Itinerar Biblic Ep.0188 – Luca cap. 10: 25-42

Rezumat

• Pilda fiului risipitor.

•  Multiple vindecări.

Dragi prieteni, Doctorul Luca, autorul uman al Evangheliei pe care noi o studiem, nu este un generalist. Am putea spune că are o anumită specialitate – pildele. Dacă Marcu este un specialist al minunilor, Luca este un specialist al pildelor.

Care este motivul pentru care el redă mai multe din pildele Domnului Isus decât ceilalţi evanghelişti? Destinatarii săi. El, să nu uităm, se adresează unei lumi crescută în cultura grecească, acolo unde una dintre virtuţi era dorinţa de cunoaştere.

Ori, pildele Domnului Isus, aşa cum au fost descrise de cineva, sunt evenimente ale vorbirii şi provocări ale intelectului.

În ciuda faptului că ele folosesc elementele cele mai obişnuite, elementele cotidianului, elementele de care omul se lovea în fiecare zi, conotaţia lor este una profund spirituală, iar prin sensul lor camuflat erau o provocare pentru cei care erau cu adevărat interesaţi de lucrurile spirituale. Menirea lor era aceea de a descuraja pe cei ce încercau să facă speculaţii spirituale referitoare la Împărăţia lui Dumnezeu.

Aşa cum spuneam, Evanghelia după Luca este foarte bogată în pilde, dar poate, cea mai cunoscută este pilda Samariteanului milostiv. Dar înainte de orice alt comentariu să observăm care este contextul în care Domnul Isus ne oferă această pildă.

v.25 Un învăţător al Legii s’a sculat să ispitească pe Isus şi I-a zis: ,,Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa vecinică?“

v.26  Isus i-a zis: ,,Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?“

v.27  El a răspuns: ,,Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.“

v.28  ,,Bine ai răspuns“, i-a zis Isus; ,,fă aşa, şi vei avea viaţa vecinică.“

v.29  Dar el, care vroia să se îndreptăţească, a zis lui Isus: ,,Şi cine este aproapele meu?“

Priviţi cu atenţie la cuvintele acestui tânăr pentru că sunt foarte interesante. Ele exprimă nu doar experienţa acestui tânăr preocupat de viaţa veşnică ci reprezintă atitudinea multora dintre noi.

Omul acesta era preocupat de viaţa veşnică şi din pricina aceasta a căutat cu insistenţă să găsească calea şi să se asigure că este una bună.

Însă calea pe care a căutat-o el a fost calea religiei. El şi-a însuşit tot ce ţinea de reguli, mijloace, restricţii, lucruri specifice unei religii.

Tânărul acesta face dovada unei bune cunoaşteri teoretice şi ceea ce oferă el aici este în cele din urmă definiţia pe care însuşi Domnul Isus o dă cu privire la Lege într-o anumită situaţie.

Deci nu cunoaşterea era problema majoră a acestui tânăr. Dar, dragii prieteni aici este şi începutul lecţiei pentru noi. Cunoaşterea nu este suficientă pentru intrarea în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Dacă ea nu este dublată de dedicarea într-o relaţie vie în care cunoştinţa să fie aplicată atunci totul este sortit eşecului.

Mai mult, tânărul acesta era mai degrabă preocupat de o scurtătură către viaţa veşnică.

Nu cumva, dragul meu ascultător, ai fost şi tu prins într-o astfel de capcană?

Un alt aspect demn de remarcat aici este acela că  acest incident are loc înainte de răstignirea Domnului Isus pe cruce. Înseamnă aceasta că un om poate fi mântuit prin respectarea Legii? Da, dar să urmărim raţionamentul lui Dumnezeu. Nu cei care aud Legea sunt îndreptăţiţi, ci cei care o împlinesc. Dacă spuneţi că puteţi împlini Legea, trebuie să vă aduc aminte că Dumnezeu vă contrazice. El spune că este imposibil să fiţi îndreptăţiţi de Lege pentru că nimeni nu poate ţine Legea – “nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii” (Galateni 2:16). Iată ce mai spune Pavel în Epistola către Romani 8:3, 4.

v.3  Căci-lucru cu neputinţă Legii, întrucît firea pămîntească (Greceşte: carnea, aici şi peste tot unde e ,,firea pămîntească“.) o făcea fără putere-Dumnezeu a osîndit păcatul în firea pămîntească, trimeţînd, din pricina păcatului, pe însuş Fiul Său într’o fire asemănătoare cu a păcatului,

v.4  pentruca porunca Legii să fie împlinită în noi, cari trăim nu după îndemnurile firii pămînteşti, ci după îndemnurile Duhului.

