Itinerar Biblic Ep.0173 – Levitic cap. 25:1-38

 

 

 

Rezumat

·         Legea referitoare la Ţara promisă;

·         Anul sabatic;

·         Anul de veselie;

·         Răscumpărarea proprietăţilor şi persoanelor.

Dragi prieteni, încă mai discutăm despre Legea mozaică. Ea  nu se referea numai la poporul Israel, ci şi la ţara promisă, la Palestina. Acest lucru este accentuat în acest capitol 25 din cartea Levitic. Legile date aici nu puteau fi puse în aplicare înainte ca Israel să intre în ţara Canaan. Ele nu puteau fi adaptate pentru pustie.

Întâlnim în acest capitol o repetiţie insistentă a cuvântului “ţară”. Tot ce se spune în acest capitol este legat de ţara pe care a dat-o Dumnezeu poporului Israel. Sistemul de legi mozaic era pentru un popor anume – Israel – şi pentru o ţară anume – Palestina.

Mai mult, legile erau pentru un popor care se ocupa cu agricultura şi nu unul care avea un sector zootehnic sau meşteşugăresc puternic dezvoltat.

Unii încearcă să potrivească şi să impună legea Vechiului Testament ca un mod de viaţă în biserica creştină a zilelor noastre.

Dragi mei, aceste legi nu se potrivesc ţării noastre aşa cum nu se potrivesc nici unui alt loc. Trebuie să ne amintim mereu că aceste legi au fost date unui popor anume într-o ţară anume.

Nu putem citi Leviticul şi, de fapt, nici restul Bibliei, fără să observăm prezenţa numărului 7. Este numărul care simbolizează desăvârşirea, deplinătatea. Nu înseamnă perfecţiune în toate apariţiile, dar denotă un caracter complet. Există o legătură clară între multele apariţii ale numărului şapte în Leviticul şi numărul şapte din Apocalipsa. Ambele cărţi îl folosesc într-un mod structural. Timpul era divizat în unităţi de şapte zile sau ani, atât în calendarul civil, cât şi în cel religios. Întâlnim ziua a şaptea, săptămâna a şaptea, luna a şaptea, anul al şaptelea. Calendarul era împărţit în perioade de timp sabatic, iar codul levitic era pus în mişcare în cicluri care aveau ca unitate de măsură cifra şapte. Acelaşi lucru se întâmplă şi în Apocalipsa.

Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea, dar nu pentru că era obosit, ci pentru că încheiase creaţia în şase zile şi nu mai era nimic de făcut.

Sabatul a fost unitatea de măsură esenţială pentru timp. Pornind de la acesta s-au formulat unităţi tot mai mari de timp.

            Dar să facem un mic rezumat a ceea ce vom găsi în acest capitol:

  1. Anul sabatic, versetele 1-7
  2. Anul de veselie, versetele 8-24
  3. Răscumpărarea proprietăţii, versetele 25-34
  4. Răscumpărarea persoanelor, versetele 35-55

Să începem cu anul Sabatic:

v.1 Domnul a vorbit cu Moise pe muntele Sinai, şi a zis:

Observăm aici referirea la Muntele Sinai, dar ceea ce urmează este pus în aplicare o dată cu intrarea poporului Israel în Ţara promisă.

Amintiţi-vă că Dumnezeu a vorbit din cortul întâlnirii în primul verset al cărţii Leviticul.

v.2  ,,Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: ,Cînd veţi intra în ţara pe care v’o dau, pămîntul să se odihnească, să ţină un Sabat în cinstea Domnului.

Acesta este un lucru uimitor. Exista un sabat pentru ţară la fel cum exista unul pentru om. Ziua a şaptea este pentru om, iar anul al şaptelea este pentru ţară.

Ziua a şaptea ne duce cu gândul la creaţie, când Dumnezeu S-a odihnit după ce lucrarea creaţiei a fost încheiată. Sabat înseamnă odihnă şi semnificaţia finală a acestui cuvânt se referă la odihna răscumpărării.

Evrei 4:9-11 Rămîne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S’a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale. Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta, pentruca nimeni să nu cadă în aceeaş pildă de neascultare.

