Itinerar Biblic Ep.0175 – Levitic cap. 27

 

Rezumat

·         Legea privind jurămintele.

·         Dedicarea cu privire la jurăminte.

 

Dragi prieteni suntem la ultimul capitol al cărţii Levitic. După ce începem să citim acest capitol ne întrebăm de ce este pus aici. Pare să fie o anexă sau un post-scriptum la cartea Leviticul. Toţi comentatorii remarcă acest lucru, iar unii chiar consideră că aceasta este o problemă majoră a acestei cărţi. Seiss nu include acest capitol în cartea Leviticul, iar Dr. Langley îl tratează ca pe o anexă.

Deşi subiectul pare să nu aibă legătură cu restul cărţii nu văd nici un motiv să facem din ţânţar armăsar.

Cred că există un scop precis pentru care acest capitol a fost pus ultimul. Dr. Kellogg observă că tot ceea ce a precedat acest capitol este obligatoriu, în timp ce lucrurile din acest capitol par a fi mai mult recomandări. De fapt, acest capitol constituie un punct final foarte potrivit şi foarte frumos al cărţii despre închinare.

Într-un mod asemănător, capitolul 21 al Evangheliei după Ioan urmează după un capitol în care fusese descrisă arătarea lui Hristos cel Înviat. Ce ar mai fi putut urma după aşa ceva? Dar iată că Domnul vrea să-i spună ceva lui Simon Petru. “Dacă Mă iubeşti, paşte mieluşeii Mei!” Este ceva voluntar, iar această decizie voluntară se bazează pe dragoste. Aceasta este metoda lui Dumnezeu.

Jurămintele care sunt voluntare au o caracteristică uimitoare. Ele vin după au fost date porunci, legi, reguli şi ceremonii. Ele reprezintă a doua milă după ce Dumnezeu a cerut să mergem una cu El.  Totodată, ele reprezintă răspunsul unei inimi recunoscătoare. Totuşi, este important să notăm faptul că, dacă am făcut o promisiune lui Dumnezeu, trebuie s-o împlinim.

Reacţia naturală a unei persoane mântuite ar trebui să întrebe ce poate face pentru Domnul, când Domnul a făcut atât de mult pentru ea. Găsim această atitudine de multe ori în Scriptură.

Psalmul 116:12  Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui faţă de mine?

Apostolul Pavel scria credincioşilor din vremea lui: “Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească” (Romani 12:1). Aceasta nu este o poruncă. Pavel spune: “Vă îndemn”.

În altă epistolă, el vorbeşte despre harul lui Dumnezeu care aduce mântuire şi care a fost arătat tuturor oamenilor. Ce face acest har? Cere ceva? Nu. El oferă.

Orice credincios vrea să facă ceva pentru Dumnezeu. El vrea să dedice un lucru lui Dumnezeu. Cea mai mare problemă este să găseşti lucrul vrednic de a fi dedicat lui Dumnezeu. Ephraim Syrus a scris: “Declar că viaţa mea este nelegiuită pentru că nu este de nici un folos.” David Brainerd a spus: “O, de ar fi sufletul meu sfânt aşa cum este Dumnezeu de sfânt! O, de ar fi sufletul meu curat cum este Hristos de curat şi desăvârşit cum este Tatăl din ceruri! „

Acestea sunt cele mai dulci porunci din cartea lui Dumnezeu, care le cuprind pe toate celelalte. Să le încalc eu? Trebuie să le încalc? Este nevoie să fac acest lucru pentru că trăiesc în lume? Vai mie, sunt un păcătos!” Ce poate oferi un suflet păcătos lui Dumnezeu? Acest capitol răspunde la această întrebare.

O dată ce a fost făcut un jurământ, este obligatoriu să fie împlinit. Prov. 20:25.

v.25 Este o cursă pentru om să facă în pripă o făgăduinţă sfîntă, şi abea după ce a făcut juruinţa să se gîndească.

Cercetaţi mai întâi, să fiţi siguri că ştiţi ce faceţi.

