Itinerar Biblic Ep.0172 – Levitic cap. 24

 

Rezumat

·         Luminile sfeşnicelor;

·         Pâinea de pe masa de aur curat;

·         Pedeapsa cu moartea pentru cel care se face vinovat de blasfemie.

Dragi ascultători, capitolul 24, asupra căruia ne îndreptăm atenţia astăzi, pare cu totul rupt de ceea ce se întâmplă în capitolul precedent. Subiectele lui par să nu aibă nici o legătură cu contextul de până acum şi ce vine după el. Sfeşnicele şi masa pentru punerea înainte a pâinii nu par să-şi aibă locul după sărbătoarea corturilor şi înainte de anul sabatic. Şi totuşi, aceasta este metoda folosită de Duhul Sfânt şi cu altă ocazie. În Numeri 8:1-4, aşezarea candelelor în sfeşnic este cuprinsă între darurile căpeteniilor şi închinarea leviţilor. Cred că aceasta ne învaţă că totul trebuie să fie făcut sub călăuzirea şi lumina Duhului Sfânt. Aceeaşi lecţie este valabilă şi aici. Celebrarea sărbătorilor şi respectarea anului sabatic şi a anului de veselie trebuie făcute în lumina Duhului Sfânt şi în puterea lui Hristos. Acest lucru este foarte important.

Să nu uităm implicaţiile practice. Poporul trebuia să aducă untdelemnul pentru sfeşnice şi făina pentru pâinea de pe masă. Dumnezeu îi făcea astfel participanţi la furnizarea celor necesare şi la închinarea din Cortul întâlnirii. Dumnezeu ar fi putut procura şi untdelemnul şi făina şi ar fi putut îndeplini printr-o minune tot ce trebuia făcut pentru punerea înainte a pâinii şi pentru sfeşnice. Dar El a vrut ca poporul să participe la toate acestea.

Aşa cred eu că trebuie să fie şi cu răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu. Există în fiecare adunare mai multe feluri în care puteţi să vă implicaţi în lucrarea lui Dumnezeu. Este de ajuns să ţineţi ochii deschişi: veţi găsi ceva de făcut. Toţi cei care iubesc Cuvântul lui Dumnezeu ar trebui să se implice în răspândirea lui în lume. Dumnezeu spune: “Aduceţi untelemnul; aduceţi făina!”

Nu trebuie să trecem cu vederea importanţa sfeşnicului. Acesta era probabil simbolul cel mai frumos şi mai exact al lui Hristos din tot cortul întâlnirii. Era din aur curat din şase braţe care porneau dintr-o tijă principală şi ornamentat cu flori de migdal.

Aaron era singurul care avea grijă să păstreze candelele din sfeşnicul de aur arzând (Exodul 30:7, 8). Astăzi aceste candele sunt în mâinile Marelui nostru preot. Isus Hristos a spus că El este Lumina lumii. Înainte de a părăsi acest pământ, El a spus ucenicilor Săi că ei trebuie să fie lumina lumii.

Pavel foloseşte aceeaşi idee când spune: “… în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume” (Filipeni 2:15). În Apocalipsa 1 şi 2, Domnul Isus Hristos, Marele nostru Preot, este prezentat în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur. El este Cel care ne menţine pe noi strălucind în lume. El toarnă untdelemnul care este umplerea cu Duhul Sfânt. El taie mucul de la lumânare pentru ca aceasta să ardă mai bine. Tot El înlătură lumina care refuză să ardă – acesta este păcatul care duce la moarte despre care vorbeşte Ioan în epistola sa.

Prin urmare, inserarea regulilor cu privire la sfeşnic şi la pâinea pentru punerea înainte nu este deloc nepotrivită.

Aşa cum spuneam la timpul potrivit nu ni se povestesc prea multe incidente în această carte. Totuşi acesta este capitolul în care este redat cele de al doilea incident. Este vorba despre fiul unei mame israelite şi al unui tată egiptean care  a hulit. Acesta este încă un exemplu al problemelor şi dificultăţilor ridicate de amestecul de oameni care a ieşit din Egipt. Erau copii problemă şi persoane care produceau agitaţie şi certuri.

Ei sunt reprezentaţi astăzi de acei membri ai bisericii care vor să fie şi prieteni cu lumea şi să-I şi slujească lui Dumnezeu.

Dar să intrăm acum în detaliile capitolului.

v.1 Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis:

v.2  ,,Porunceşte copiilor lui Israel să-ţi aducă pentru sfeşnic untdelemn curat de măsline tescuite, ca să ţină candelele aprinse neîncetat.

