Itinerar Biblic Ep.0278 – IOSUA Cap. 7:1-25

 

Rezumat2324

  • Înfrângerea de la cetatea Ai.

Dragi ascultători, cred că nu este o noutate pentru nimeni că cel mai mare duşman pe care îl poţi avea este propria persoană. El ocupă aceeaşi piele, foloseşte acelaşi creier pe care-l folosiţi şi voi atunci când are gânduri distructive.

Pentru faptele sale, persoana aceasta foloseşte aceleaşi mâini ca şi voi. Acest duşman poate face mai mult rău decât oricine altcineva. Este cel mai mare handicap pe care-l puteţi avea în viaţa voastră creştină de fiecare zi.

Doi sunt factorii care fac dificilă relaţia cu acest duşman. În primul rând, ne este greu să-l recunoaştem şi să-l identificăm. Nu acceptăm să-i punem eticheta de duşman. Adevărul este că celor mai mulţi dintre noi ne place de el.  Cea de-a doua dificultate constă în faptul că acest duşman este în interiorul nostru. Dacă ar ieşi afară şi s-ar lupta pe faţă, ar fi altceva, dar nu el nu face aşa ceva. Nu pentru că ar fi laş.  Ci pentru că poate lupta mai bine de pe această poziţie interioară.

Naţiuni, oraşe, biserici şi persoane au fost distruse de duşmanul dinăuntru. Rusia a decăzut din cauza comunismului, nu din cauza presiunii germanilor din afară, ci din cauza acestei doctrine care a măcinat-o pe dinăuntru.

Din istoria antică avem o relatare autentică despre Troia, cetatea care a rezistat zece ani în faţa grecilor. Într-un final, grecii au plecat lăsând în urmă un cal de lemn. Troienii au luat calul în cetate şi acesta a fost sfârşitul şi înfrângerea cetăţii Troia.

La fel se întâmplă şi cu bisericile care sunt distruse din interior, nu din afară, de nu ştiu ce fel de forţe obscure. Domnul Isus Hristos a scris celor şapte biserici din Asia Mică şi le-a atras atenţia asupra câtorva lucruri, însoţind mesajul de avertismente legate de duşmanul din interior. “… Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam… Tot aşa, şi tu ai câţiva care, de asemenea, ţin învăţătura Nicolaiţilor… (Apocalipsa 2:14, 15).

De asemenea, El a avertizat: “Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Iezabela, femeia aceea care se zice proorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor” (Apocalipsa 2:20).           În esenţă, Hristos le-a spus acestor biserici: “Voi aveţi în interiorul vostru sămânţa propriei distrugeri.” Lipsa de loialitate şi necredincioşia din biserica zilelor noastre provoacă mari daune cauzei lui Dumnezeu, mai mari decât cele provocate de duşmanul din exterior. Diavolul poate face rău bisericilor numai din interior, nu şi din exterior.

De asemenea, un individ, o persoană poate fi distrusă din interior. Alexandru cel Mare a fost probabil cel mai mare geniu militar care a condus armatele despre care putem citi în filele istoriei. Nu a mai fost nici unul ca el. Înainte de a împlini vârsta de 35 de ani, el cucerise lumea, dar a murit ca un beţiv. El a cucerit lumea dar nu l-a putut cuceri pe Alexandru cel Mare. Inamicul dinăuntru l-a distrus.

Singura bătălie pe care a pierdut-o poporul Israel în campania de cucerire a Ţării promise a fost o luptă în care înfrângerea a venit din interior, nu din afară. Când copiii lui Israel au intrat în Ţara promisă le-au stat înainte trei inamici redutabili: Ierihonul, cetatea Ai şi gabaoniţii. Aceşti trei inamici l-au împiedicat pe Israel să se bucure şi să ia în stăpânire Ţara promisă. Pământul era în faţa lor. Dumnezeu le promisese că este al lor. Dumnezeu le dăduse titlul de proprietate în făgăduinţa făcută lui Avraam. Lui Iosua, El îi spusese: “Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru vi-l dau, cum am spus lui Moise” (Iosua 1:3). Cu alte cuvinte, Dumnezeu le spunea: “Al vostru este! Intraţi, luaţi în stăpânire şi bucuraţi-vă de ceea ce aţi cucerit!”