Jurămintele erau de două feluri: jurăminte promisiuni şi jurăminte de renunţare. Aceste jurăminte sunt des întâlnite în viaţa poporului lui Dumnezeu. Apoi mai exista jurământul de Nazireu pe care-l găsim explicat în amănunt în capitolul 6 din cartea Numeri. Cel mai impresionant jurământ este cel făcut de Iefta. Judecători 11:30, 31.

v.30,31  Iefta a făcut o juruinţă Domnului, şi a zis: ,,Dacă vei da în mînile mele pe fiii lui Amon, ori cine va ieşi pe porţile casei mele înaintea mea, la întoarcerea mea fericită dela fiii lui Amon, va fi închinat Domnului, şi-l voi aduce ca ardere de tot.“

Ştim că Dumnezeu interzicea în mod clar jertfele umane. Cred că ultima parte a versetului 31 poate fi tradusă şi în felul următor: “la întoarcerea mea fericită de la fiii lui Amon, va fi închinat Domnului sau voi aduce o ardere de tot.” Amintiţi-vă că fiica lui i-a ieşit în întâmpinare. El nu a jertfit-o pe fiica lui, dar a închinat-o Domnului. Acest lucru reiese clar din Judecători 11:39, 40. Cu alte cuvinte, ea nu s-a căsătorit. Pentru o femeie evreică, acesta era un lucru groaznic. Iefta a închinat-o pe fiica sa Domnului, nu a ucis-o aducând-o ca jertfă.

Acesta a fost un jurământ pripit din partea lui Iefta, dar cel puţin el s-a ţinut de cuvânt.

Dacă jurământul nu era ţinut, trebuia adusă o jertfă pentru vină şi una pentru păcat

(Levitic 5:4-6).

Cred că Dumnezeu vă va socoti răspunzători de jurămintele făcute. Foarte mulţi creştini nu-şi respectă promisiunile făcute lui Dumnezeu. Dacă nu aveţi de gând să vă respectaţi jurământul sau dacă trataţi cu uşurătate acest subiect înaintea lui Dumnezeu, mai bine vă gândiţi de două ori înainte de a vă lua un astfel de angajament.  Mulţi creştini sunt nefolosiţi astăzi, mulţi sunt judecaţi şi foarte mulţi au adormit, cum spune Pavel.

Reţineţi: Dumnezeu nu vă cere să faceţi jurăminte! Este o decizie voluntară din partea voastră. Dar dacă decideţi să faceţi un astfel de jurământ, aţi face bine să-l împliniţi!

Dar să vedem ce conţine textul acestui capitol:

v.1  Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: ,,Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le:

v.2  ,Cînd se vor face juruinţe Domnului, dacă e vorba de oameni, ei să fie ai Domnului, după preţuirea ta.

“Când se vor face juruinţe Domnului” ar trebui tradus aici prin “Când cineva a pus deoparte un lucru prin jurământ”. Aceasta înseamnă că este ales un lucru anume, de o valoare specială pentru proprietarul lui, cel care face jurământul. Amintiţi-vă că David nu a vrut să-I dăruiască lui Dumnezeu ceva ce îi fusese dat: “Nu! Vreau oricum s-o cumpăr de la tine cu un preţ, căci nu voi aduce Domnului, Dumnezeului meu, arderi de tot care să nu mă coste nimic” (2 Samuel 24:24).

Dragul meu prieten, dacă eşti membru al unei biserici şi încerci să-I aduci lui Dumnezeu un dar care să nu te coste nimic, mă rog să Se îndure Domnul de tine! Astăzi noi nu mai trăim ca Israelul sub sistemul zeciuielilor. Dumnezeu nu ne impune să-I aducem Lui 10% din ce avem. Darul nostru trebuie să fie făcut de bunăvoie. Vă asigur că dacă sunteţi zgârciţi cu Dumnezeu, şi El va fi zgârcit cu voi! Puţin daţi, puţin veţi primi! Zece la sută trebuie să fie pentru creştin numai limita minimală. Îndurarea este faţă de el mul mai mare şi el trebuie să fie mult mai darnic.

Un important om de afaceri a fost întrebat care este secretul succesului său. El a răspuns: “Cu cât revarsă Dumnezeu mai mult asupra mea, cu atât revărs şi eu ceea ce-mi dă El asupra altora. Şi cu cât dau mai mult, cu atât primesc mai mult.”

Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu ne va binecuvânta pe toţi cu bani. El are felurite binecuvântări pentru noi. Totuşi, părerea mea este că mulţi sunt săraci sau au probleme financiare din cauza felului în care Îl abordează pe Dumnezeu.