“Odihnă” în aceste versete înseamnă, literal, “a ţine un sabat”.

Astăzi şi agricultura modernă a ajuns la concluzia că era bine pentru pământ ca un an să nu se lucreze nimic pe el şi să se odihnească. Era o odihnă şi pentru cei care lucrau pământul. Anul sabatic pentru odihna pământului avea rolul de a-l elibera pe israelit de invidia faţă de averea aproapelui. De fapt, încălcarea legii referitoare la anul sabatic a fost cauza care a provocat ducerea Israelului în robia babiloniană care a durat 70 de ani             (2 Cronici 36:21). Poporul lui Dumnezeu nu respectase legea anului sabatic vreme de 490 de ani, ceea ce însemna că trecuseră peste 70 de ani sabatici. Ca urmare, au fost ţinuţi în robie timp de 70 de ani.

v.3  Şase ani să-ţi semeni ogorul, şase ani să-ţi tai via, şi să strîngi roadele.

v.4  Dar anul al şaptelea să fie un Sabat, o vreme de odihnă pentru pămînt, un Sabat ţinut în cinstea Domnului: în anul acela să nu-ţi semeni ogorul, şi să nu-ţi tai via.

Vedem foarte clar că anul sabatic se referea la pământ. Israeliţii trebuiau să semene şi să-şi sădească viile şase ani la rând, dar în al şaptelea an nu trebuiau să mai lucreze pământul sau viile.

Există un blestem asupra pământului, aşa cum este unul asupra omului, care prin sudoarea frunţii va scoate rodul pământului.

Va veni o zi când va fi ridicat blestemul pus asupra creaţiei .

Romani 8:20-22  Căci firea a fost supusă deşertăciunii-nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o-cu nădejdea însă, că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că pînă în ziua de azi, toată firea suspină şi sufere durerile naşterii.

Ţinutul în care am fost crescut eu şi-a învăţat lecţia conform căreia pământul trebuie lăsat să se odihnească. Mare parte din acest pământ este stors de vlagă acum din cauză că a fost semănat ani la rând cu anumite culturi, fără nici un răgaz.

Anul sabatic era un principiu agricol foarte bun. Vedeţi aşadar că Dumnezeu Se pricepe şi la agricultură?

v.5  Să nu seceri ce va ieşi din grăunţele căzute dela seceriş, şi să nu culegi strugurii din via ta netăiată: acesta să fie un an de odihnă pentru pămînt.

v.6  Ceeace va ieşi dela sine din pămînt în timpul Sabatului lui, să vă slujească de hrană, ţie, robului şi roabei tale, celui tocmit de tine cu ziua şi străinului care locuieşte cu tine,

v.7  vitelor tale şi fiarelor din ţara ta; tot venitul pămîntului să slujească de hrană.

Acest fragment ne arată că nevoile de hrană ale oamenilor nu rămâneau neîmplinite în timpul anului sabatic. Pământul era atât de fertil, încât nu era necesar să fie însămânţat în fiecare an.

În Valea Eufratului, în vremea lui Avraam, nu era nevoie deloc de însămânţare. Cerealele creşteau fără să fie însămânţat pământul. Solul din Israel producea destul pentru a împlini nevoile proprietarului, ale slujitorilor şi ale străinului care locuia în casa lui. Până şi vitele puteau supravieţui şi probabil chiar se îngrăşau păscând pământul nelucrat.

În timpului anului de odihnă pentru pământ, Dumnezeu Se îngrijea atât de om cât şi de animale, atât de israelit, cât şi de străin, atât de bogat cât şi de sărac. Tuturor le ajungea hrana pe care le-o pregătea Dumnezeu. Dar nu aveau voie să recolteze nimic cu scopul de a face comerţ.

Cu mai mulţi ani în urmă am avut un vecin care avea o vie foarte frumoasă. Vecinul meu era un om generos şi venea adesea cu un coş cu struguri pe care mi-i aducea în dar. El era adventist şi din când în când încerca să mă convingă cu privire la adevărata zi de Sabat. El mă întreba de ce nu ţin Sabatul. Eu îi răspundeam că îl ţin în fiecare zi de sâmbătă, în fiecare zi de duminică, în fiecare zi de luni, şi tot aşa, în fiecare zi a săptămânii. Am încercat să-i explic că Sabat înseamnă odihnă şi că noi am intrat în odihna răscumpărării.