Ce lecţie este aceasta şi pentru noi! Acestui popor i-a fost dat un ţinut cu o suprafaţă de 300 000 de mile pătrate din care însă va ocupa numai a zecea parte.

Creştinilor li s-au dat toate binecuvântările spirituale. Dar câţi dintre voi, cei care sunteţi creştini, vă bucuraţi de aceste binecuvântări astăzi? Câte din aceste binecuvântări sunt cu adevărat ale voastre? Aveţi titlul de proprietate asupra lor, dar vi le-aţi însuşit, vă bucuraţi de ele aşa cum a intenţionat Dumnezeu? Gândiţi-vă la toţi acei creştini care sunt binecuvântaţi cu toate binecuvântările spirituale dar care trăiesc de parcă ar fi cei mai săraci oameni din punct de vedere spiritual.

Dumnezeu le-a pus la dispoziţia noastră, dar pentru a le lua în stăpânire trebuie să ieşim învingători din anumite lupte. De fapt, Epistola către Efeseni se încheie cu zdrăngănitul armurei, cu un sunet de luptă, cu acea chemare de a pune întreaga armură a lui Dumnezeu.

În capitolele 7 şi 8 din Iosua, înfrângerea şi biruinţa de la Ai reprezintă firea celui credincios. Păcatul lui Acan era un păcat în mijlocul taberei. Paşii urmaţi în comiterea păcatelor firii sunt: am văzut – fizic; am poftit – mintal; am luat – volitiv. Nu poate exista eliberare în viaţa celui credincios atâta timp cât păcatul nu este rezolvat.

Să începem acum să citim din textul acestui capitol cu numărul 7.

v.1    Copiii lui Israel au păcătuit cu privire la lucrurile date spre nimicire. Acan, fiul lui Carmi, fiul lui Zabdi, fiul lui Zerah, din seminţia lui Iuda, a luat din lucrurile date spre nimicire. Şi Domnul S’a aprins de mînie împotriva copiilor lui Israel.

Acest verset ne spune: “copiii lui Israel au păcătuit” sau au încălcat porunca referitoare la lucrurile date spre nimicire. Dar un singur om, Acan, a comis păcatul. Întregul popor a avut de suferit din cauza faptei unuia singur. Acest lucru este interesant de remarcat mai ales dacă ne gândim la cât de mulţi oameni stau pe margine şi critică biserica. Ei vorbesc despre decăderea bisericii şi despre apostazie. Şi eu vorbesc despre aceste lucruri. Dar una este să critici biserica din interior, şi alta este să stai pe margine şi să nu faci nimic. Dacă biserica este într-o decădere evidentă şi dacă are de-a face cu apostazia (şi aşa este), noi suntem direct implicaţi în calitate de membri ai bisericii. “Şi dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el” (1 Corinteni 12:26).

v.2  Iosua a trimes din Ierihon nişte bărbaţi la Ai, care este lîngă Bet-Aven, la răsărit de Betel. Şi le-a zis: ,,Suiţi-vă, şi iscodiţi ţara.“ Şi oamenii aceia s’au suit, şi au iscodit cetatea Ai.

v.3  S’au întors la Iosua, şi i-au spus: ,,Degeaba mai faci să mai meargă tot poporul; două sau trei mii de oameni vor ajunge ca să baţi cetatea Ai; nu osteni tot poporul; căci oamenii aceia sînt puţin la număr.“