Un om a venit la un moment dat la mine, şi mi-a oferit un pachet de acţiuni. “Dacă tot se prăbuşeşte piaţa şi preţul lor a scăzut atât de mult, mai bine le dau bisericii!”

Dragii mei, Dumnezeu să vă ferească de o astfel de gândire! Trebuie să-I dăruim Domnului numai lucruri de valoare, care înseamnă ceva pentru noi.

v.3  Iar preţuirea pe care o vei face unui bărbat dela douăzeci pînă la şasezeci de ani, să fie de cincizeci de sicli de argint, după siclul sfîntului locaş:

v.4  dacă este femeie, preţuirea să fie de treizeci de sicli.

Dacă un om era închinat Domnului printr-un jurământ aceasta nu însemna că se ducea să slujească la Cortul întâlnirii. Aceasta era slujba leviţilor. Putea fi plătit un preţ de răscumpărare pentru persoana respectivă şi în felul acesta era eliberată de jurământ. Aceasta este înlocuirea plăţii în natură prin plata în bani pentru o persoană.

Un bărbat între 20 şi 60 de ani era preţuit mai mult pentru că putea munci mai mult. Se pare că munca pe care o putea face o persoană era standardul de evaluare. Un bărbat tânăr putea munci cel mai mult. “După preţuirea ta” înseamnă după ceea ce era considerat valoarea potrivită la vremea aceea în mijlocul poporului.

Valoarea muncii unei femei era considerată mai mică dar important este că o femeie putea fi închinată Domnului. Cred că acest argument arată în mod clar că fiica lui Iefta nu a fost adusă ca o jertfă omenească înaintea lui Dumnezeu, ci a fost închinată Domnului şi nu s-a mai măritat.

Ana l-a adus pe Samuel la Templu ca o ofrandă de mulţumire adusă Domnului în contul jurământului ei. Ea a spus: “Doamne, Ţi-am spus că dacă îmi vei da un fiu, Ţi-l voi aduce Ţie. Iată-l!” Ea şi-a împlinit jurământul.

Aţi venit vreodată la Dumnezeu să vă aduceţi pe voi înşivă Lui? V-aţi adus copiii înaintea lui Dumnezeu? Sau nepoţii? V-aţi adus posesiunile voastre materiale înaintea Domnului? El nu a poruncit să faceţi acest lucru, dar a spus că puteţi face astfel. Dar dacă oferiţi ceva Domnului, aveţi grijă să fie un lucru bun.

v.5  Dela cinci pînă la douăzeci de ani, preţuirea să fie de douăzeci de sicli pentru un băiat, şi de zece sicli pentru o fată.

  1. 6 Dela o lună pînă la cinci ani, preţuirea să fie de cinci sicli de argint pentru un băiat, şi de trei sicli de argint pentru o fată.

v.7  De la şasezeci de ani în sus, preţuirea să fie de cincisprezece sicli pentru un bărbat, şi de zece sicli pentru o femeie.

v.8  Dacă cel ce a făcut juruinţa este prea sărac ca să plătească preţuirea aceasta făcută de tine, să-l aducă la preot, să-l preţuiască; şi preotul să facă o preţuire potrivit cu mijloacele omului aceluia.

Observaţi că scara de valori era determinată de vârstă, nu de poziţie socială, nici de avere, nici de prestigiu. Valoarea preţului stabilit era determinată de capacitatea de a munci. Dumnezeu Se îngrijea astfel şi de cel sărac pentru ca şi acesta să poată participa la acest serviciu voluntar. Preotul stabilea un preţ corect în conformitate cu posibilitatea omului de a plăti. Bănuţul văduvei are o valoare mult mai mare în cer decât darurile bogate ale celui influent şi cu avere mare.

Mai este un lucru de remarcat aici cu privire la închinarea persoanelor. De obicei, un om plăteşte pentru serviciile altuia. În legea cu privire la jurăminte, omul plăteşte ca să-I slujească lui Dumnezeu. Este un privilegiu să-I slujeşti lui Dumnezeu.

v.9  Dacă este vorba de dobitoacele cari pot fi aduse ca jertfă Domnului, orice dobitoc care se va da Domnului, va fi ceva sfînt.

v.10  Să nu-l schimbe, şi să nu pună unul rău în locul unuia bun, nici unul bun în locul unuia rău; dacă s’ar întîmpla să se înlocuiască un dobitoc cu altul, şi unul şi celalt va fi sfînt.