Am încetat cu lucrările noastre şi ne-am pus încrederea în Isus Hristos. El face din fiecare zi o zi de odihnă, aceasta fiind o odihnă în El.

Bineînţeles că vecinului meu nu-i plăcea nimic din toate acestea. Atunci îl întrebam: “Respecţi tu legea lui Moise privitoare la Sabat? O respecţi aşa cum era respectată în Israel?” El mă asigura că aşa face. Atunci îi arătam capitolul 25 din Leviticul. I-am spus că nu exista numai o zi de Sabat, ci şi un an sabatic. În acel an, săracii puteau merge în vii să adune struguri. Apoi l-am rugat să-mi spună şi mie când ţine anul sabatic, ca să vin şi eu cu un coş să adun struguri.  Replica lui a fost: “Să nu cumva să intri în via mea fără permisiune!” Este clar că vecinul meu nu respecta Legea lui Moise. El lua în consideraţie şi respecta numai o mică parte din ea. Nu respecta nici anul sabatic, nici anul de veselie.

Dragi prieteni, Dumnezeu îl învăţa pe Israel câteva lecţii importante. El nu a permis niciodată ca unul singur să monopolizeze tot pământul şi săracii să rămână fără nici un fel de ajutor. Dumnezeu ocrotea în acelaşi timp şi pământul şi săracii ţării. De asemenea, El îi învăţa pe israeliţi că pământul era blestemat dar şi că va veni o zi în care acesta va da roade din belşug.

Astăzi oamenii îşi fac griji cu privire la suprapopularea planetei şi la imposibilitatea acestui pământ de a furniza hrană pentru toţi oamenii. Când va fi ridicat blestemul, dragi prieteni, acest pământ va produce cu mult mai mult decât acum, mai mult decât s-a văzut vreodată de la căderea omului. Dumnezeu este cel care împlineşte toate nevoile omului. El este proprietarul acestui pământ.

v.8 Să numeri şapte săptămîni de ani, de şapte ori şapte ani, şi zilele acestor şapte săptămîni de ani vor face patruzeci şi nouă de ani.

Continuăm cu perioade de timp multiplu de şapte. Erau număraţi şapte ani sabatici şi asta însemna 49 de ani. Anul următor, al 50-lea an, era pus deoparte ca an de veselie. Anul de veselie continua seria perioadelor de timp bazate pe numărul şapte şi reprezenta cea mai mare perioadă – 50 de ani.

Astăzi se operează în sistem de leasing. Poţi avea un contract de leasing pentru 50 de ani sau chiar pentru 99 de ani. Dumnezeu lucra şi El pe această bază. În fiecare secol erau doi ani de veselie.

v.9  În a zecea zi a lunii a şaptea, să pui să sune cu trîmbiţa răsunătoare; în ziua ispăşirii, să sunaţi cu trîmbiţa în toată ţara voastră.

Acesta era punctul crucial al întregii structuri sabatice a acestui popor. Era SHENATH HAYOBHEL, anul de veselie. Sub multe aspecte, aceasta era perioada aşteptată cu cea mai mare nerăbdare şi bucurie din toată ordinea mozaică. KEREN HAYOBHEL însemna corn de berbec, şi cu timpul, YOBHEL a ajuns să însemne trâmbiţă.

Este tradus de 21 de ori ca “veselie” (de fapt, ar trebui să fie “jubileu”, cum este în alte traduceri), de 5 ori prin “corn de berbec” şi o dată prin “trâmbiţă”.

După aşezarea Israelului în ţară, este greu de crezut că un simplu sunet de trâmbiţă putea fi auzit de la Dan la Beerşeba. Este mai plauzibilă ideea că în fiecare zonă populată se suna din trâmbiţă simultan cu celelalte zone pentru a marca începutul anului de veselie.