Ierihonul reprezintă lumea; cetatea Ai reprezintă carnea, firea pământească. Unii dintre sfinţi mărşăluiesc în jurul Ierihonului suflând din trompete în timp ce vorbesc despre faptul că sunt creştini separaţi de restul lumii. Dar ei sunt la fel de negativi ca mulţi alţii atunci când spun: “Noi nu facem cutare şi cutare lucru.” De fapt, ei fac un fel de striptease spiritual: ei dau jos tot ce le pare lumesc. Ei au cucerit lumea. Dar cum rămâne cu firea? Unii dintre cei mai periculoşi oameni din biserică sunt acei super-sfinţi care vorbesc despre victoria asupra lumii dar care sunt înfrânţi la Ai. Unii dintre ei au limbile cele mai înveninate cu putinţă. Am lucrat ca pastor vreme de 40 de ani, aşa că vă pot spune multe despre aceşti super-sfinţi. Firea îi ţine legaţi pe mulţi oameni. Ei cred că trăiesc o viaţă creştină. De fapt, ei vorbesc despre trăirea unei vieţi biruitoare, când de fapt nici nu ştiu ce este aceea. Viaţa biruitoare este viaţa lui Hristos. El este Cel care obţine victoria, nu noi.

Copiii lui Israel erau surprinşi într-o revărsare de biruinţe. Tocmai cuceriseră Ierihonul. Deşi aceea fusese biruinţa lui Dumnezeu, în scurt timp Israel a început să creadă că el a obţinut victoria. Iosua a trimis nişte bărbaţi la Ai. După ce au cercetat cu atenţie cetatea, aceştia au spus: “Ai nu este nimic în comparaţie cu Ierihonul.”

v.4  Aproape trei mii de oameni au pornit, dar au luat-o la fugă dinaintea oamenilor din Ai.

v.5  Oamenii din Ai le-au omorît aproape treizeci şi şase de oameni; i-au urmărit dela poartă pînă la Şebarim, şi i-au bătut la vale. Poporul a rămas încremenit şi cu inima moale ca apa.

Israel a fost înfrânt de oamenii din Ai. Noi suntem înfrânţi de fire sau de carne, cum o numeşte Scriptura. Nu putem folosi aceeaşi tactică şi în lupta cu lumea şi în cea cu firea pământească. Israeliţii nu şi-au recunoscut slăbiciunea.

Apostolul Pavel şi-a recunoscut slăbiciunea când a spus: “Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac” (Romani 7:18).

Dragi prieteni creştini, aţi descoperit şi voi că nu aveţi nici putere, nici tărie în voi înşivă? Voi nu puteţi trăi viaţa creştină prin propriile puteri şi Dumnezeu nici nu vă cere aşa ceva. Dumnezeu vrea să trăiască viaţa creştină prin voi.

 

În capitolul 7 din Romani, Pavel a descoperit că nu era nici un lucru bun în vechea lui fire. De asemenea, a văzut că nu avea nici o putere în noua sa natură. Natura cea nouă vrea să trăiască pentru Dumnezeu dar nu are puterea de a o face.

În capitolul 8 din Romani ni se face cunoştinţă cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Numai atunci când suntem umpluţi cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu putem trăi viaţa creştină.

v.6  Iosua şi-a sfîşiat hainele, şi s’a aruncat cu faţa la pămînt pînă seara înaintea chivotului Domnului, el şi bătrînii lui Israel, şi şi-au presărat capul cu ţărînă.

v.7  Iosua a zis: ,,Ah! Doamne Dumnezeule, pentruce ai trecut pe poporul acesta Iordanul, ca să ne dai în mînile Amoriţilor şi să ne prăpădeşti? De am fi ştiut să rămînem de cealaltă parte a Iordanului!

Am mai auzit acest refren. Iosua este întristat din nou. El a învăţat cuvintele acestui cântec în pustie împreună cu copiii lui Israel. Iosua nu a cântat acest cântec în pustie, dar îl cântă acum. El nu înţelege de ce a pierdut lupta. Aşa că îşi sfâşie hainele şi strigă:

v.8  Dar Doamne, ce voi zice, după ce Israel a dat dosul înaintea vrăjmaşilor lui?

v.9  Cananiţii şi toţi locuitorii ţării vor afla; ne vor înconjura, şi ne vor şterge numele de pe pămînt. Şi ce vei face Tu Numelui Tău celui mare?“

Ascultaţi ce a spus Dumnezeu! El îi vorbeşte lui Iosua foarte clar şi direct.

v.10 Domnul a zis lui Iosua: ,,Scoală-te! Pentruce stai culcat astfel pe faţa ta?