Dacă învăţătorul ar fi fost cinstit – şi nu a fost – ar fi spus: “Doamne, am încercat cu adevărat să-L iubesc pe Dumnezeu cu toată inima mea, cu tot sufletul meu, cu tot cugetul şi cu toată puterea, dar nu am reuşit. Am încercat să-l iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi, dar nu am eşuat în chip lamentabil. Prin urmare, cum pot oare să moştenesc viaţa veşnică?” Dar în loc să fie cinstit şi sincer, învăţătorul Legii a adoptat această metodă evazivă şi a spus: “Şi cine este aproapele meu?”

Drept răspuns, Isus Hristos spune această pildă a bunului samaritean. Este o poveste simplă, dar în acelaşi timp minunată.

v.30  Isus a luat din nou cuvîntul, şi a zis: ,,Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între nişte tîlhari, cari l-au desbrăcat, l-au jăfuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat, şi l-au lăsat aproape mort.

v.31  Din întîmplare, se cobora pe acelaş drum un preot; şi, cînd a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături.

v.32  Un Levit trecea şi el prin locul acela; şi cînd l-a văzut, a trecut înainte pe alături.

Această pildă a fost abordată în nenumărate moduri, găsindu-se o serie de sensuri implicate prin personajele şi acţiunile prezente în povestire. Un lucru este cert aici. Ceea ce spune Domnul Isus nu este simplă ficţiune, cel puţin în ceea ce priveşte posibilitatea ca un om să fi căzut între tâlhari.

Ierihonul se află la circa 27 de km de Ierusalim şi dacă Ierusalimul se află aşezat pe coline, Ierihonul este aşezat în câmpiile Iordanului cam în aceleaşi locuri unde Ioan Botezătorul boteza pe cei ce îl urmau.

Drumul care ducea spre Ierihon trecea printr-o zonă deluroasă, plină de peşteri, locuri unde în mod frecvent se ascundeau bande de tâlhari precum şi grupuri de zeloţi care atacau oficialităţile romane.

A cădea în mâinile tâlharilor nu era un lucru tocmai neobişnuit. Dar, nu acesta este punctul asupra cărui vrea Domnul Isus să atragă atenţia. El nu atrage atenţia atât de mult asupra faptului că un om este lăsat aproape fără suflare ci mai degrabă asupra celor ce trec pe acolo şi atitudinile pe care ei le au.

Dragii mei, Domnul nu ne atrage atenţia asupra răului care există în această lume. El există, este real, dar, importantă este atitudinea noastră faţă de el.

Primul care trece pe lângă cel căzut, este un preot, un slujitor al templului. Acesta nu schiţează nici măcar un gest de apropiere faţă de cel căzut, ci trece mai departe văzându-şi de drum.

Acum, noi facem apel de obicei, la câteva lucruri pe care noi le cunoaştem în ceea ce priveşte rolul preotului. El este cel care de obicei îi reprezintă pe oameni înaintea lui Dumnezeu şi ne aşteptăm ca el să fie mai degrabă asemenea lui Dumnezeu şi nu omului pe care îl reprezintă.

Ne aşteptam ca preotul să intervină şi să facă ceva pentru omul aflat în suferinţă. Dar nu o face.

Ceea ce noi uităm, sau ignorăm, este o anumită normă potrivit căreia, preotul nu putea să se amestece chiar în toate problemele. De exemplu, el nu putea să se atingă de un mort, ori, omul acela era aproape mort, iar el nici nu avea de unde să-şi dea seama.

Pe de altă parte, în religia Mozaică erau anumite tradiţii potrivit cărora nu puteai să ajuţi pe oricine. În cartea apocrifă, Înţelepciunea lui Isus Sirach, în capitolul 12 scrie aşa:

“Dacă faci un  bine, să ştii cui faci şi vei avea mulţumire pentru fapta ta. Fă bine celui binecredincios şi vei afla răsplătire.” Sau: “Dă celui binecredincios şi să nu ajuţi pe cel păcătos!”

Observaţi care este mesajul Domnului Isus? Chiar dacă preotul ar fi fost un om bine intenţionat, el era prins într-un sistem religios care făcea foarte dificil pentru el să exprime tocmai ceea ce era învăţat să exprime- dragoste, compasiune.

Cu alte cuvinte, Domnul Isus spune aici că nu fiind parte a unui sistem religios ajungi în Împărăţia lui Dumnezeu.

Dar să ne uităm şi la cel de al doilea personaj – Levitul. El era ajutorul preotului, un fel de subordonat. Cineva presupunea că Levitul l-a văzut pe preot trecând pe lângă cel căzut lângă drum. În această situaţie, probabil raţiunea levitului a fost, dacă şeful meu nu s-a implicat de ce aş face-o eu. Este aici o declinare a responsabilităţii pe bazele puterii exemplului.