Cred că totul începea la Cortul întâlnirii, respectiv la Templu. O persoană stătea la o distanţă destul de mare, de la care putea auzi totuşi sunetul primei trâmbiţe, şi apoi sunetul era transmis din ce în ce mai departe, până la capătul ţării.

v.10  Şi să sfinţiţi astfel anul al cincizecilea, să vestiţi slobozenia în ţară pentru toţi locuitorii ei: acesta să fie pentru voi anul de veselie; fiecare din voi să se întoarcă la moşia lui, şi fiecare din voi să se întoarcă în familia lui.

Pe vremea aceea, oamenii îşi puteau ipoteca pământul, dar în anul de veselie acesta se întorcea la proprietarul lui. Aceasta era metoda prin care Dumnezeu ocrotea pământul de înstrăinarea lui de proprietarul original. Pământul putea fi luat pentru o perioadă de 50 de ani, dar în anul de veselie el era înapoiat proprietarilor sau urmaşilor lor.

Dacă un om era vândut ca sclav, la sunetul trâmbiţei anului de veselie el era eliberat. Lanţurile erau rupte.

Aşa suntem şi noi eliberaţi astăzi. Cuvântul grecesc pentru trâmbiţă este kerux, iar verbul kerusso înseamnă a proclama sau a vesti. Anul de veselie este asemănat cu această vreme de har în care Evanghelia este predicată celor înrobiţi de păcat şi ţinuţi captivi de Satan.

Domnul Isus Hristos a spus: “veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi… Dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi” (Ioan 8:32, 36).

În anul de veselie totul era eliberat. Toate ipotecile erau anulate. Când veniţi la Hristos, dragi prieteni, chestiunea păcatului este rezolvată o dată pentru totdeauna. El a plătit datoria voastră, a suferit pedeapsa în locul vostru. Totul este rezolvat, astfel că voi sunteţi eliberaţi. Domnul Isus Hristos vă face liberi! Romani 6:22. Galateni 5:1.

Aici ar fi bine să ne amintim cuvintele Domnului rostite în sinagoga din Nazaret şi redate în Luca 4:17-21.

v.17-21  şi I s’a dat cartea proorocului Isaia. Cînd a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: ,,Duhul Domnului este peste Mine, pentrucă M’a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M’a trimes să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.“ În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului, şi a şezut jos.

Toţi ceice se aflau în sinagogă, aveau privirile pironite spre El. Atunci a început să le spună: ,,Astăzi s’au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe cari le-aţi auzit.“

“Să vestesc săracilor Evanghelia” înseamnă să proclame, să “trâmbiţeze” Evanghelia. Nu este acesta anul de veselie? Să fie vindecaţi cei cu inima zdrobită, să fie vestită eliberarea prinşilor de război, să fie descătuşaţi cei apăsaţi! Nu este acesta anul de veselie?

Este posibil ca cea mai bună aplicaţie şi împlinirea finală a anului de veselie să vină o dată cu Mileniul, acesta fiind strâns legat de destinul poporului Israel. Pentru a afla mai multe date despre ce înseamnă aceasta vă încurajez să citiţi capitolele 11, 35 şi 40 din Isaia, capitolul 23 din Ieremia, capitolul 4 din cartea profetului Mica şi capitolul 20 din Apocalipsa.

v.11  Anul al cincizecilea să fie pentru voi anul de veselie; atunci să nu sămănaţi, să nu seceraţi ce vor aduce ogoarele dela ele, şi să nu culegeţi via netăiată.

v.12  Căci este anul de veselie: să-l priviţi ca ceva sfînt. Să mîncaţi ce vă vor da ogoarele voastre.

Anul de veselie urma după un an sabatic în care pământul nu era lucrat. Dumnezeu făgăduise că le va purta de grijă şi nu vor duce lipsă de hrană. Tot ce aveau de făcut era să asculte de Dumnezeu. El urma să le poarte de grijă.

v.13  În anul acesta de veselie, fiecare din voi să se întoarcă la moşia lui.

v.14  Dacă vindeţi ceva aproapelui vostru, sau dacă cumpăraţi ceva dela aproapele vostru, niciunul din voi să nu înşele pe fratele lui.

v.15  Să cumperi dela aproapele tău, socotind anii dela anul de veselie, şi el să-ţi vîndă socotind anii de rod.