Cu alte cuvinte, Dumnezeu îi spune lui Iosua: “Ridică-te şi încetează cu văicăreala în sac şi cenuşă!” Mulţi creştini îşi petrec timpul de rugăciune     văicărindu-se înaintea Domnului. Nu vă este de nici un folos, dragi prieteni. Trebuie să ajungem la rădăcina problemei.

v.11 Israel a păcătuit; au călcat legămîntul Meu pe care li l-am dat, au luat din

lucrurile  date spre nimicire, le-au furat şi au minţit, şi le-au ascuns printre lucrurile lor.

Iosua nu ştia că Israel păcătuise. El nu avea discernământul spiritual care era prezent în biserica primară. Când Anania şi Safira au minţit cu privire la banii luaţi pe pământul vândut, Duhul Sfânt a dezvăluit imediat minciuna. Biserica primară era sensibilă la păcat.

Dumnezeu i-a spus lui Iosua că păcatul era în tabără şi că el trebuia să-l înlăture.

v.14  Să vă apropiaţi mîne dimineaţă după seminţiile voastre; şi seminţia pe care o va arăta Domnul prin sorţi se va apropia pe familii, şi familia pe care o va arăta Domnul prin sorţi se va apropia pe case, şi casa pe care o va arăta Domnul prin sorţi se va apropia pe bărbaţi.

Seminţia lui Iuda şi familia lui Zerah au fost găsite vinovate.

v.18  A apropiat casa lui Zabdi pe bărbaţi, şi a fost arătat prin sorţi Acan, fiul lui Carmi, fiul lui Zabdi, fiul lui Zerah, din seminţia lui Iuda.

Dragii mei a fost nevoie ca Israel să treacă prin această procedură lungă pentru a afla vinovatul. Era greu pentru ei să distingă răul care se afla în tabără.

Şi nouă ni se pare greu să distingem răul în biserică. Membrii bisericii par să fie cei mai orbi faţă de rău în comunitatea în care trăiesc. Ei văd răul într-un club de noapte, într-un magazin de băuturi alcoolice sau într-un politician oarecare, dar nu-l pot vedea în propria familie sau biserică. Cât este de tragic acest lucru!

Dar să ne întoarcem la Iosua:

v.19  Iosua a zis lui Acan: ,,Fiule, dă slavă Domnului, Dumnezeului lui Israel, mărturiseşte şi spune-mi ce ai făcut, nu-mi ascunde nimic“.

v.20  Acan a răspuns lui Iosua, şi a zis: ,,Este adevărat că am păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului lui Israel, şi iată ce am făcut.

v.21  Am văzut în pradă o manta frumoasă de Şinear, două sute de sicli de argint, şi o placă de aur în greutate de cincizeci de sicli; le-am poftit, şi le-am luat; iată, sînt ascunse în pămînt în mijlocul cortului meu, şi argintul este pus subt ele“.

Observaţi paşii urmaţi de Acan în comiterea păcatului. Aceştia sunt paşii păcatului cărnii. Bârfa, criticismul, invidia, gelozia sunt păcate ale cărnii. Ele provoacă multe conflicte şi necazuri. De exemplu, criticismul dă apă la moară propriei persoane. Cine critică tot timpul pe cineva atrage atenţia asupra lui însuşi. Cel care critică se pune într-o lumină favorabilă faţă de persoana criticată. Aşa lucrează păcatul firii pământeşti: vede, pofteşte şi apoi ia lucrul poftit.

Revenind la vremea lui Iosua, să vedem ce face Acan atunci când este confruntat cu păcatul său. Pur şi simplu el mărturiseşte ce a făcut.