Dumnezeu spune: “Să nu înlocuieşti”. Dacă ai promis Domnului că vei face un lucru, fă-l aşa cum ai promis. Amintiţi-vă păcatul lui Anania şi Safira. Ei au spus că vor da Domnului preţul întreg al unei bucăţi de pământ. Până la urmă, ei nu au procedat aşa şi nu au adus la apostoli întregul preţ. Petru le-a spus că, de vreme ce pământul era al lor, ei puteau face cu el ce voiau. Era un dar de bunăvoie, dar ei s-au gândit să păstreze ceva şi pentru ei.

Dragi prieteni, acest lucru despre care vorbim noi acum este real şi astăzi. Dumnezeu ne consideră răspunzători pentru jurămintele făcute înaintea Lui. Dacă I-aţi promis ceva şi nu   v-aţi ţinut de cuvânt, El ştie că aţi promis că veţi face acel lucru. Avem de-a face cu un Dumnezeu al realităţii.

v.11  Dacă este vorba de dobitoacele necurate, cari nu pot fi aduse ca jertfă Domnului, să aducă dobitocul la preot,

v.12  care-i va face preţuirea după cum va fi bun sau rău, şi va rămînea la preţuirea preotului.

v.13  Dacă vrea să-l răscumpere, să mai adauge o cincime la preţuirea lui.

Un animal necurat putea fi folosit pentru un jurământ, dar nu putea fi adus ca jertfă. Preotul preţuia animalul, omul plătea preţul răscumpărării plus o cincime din acesta ca un adaos pentru că era un animal necurat.

Dar nu numai animalele erau luate în considerare aici:

v.14 Dacă cineva îşi închină Domnului casa, hărăzind-o Domnului ca un dar sfînt, preotul să-i facă preţuirea după cum va fi bună sau rea, şi să rămînă la preţuirea făcută de preot.

v.15  Dacă cel ce şi-a închinat Domnului casa, vrea s’o răscumpere, să adauge o cincime la preţul preţuirii ei, şi va fi a lui.

Casa este cea mai valoroasă posesiune materială a unui om. Ea putea fi închinată Domnului de către israeliţi. Cred că nu numai casa, dar şi copiii unui creştin pot fi închinaţi Domnului.

Omul putea să locuiască în continuare în casa închinată şi începea să-I plătească chirie lui Dumnezeu ca proprietar. Dacă nu continua să plătească chiria, trebuia să adauge o cincime din valoarea ei atunci când o răscumpăra. Şi aceasta era un fel de taxă ca recunoaştere a faptului că Dumnezeu era proprietarul.

Noi facem tot felul de promisiuni şi jurăminte faţă de Dumnezeu, toate acestea de bunăvoie. Apoi dovedim dacă am fost cu adevărat sinceri. Şi acest lucru este adevărat şi atunci când este vorba de casa în care locuim.

v.16  Dacă cineva închină Domnului un ogor din moşia lui, preţuirea ta să fie după cîtimea de sămînţă pe care o dă, şi anume cincizeci de sicli de argint pentru un omer de sămînţă de orz.

v.17  Dacă îşi închină Domnului ogorul, cu începere chiar din anul de veselie, să rămînă la preţuirea ta;

v.18  dar dacă îşi închină Domnului ogorul după anul de veselie, atunci preotul să-i socotească preţul după numărul anilor cari mai rămîn pînă la anul de veselie, şi să-l scadă din preţuirea ta.

v.19  Dacă cel ce şi-a închinat Domnului ogorul, vrea să-l răscumpere, atunci să mai adauge o cincime la argintul preţuit de tine, şi ogorul să rămînă al lui.

v.20  Dacă nu-şi răscumpără ogorul, şi-l vinde altui om, nu va mai putea fi răscumpărat.

v.21  Şi cînd va ieşi cumpărătorul din el la anul de veselie, ogorul acela să fie închinat Domnului, ca ogor hărăzit Lui; să fie moşia preotului.

v.22  Dacă cineva închină Domnului un ogor cumpărat de el, care nu face parte din moşia lui,

v.23  preotul să-i socotească preţul după cît face preţuirea pînă la anul de veselie, şi omul acela să plătească în aceeaş zi preţul hotărît de tine, ca lucru închinat Domnului.

v.24  În anul de veselie, ogorul să se întoarcă la acela dela care fusese cumpărat şi din moşia căruia făcea parte.

v.25  Toate preţuirile să se facă în sicli sfîntului locaş: siclul are douăzeci de ghere.