Nu de puţine ori am auzit de persoane care invitate fiind să accepte o relaţie cu Domnul Isus spuneau: “ Nu mă interesează! Unde merg ceilalţi merg şi eu.”

Domnul Isus ne atrage atenţia că exprimarea principiilor divine, principiilor care dovedesc prezenta Împărăţiei în viaţa noastră, nu trebuie să depindă de curentul general, de opinia celor din jur. Este o alegere personală aşa cum este o responsabilitate personală înaintea lui Dumnezeu.

Interesant este modul în care Domnul Isus spune această pildă. El prezintă totul cu o anumită direcţie, îndreptându-şi auditoriul către un punct culminant. Primul este preotul. Faptul că el nu face nimic în sprijinul celui în suferinţă, nu naşte prea multe reacţii. Aducerea în scenă a levitului  care se comportă la fel, se poate să fi determinat o oarecare reacţie de dezaprobare, dar acum toţi aşteptau să vină cel de al treilea. Mai mult ca sigur că ei se aşteptau să vină un nobil evreu care să-l ajute pe cel căzut. Dar, surpriză…. Domnul Isus aduce în scenă pe unul la care ei nu s-ar fi aşteptat nici o dată un Samaritean.

v.33  Dar un Samaritean, care era în călătorie, a venit în locul unde era el, şi cînd l-a văzut, i s’a făcut milă de el.

v 34  S’a apropiat de i-a legat rănile, şi a turnat peste ele untdelemn şi vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han, şi a îngrijit de el.

v.35  A doua zi, cînd a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului, şi i-a zis: ,,Ai grijă de el, şi orice vei mai cheltui, îţi voi da înapoi la întorcere.“

Cel mai dispreţuit personaj pentru ei ocupa poziţia principală în povestirea Domnului Isus. Aceasta a determinat cu siguranţă reacţii violente. Dar aceasta şi urmărea Domnul nostru. El dorea să-i facă să înţeleagă că viaţa veşnică nu este o problemă de reguli şi religie, nici una a exemplului general, ci o problemă de inimă, o relaţie în care este investită compasiune, dragoste, grijă.

Cineva a spus că în această pildă sunt prezente trei categorii de oameni care reprezintă trei filozofii de viaţă.

  1. Tâlharul; filozofia lui spune: “Ce e al tău îmi aparţine.” Acesta este socialismul sau comunismul.
  2. Preotul şi levitul; filozofia acestora este: “Ce am eu îmi aparţine numai mie.” Acesta este individualismul feroce dus la extreme. “Să dispară lumea, eu tot voi obţine ce mi se cuvine!” Recunoaşteţi în aceasta capitalismul păgân.
  3. Bunul samaritean; filozofia lui spune: “Ce-i al meu este şi al tău.” Aceasta este poziţia creştinismului. “Ce am eu îţi aparţine şi ţie, dacă te pot ajuta.” Cei care vorbesc despre socialismul creştin nu recunosc faptul că este vorba de două concepţii total diferite.

Sigur că Domnul Isus Hristos a dorit ca noi să adaptăm această pildă la situaţia fiecăruia dintre noi, în locul în care trăim. Ni se spune că un om a plecat de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut în mâinile tâlharilor. Aceasta este o imagine a întregului neam omenesc. Este neamul care vine direct din Adam. Omenirea a venit de la Ierusalim, locul în care s-a apropiat de Dumnezeu, spre Ierihon, oraşul blestemat. Omenirea a căzut în păcat. Drept urmare, acest neam omenesc a descoperit că nu are nici o speranţă, că nu are puterea de a se salva. Oamenii au pierit în nelegiuiri şi păcat. Acest om care a căzut în mâinile tâlharilor era pe jumătate mort. Tâlharii sunt o imagine a diavolului care, cum ne spune Ioan în Evanghelia sa, capitolul 8, versetul 44, a fost un ucigaş încă de la început. Referitor la acest subiect, Domnul spune: “Toţi cei ce au venit înainte de Mine sunt hoţi şi tâlhari…” (Ioan 10:8). Când au venit să-L prindă pe Isus, El a spus: “Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi ciomege, ca să Mă prindeţi. În toate zilele şedeam în mijlocul vostru şi învăţam norodul în Templu şi n-aţi pus mâna pe Mine” (Matei 26:55). Diavolul este un tâlhar şi Domnul nostru a fost răstignit între doi tâlhari. Interesant, nu-i aşa?

Dragii mei, nici ritualurile, nici ceremoniile, nici legalismul nu ne pot mântui. Când ritualurile, ceremoniile, legalismul şi religia nu au mai putut face nimic pentru mântuirea omului, a venit Hristos. El poate să vindece rănile celor cu inima zdrobită. El este Cel care poate să-l ia pe păcătosul pierdut, pe jumătate mort din cauza păcatelor, şi să-l ajute.