Cum vom învinge noi, credincioşii de astăzi, firea pământească? Trebuie să abordăm păcatul din viaţa noastră şi să-l rezolvăm. Nu lăsaţi păcatul nerezolvat în viaţa voastră.

Amintiţi-vă că putem învinge, putem fi biruitori asupra lumii prin credinţă. Dar nu aşa învingem firea păcătoasă. Noi vrem să avem părtăşie cu Dumnezeu; vrem să fim plini de Duhul Sfânt pentru a-I putea sluji lui Dumnezeu. Cum vom avea părtăşie cu El? Cum vom avea putere în viaţa noastră? Prima epistolă a lui Ioan ne arată foarte clar cum anume nu putem să facem acest lucru: “… Dumnezeu e lumină şi în El nu este întuneric. Dacă zicem că avem părtăşie cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul” (1 Ioan 1:5, 6). Dacă ziceţi că aveţi părtăşie cu El şi trăiţi în păcat, să ştiţi că nu păcăliţi pe nimeni. Dacă păcătuiţi nu aveţi părtăşie cu Dumnezeu, şi sunt sigur că voi ştiţi acest lucru. Dar dacă spunem că nu avem nici un păcat? “Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi” (1 Ioan 1:8). Dar ce trebuie să facem? “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire”            (1 Ioan 1:9). Vedeţi voi, nu-L puteţi coborî pe Dumnezeu la nivelul vostru. Şi nici voi nu puteţi să vă înălţaţi pe voi înşivă până la nivelul lui Dumnezeu. Tot ce avem de făcut este să păstrăm linia de comunicaţie deschisă între noi şi Dumnezeu. Şi acest lucru este posibil numai atunci când ne mărturisim păcatele. Ioan adaugă: “Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi Cuvântul Lui nu este în noi”                   (1 Ioan 1:10). Acestea sunt cuvinte foarte tăioase, prieteni. Dumnezeu spune că dacă noi susţinem că nu avem nici un păcat, minţim. Eu sunt sigur că El are dreptate. Ce este de făcut? Trebuie să ne mărturisim păcatele.

Şi cum facem acest lucru? Adevărata mărturisire a păcatelor nu se opreşte la generalităţi. Spuneţi-i păcatului pe nume, aşa cum a făcut Acan: “Le-am văzut, am poftit acele lucruri, le-am luat.” Spuneţi-I lui Dumnezeu tot ce este în inima voastră. Deschideţi-vă inima înaintea Lui! El oricum ştie tot ce este în ea, aşa că nu-I puteţi ascunde nimic.

Un prieten mi-a povestit despre un doctor care, când se ruga, spunea: “Doamne, am păcătuit. Te rog să mă ierţi.” Şi asta era tot. La un moment dat, prietenul meu s-a săturat să audă acelaşi lucru de fiecare dată când se rugau împreună, aşa că l-a întrebat pe doctorul respectiv: “Doctore, dumneata spui: ‘Am păcătuit’; nu ştii dacă ai păcătuit sau nu?” Doctorul a răspuns: “Ei bine, probabil că am păcătuit.” “Şi nu ştii care a fost păcatul pe care l-ai făcut?”, a continuat prietenul meu. “Nu”, a fost răspunsul doctorului. Prietenul meu a replicat: “Dacă nu ştii care este, încearcă să ghiceşti!” Data viitoare când s-au rugat împreună doctorul a ghicit din prima păcatul pe care-l făcuse! Este uimitor, prieteni, cât de mult batem câmpii atunci când ne rugăm. Spunem orice, numai ce trebuie nu. Duceţi-vă şi spuneţi-I lui Dumnezeu exact care este păcatul vostru. Aceasta este mărturisirea adevărată. Nu veţi avea bucurie, nu puteţi avea putere, nu puteţi avea biruinţă în viaţă atâta vreme cât nu vă mărturisiţi păcatele.

Fie ca noi toţi să fim mai atenţi cu privire la viaţa pe care o ducem.