaţi în toate căile Lui, să ţineţi poruncile Lui, să vă alipiţi de El, şi să-I slujiţi din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru.“

Aceste seminţii sunt avertizate şi li se atrage atenţia că, deşi au ales să locuiască de cealaltă parte a Iordanului, tot trebuie să respecte Legea lui Moise. După ce le aminteşte care le este datoria, Iosua le dă drumul să plece rostind o binecuvântare.

v.6  Şi Iosua i-a binecuvîntat şi le-a dat drumul; şi ei au plecat la corturile lor.

Cele două seminţii şi jumătate s-au întors acasă.

v.10 Cînd au ajuns pe malurile Iordanului, cari fac parte din ţara Canaanului, fiii lui Ruben, fiii lui Gad şi jumătate din seminţia lui Manase, au zidit acolo un altar lîngă Iordan, un altar a cărui mărime izbea privirile.

Se pare că acest altar a fost zidit pe malul de vest al Iordanului. Expresia folosită aici ne dă de înţeles că era un altar de mari dimensiuni, care putea fi văzut de la distanţă. Era o structură impunătoare. Cercetătorii Bibliei au căutat rămăşiţe ale acestui altar la est de Iordan. Într-un final, un arheolog a descoperit ruinele acestui altar pe malul de vest al Iordanului. Acolo se află şi astăzi; este un altar foarte mare, situat într-un loc uşor de reperat. Israeliţii din aceste seminţii au ridicat acest altar pentru a le aminti de ceva. Când ceilalţi copii ai lui Israel au auzit ce făcuseră aceştia, s-au supărat şi s-au adunat la Şilo.

v.12  Cînd au auzit copiii lui Israel lucrul acesta, toată adunarea copiilor lui Israel s’a strîns la Silo, ca să se suie împotriva lor şi să se bată cu ei.

Copiii lui Israel au crezut că fraţii lor din cele două seminţii şi jumătate au zidit acest altar pentru a aduce jertfe pe el. Ei vedeau în aceasta o încercare de dezbinare a naţiunii.

v.17  Privim oare ca o nimica nelegiuirea lui Peor, a cărui pată n’am ridicat-o pînă acum de peste noi, cu toată urgia pe care a adus-o ea asupra adunării Domnului?

Copiii lui Israel i-au acuzat pe cei din cele două seminţii şi jumătate că au ridicat un altar pentru Baal. Ei şi-au amintit de acel incident în care Balaam l-a făcut pe Israel să păcătuiască determinându-i pe israeliţi să se căsătorească cu femei moabite şi să comită adulter spiritual. La vremea aceea, Dumnezeu i-a judecat aspru şi lor le era teamă că se va întâmpla acelaşi lucru şi de data aceasta.

Totuşi, cele două seminţii şi jumătate au avut o explicaţie bună pentru ceea ce făcuseră.

v.21 Fiii lui Ruben, fiii lui Gad şi jumătate din seminţia lui Manase, au răspuns astfel căpeteniilor peste miile lui Israel:

v.22  ,,Domnul Dumnezeu, Cel atot puternic, Domnul Dumnezeu, Cel atot puternic, ştie, şi Israel însuş să ştie lucrul acesta! Dacă din răsvrătire şi păcătuire împotriva Domnului am făcut lucrul acesta, să nu ne vină în ajutor Domnul în ziua aceasta!

v.23  Dacă ne-am zidit un altar ca să ne abatem dela Domnul, ca să aducem pe el arderi de tot şi daruri de mîncare, şi ca să aducem pe el jertfe de mulţămiri, Domnul să ne ceară socoteală de aceasta!

Ei nu zidiseră un altar pentru a aduce jertfe pe el. Altarul era un semn de aducere aminte că ei aparţineau poporului Israel. Chiar dacă era un model la scară mai mare al altarului din cortul întâlnirii, nu fusese zidit cu intenţia de a aduce jertfe pe el.

v.24  Am făcut lucrul acesta mai degrabă de frică, gîndindu-ne că într’o zi s’ar putea ca fiii voştri să zică fiilor noştri: ,Ce legătură este între voi şi Domnul, Dumnezeul lui Israel?

Cele două seminţii şi jumătate au fost sincere în ceea ce făcuseră şi cele nouă seminţii şi jumătate le-au acceptat explicaţia oferită. Copiii lui Israel şi-au dat seama că s-au pripit cu acuzaţiile la adresa celor două seminţii şi jumătate. Ei îmi amintesc de unii dintre noi care se grăbesc adesea să-și acuze fraţii. Facem şi spunem lucruri pe care nu ar trebui să le facem sau să le spunem. Suntem sinceri şi credem că apărăm Cuvântul lui Dumnezeu, când de fapt nu este aşa. Copiii lui Israel au făcut o greşeală când au venit cu gânduri de război la fraţii lor.

v.34  Fiii lui Ruben şi fiii lui Gad au numit altarul acela Ed (Martor) ,,căci“, au zis ei, ,,el este martor între noi că Domnul este Dumnezeu“.

La un nivel superficial, construirea acestui altar părea a fi o idee bună şi mulţi comentatori ai Bibliei şi-au dat aprobarea în această privinţă. Cu toate acestea, aş dori să ne gândim puţin mai atent la acest altar numit “Ed”. În cortul întâlnirii se afla altarul de bronz pentru jertfe. Nu trebuia să mai existe nici unul în afara acestuia. În Deuteronom 12:27 este scris: “Să-ţi aduci arderile de tot, carnea şi sângele, pe altarul Domnului, Dumnezeului tău: în celelalte jertfe ale tale, sângele să fie vărsat pe altarul Domnului, Dumnezeului tău, iar carnea s-o mănânci.” Lui Israel i se spusese să distrugă toate celelalte altare. “Dimpotrivă, să le dărâmaţi altarele, să le sfărâmaţi stâlpii idoleşti şi să le trântiţi la pământ idolii” (Exod 34:13). O singură excepţie este îngăduită, și o gasim în Deuteronom 27:4-8, unde lui Israel i se spune să ia douăsprezece pietre din râul Iordan şi să le aşeze ca monument de aducere aminte. Cele două seminţii şi jumătate nu trecuseră Iordanul şi râul îi despărţea practic de fraţii lor. Acest altar era o recunoştere a acelei despărţiri. Acest altar era prima dovadă că ei erau despărţiţi de restul seminţiilor lui Israel. A lăsat loc dezbinării de mai târziu. Acum Israel era împărţit în est şi vest. Acum sunt nouă seminţii şi jumătate de o parte şi două seminţii şi jumătate de cealaltă parte. Mai târziu va exista o împărţire pe axa nord-sud, cu zece seminţii în nord şi două la sud.

Altarul de bronz din cortul întâlnirii este o prefigurare a lucrării răscumpărătoare a lui Hristos. Acesta era un loc al unităţii. Şi, dragi prieteni, eu mă pot întâlni cu orice om care Îl preamăreşte pe Isus Hristos. În Ioan 17:20, 21, Isus S-a rugat astfel: “Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” Există o unitate organică între toţi cei care sunt în Hristos. Altarul vorbeşte despre moarte ca jertfă a lui Hristos.

Dragul meu prieten, iată acum o bună întrebare şi pentru tine: ai trecut tu Iordanul? Eşti acolo unde sunt asigurate binecuvântările Domnului? Ai intrat în odihna răscumpărării pe care o oferă Hristos? Dacă nu ai făcut-o încă, acesta este momentul!