Acesta trebuie să fi fost un sistem foarte complicat. Pământul nu putea fi închinat lui Dumnezeu chiar dacă era al lui Dumnezeu. Pământul era evaluat pe baza fertilităţii lui şi a relaţiei în care se afla faţă de anul de veselie. Tot pământul se întorcea la proprietarul iniţial în acel an. Acest lucru era luat în consideraţie dacă un om închina pământul Domnului cu puţin timp înainte de anul de veselie ca un act de generozitate. De fapt, el putea fi un om foarte egoist. Nici un pământ împrumutat nu putea fi dedicat Domnului. Dumnezeu cunoaşte foarte bine inima omului.

Printre toate acestea sunt trei lucruri care aparţin Domnului şi care nu puteau fi închinate Lui.

v.26 Nimeni nu va putea să închine Domnului pe întîiul născut din vita lui, care chiar este al Domnului ca întîi născut; fie bou, fie miel, este al Domnului.

v.27  Dacă este vorba însă de un dobitoc necurat, să-l răscumpere cu preţul preţuit de tine, mai adăugînd încă o cincime; dacă nu este răscumpărat, să fie vîndut după preţuirea ta.

Primul născut atât al omului cât şi al animalului erau deja ale Domnului, astfel că nu puteau fi închinate Lui printr-un jurământ. Dumnezeu insista asupra faptului că drepturile Lui trebuie respectate.

v.28  Tot ce va dărui un om Domnului prin făgăduinţă, din ce are, nu va putea nici să se vîndă, nici să se răscumpere: fie om, fie dobitoc, fie un ogor din moşia lui; tot ce va fi dăruit Domnului prin făgăduinţă, va fi un lucru prea sfînt pentru Domnul.

v.29  Niciun om închinat Domnului prin făgăduinţă nu va putea fi răscumpărat, ci va fi omorît.

Cea de-a doua grupă de lucruri care nu puteau fi închinate Domnului le cuprindea pe cele deja dedicate într-un jurământ. În Iosua capitolul  6 aflăm că Ierihonul era dedicat Domnului pentru distrugere. Din cauză că a luat din lucrurile despre care Dumnezeu spusese că trebuie nimicite, Acan a fost nimicit (vezi Iosua 6 şi 7).

v.30  Orice zeciuială din pămînt, fie din roadele pămîntului, fie din rodul pomilor, este a Domnului; este un lucru închinat Domnului.

v.31   Dacă vrea cineva să răscumpere ceva din zeciuiala lui, să mai adauge o cincime.

v.32  Orice zeciuială din cirezi şi din turme, din tot ce trece subt toiag, să fie o zeciuială închinată Domnului.

v.33  Să nu se cerceteze dacă dobitocul este bun sau rău, şi să nu se schimbe; dacă se înlocuieşte un dobitoc cu un altul, şi unul şi celalt va fi sfînt, şi nu vor putea fi răscumpăraţi“.

Zeciuiala era cel de-al treilea lucru care Îi aparţinea deja Domnului care nu putea fi inclus într-un jurământ.

v.34  Acestea sînt poruncile, pe cari le-a dat lui Moise Domnul pentru copiii lui Israel, pe muntele Sinai.

Acest verset încheie cartea Leviticul şi rezumă tot ce s-a spus în ea. El ne arată că acest capitol nu este deloc doar o anexă, ci face parte din acelaşi mod de gândire, din aceeaşi concepţie a lui Dumnezeu în privinţa omului aflat sub Lege.

Credinciosul trebuie să fie recunoscător şi să-I  mulţumească lui Dumnezeu pentru harul Său. Noi suntem posesorii atâtor binecuvântări şi adesea nu ştim cum să fim mulţumitori lui Dumnezeu pentru ele. Fie ca prin acest studiu al Cuvântului Său să devenim cu toţi mai înţelepţi.