Această secţiune arată că toate proprietăţile trebuiau returnate proprietarului lor. Această lege înlătura posibilitatea ca un individ sau un grup să ia în posesie cea mai mare parte a ţării, în timp ce restul poporului sărăcea. Era păstrat astfel un echilibru în Israel. Aceasta nu era o alegere între comunism şi capitalism: era planul lui Dumnezeu. El deţinea dreptul de proprietate asupra pământului şi poporul îl avea în grijă.

Dumnezeu le făgăduise binecuvântarea Sa. El a făgăduit că va binecuvânta pământul în al şaselea an. Israeliţii semănau din nou în anul al optulea şi mâncau din vechile roade până în al nouălea an, când pământul dădea roade din nou. Dumnezeu spune foarte clar, în versetul 23, al cui este pământul: “Pământurile să nu se vândă de veci; căci ţara este a Mea, iar voi sunteţi la Mine ca nişte străini şi venetici.”

Iată acum ce găsim la versetul 25:

v.25  Dacă fratele tău sărăceşte şi vinde o bucată din moşia lui, cel ce are dreptul de răscumpărare, ruda lui cea mai deaproape, să vină şi să răscumpere ce a vîndut fratele său.

v.26  Dacă un om n’are pe nimeni care să aibă dreptul de răscumpărare, şi-i stă în putinţă lui

singur să facă răscumpărarea,

  1. 27 să socotească anii dela vînzare, să dea înapoi cumpărătorului ce prisoseşte, şi să se întoarcă la moşia lui.

Era lung timpul dintre doi ani de veselie consecutivi. Dacă un om îşi pierdea proprietatea la scurt timp după un an de veselie, exista posibilitatea ca el să nu mai fie în viaţă pentru a se bucura din nou de ea la următorul an de veselie. Astfel, Dumnezeu a pregătit o altă dispoziţie pentru recuperarea pământului. Dacă exista o rudă bogată, el putea răscumpăra proprietatea, dacă voia să facă acest lucru. Apoi pământul putea fi înapoiat proprietarului de drept. Aceasta depindea de bunăvoinţa rudei. Aceasta este legea rudei răscumpărătoare pe care o vedem în aplicare în cartea Rut.

Legea privea şi adăposturile şi construcţiile de pe o proprietate. Dar şi deprecierea acestora era luată  în consideraţie, după cum aflăm din versetele 28-34.În privinţa leviţilor erau aplicate reguli diferite.

Dumnezeu era foarte clar, cât se poate de explicit în privinţa grijii arătate faţă de cei năpăstuiţi. Ei trebuiau ajutaţi de semenii lor cărora le era interzis să profite de nefericirea lor.

v.35  Dacă fratele tău sărăceşte, şi nu mai poate munci lîngă tine, să-l sprijineşti, fie ca străin, fie ca venetic, ca să trăiască împreună cu tine.

v.36  Să nu iei dela el nici dobîndă nici camătă: să te temi de Dumnezeul tău, şi fratele tău să trăiască împreună cu tine.

v.37  Să nu-i împrumuţi banii tăi cu dobîndă, şi să nu-i împrumuţi merindele tale pe camătă.

v.38  Eu sînt Domnul, Dumnezeul tău, care v’am scos din ţara Egiptului, ca să vă dau ţara Canaanului, ca să fiu Dumnezeul vostru.

Fratele sărac care nu se descurca singur nu trebuia luat ca sclav, ci ca slujitor. El era tratat ca un slujitor angajat, nu ca un sclav. Israeliţilor li se îngăduia să aibă numai străini ca sclavi, ceea ce însemna un mare pas înainte într-o lume a sclaviei. Aceasta era adaptarea Legii lui Moise la moravurile acelei vremi.

Şi eu şi voi avem un Răscumpărător. El este bogat dar, de dragul nostru, a fost făcut sărac pentru ca să-şi poată vărsa sângele scump pentru răscumpărarea noastră.