Această pildă are o semnificaţie foarte actuală pentru fiecare dintre noi. Orice persoană pe care o puteţi ajuta este aproapele vostru. Aceasta nu înseamnă că numai vecinul este aproapele vostru. Oamenii au nevoie de Hristos, care este Bunul Samaritean. Se vorbeşte mult despre răspândirea Evangheliei până la marginile pământului, dar se depune prea puţin efort pentru ca oamenii să audă mesajul ei.

Ca să înţelegeţi mai bine ce vreau să spun, vă voi da un exemplu. Un tânăr i-a scris următoarele rânduri fetei căreia îi făcea curte: “Aş urca şi cei mai înalţi munţi pentru tine, aş trece înot prin cele mai adânci râuri, aş traversa marea cea mai întinsă şi aş înfrunta deşertul arzător. Iată ce aş face pentru tine!” După care, urma P.S.-ul: “Dacă nu plouă miercurea viitoare, vin să te văd!”

Cam aşa este şi cu devotamentul creştinului obişnuit faţă de Domnul Isus Hristos!

Lumea de astăzi este ca omul care a căzut în mâinile tâlharilor şi are nevoie de ajutorul nostru. Lumea are nevoie de Hristos. El nu numai că ne va salva de la înec, dar ne va învăţa și să înotăm. Ritualurile şi formalismul îl văd pe om înecându-se şi îi strigă: “Înoată, frate, înoată!” Dar omul nu ştie să înoate. Legalismul şi liberalismul se apleacă peste buza prăpastiei şi îi spun omului căzut: “Ţine-te bine, rezistă!” Dar omul nu mai poate să se ţină de acel punct fragil de sprijin. Isus Hristos este Cel care m-a ridicat pe mine şi la fel vă poate ridica şi pe voi. Acesta este mesajul pildei bunului samaritean.

Dar să vedem ce face Domnul Isus mai departe:

v.38  Pe cînd era pe drum, cu ucenicii Săi, Isus a intrat într’un sat. Şi o femeie, numită Marta, L-a primit în casa ei.

v.39  Ea avea o soră numită Maria, care s’a aşezat jos la picioarele Domnului, şi asculta cuvintele Lui.

v.40  Marta era împărţită cu multă slujire, a venit repede la El, şi I-a zis: ,,Doamne, nu-Ţi pasă că soru-mea m’a lăsat să slujesc singură? Zi-i dar să-mi ajute.“

v.41  Drept răspuns, Isus i-a zis: ,,Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămînţi tu,

v.42  dar un singur lucru trebuieşte. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.“

Fără a intra prea mult în detalii, este suficient să spunem că Maria îşi făcuse partea şi apoi s-a dus să se aşeze la picioarele lui Isus. Marta, o persoană cu suflet bun, s-a îngrijit de toate şi adevărul este că, fără ea, ei nu ar fi avut parte de acea masă bogată. Dar la un moment dat, ea s-a simţit cuprinsă de frustrare, din cauză că era ocupată cu multă treabă. Poate că s-a întins după o tavă, care s-a dovedit a fi prea îngustă, după care a căutat să apuce alta, care a căzut de pe raftul de sus. Era prea mult pentru ea, aşa că a ieşit din bucătărie şi a spus ceva ce în alte condiţii nu ar fi spus. Domnul a fost blând cu ea, dar i-a spus: “Maria şi-a ales partea cea bună.”

Dragul meu prieten confuz şi frustrat, ai ajuns la o răspântie a vieţii din care nu ştii încotro s-o apuci? Atunci, aşează-te! Vino şi stai la picioarele lui Isus! Caută în Cuvântul Lui să vezi ce vrea Dumnezeu să-ţi spună. El te va ajuta să-ţi îndeplineşti sarcinile din casă, te va ajuta să cureţi mai bine podeaua, să mături mai bine curtea, să ridici un gard mai solid, să înveţi mai bine lecţia pentru mâine. Munca ta la birou va fi mai uşoară şi vei putea să-ţi conduci mai bine maşina. Dar fă-ţi timp să stai la picioarele lui Isus! Maria a ales partea cea bună.

Minunate aceste lecţii. Nici nu se putea o mai bună continuare a Pildei Samariteanului. Trebuie să recunoaştem că nu avem forţa necesară pentru a trăi aşa cum exemplifică Domnul Isus viaţa de creştin. Tocmai de aceea avem nevoie să stăm la picioarele Lui pentru a primi de la El şi dorinţa şi puterea de înfăptuire.

Să şedem deci la picioarele Lui.