Poporul Israel trebuia să furnizeze uleiul de măsline şi cum sfeşnicul trebuia să ardă neîncetat, acesta nu era un lucru uşor. Această îndatorire dădea fiecărui om din popor, la fel ca fiecărui levit, prilejul de a-şi manifesta interesul în slujba de închinare de la cortul întâlnirii. Uleiul de măsline trebuia să fie curat, să nu aibă nici un fel de impurităţi, nici frunze, nici gunoaie. Nu trebuia obţinut prin presare, ci prin batere, pentru că astfel se producea calitatea cea mai bună. Era nevoie de ulei cea mai bună calitate pentru că acesta este simbolul Duhului Sfânt.

v.3  Aaron să-l pregătească dincoace de perdeaua dinlăuntru, care este înaintea mărturiei, în cortul întîlnirii, pentruca să ardă neîncetat de seara pînă dimineaţa în faţa Domnului. Aceasta este o lege vecinică pentru urmaşii voştri.

v.4  Să aşeze candelele în sfeşnicul de aur curat, ca să ardă neîncetat înaintea Domnului.

Candelele trebuiau ţinute aprinse neîncetat atâta vreme cât cortul era montat. Este evident că în timpul marşului prin pustie nu se putea merge cu ele aprinse. Aşa cum am spus, numai Aaron avea dreptul să controleze întreţinerea şi folosirea sfeşnicului.

Iată ce spusese Dumnezeu în Exod cap. 30

 v.7  Aaron va arde pe el tămîie mirositoare; va arde tămîie în fiecare dimineaţă, cînd va pregăti candelele;

 v.8  va arde şi seara cînd va aşeza candelele. Astfel se va arde necurmat din partea voastră tămîie înaintea Domnului din neam în neam.

Din nea în neam, Preotul era cel care purta responsabilitatea arderii neîncetate a candelelor.

Domnul Isus Hristos merge astăzi în mijlocul sfeşnicelor. El este Marele nostru Preot. El mai taie din când în când mucurile lumânărilor pe măsură ce lucrează în inimile şi în viaţa oamenilor. Uneori El trebuie să stingă o lumânare care face mai mult fum decât lumină.

v.5  Să iei floare de făină, şi să faci din ea douăsprezece turte; fiecare turtă să fie făcută din două zecimi de efă.

v.6  Să le pui în două şiruri, cîte şase în fiecare şir, pe masa de aur curat, înaintea Domnului.

v.7  Peste fiecare şir să pui tămîie curată, care să fie pe pîne ca aducere aminte, ca un dar de mîncare mistuit de foc înaintea Domnului.

Floarea de făină trebuia adusă de popor, la fel ca uleiul de măsline. Pâinea vorbeşte despre Hristos, care a spus: “Eu sunt Pâinea vieţii” (Ioan 6:35).

Floarea de făină era o făină de grâu. Tămâia era o răşină naturală şi trebuia adusă ca dar de către popor. Pâinea vorbeşte despre Hristos, iar tămâia despre mireasma minunată a umanităţii Lui.

v.8  În fiecare zi de Sabat să se pună aceste pîni înaintea Domnului, neîncetat: acesta este un legămînt vecinic pe care-l vor ţinea copiii lui Israel.

v.9  Pînile acestea să fie ale lui Aaron şi ale fiilor lui, şi să le mănînce într’un loc sfînt; căci ele sînt pentru ei un lucru prea sfînt, o parte din darurile de mîncare mistuite de foc înaintea Domnului. Aceasta este o lege vecinică.“

Pâinea stătea pe masă o săptămână. Era schimbată în ziua de Sabat, iar pâinea veche era mâncată de Aaron şi de fiii lui în locul sfânt. Când David şi oamenii lui erau înfometaţi, Abimelec le-a dat să mănânce din pâinea pentru punerea înainte (1 Samuel 21:4-6).

Domnul atrage atenţia asupra acestui lucru atunci când ucenicii Lui sunt acuzaţi că au cules grâu în ziua de Sabat (Matei 12:3, 4).

Pâinea şi lumina ni-L arată pe Hristos.

Ioan 6:51  Eu sînt Pînea vie, care s’a pogorît din cer. Dacă mănîncă cineva din pînea aceasta, va trăi în veac; şi pînea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii.“

Ioan  8:12  Isus le-a vorbit din nou, şi a zis: ,,Eu sînt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întunerec, ci va avea lumina vieţii.“

 

Dacă vrem să slujim Domnului trebuie să ne hrănim cu El. Şi orice lucru pe care-l facem pentru El trebuie făcut în lumina Sa prin Duhul Sfânt.

În cartea Leviticul sunt relatate doar două incidente: unul este cel cu Nadab şi Abihu, în capitolul 10, iar al doilea se află aici, în capitolul 24. Pare nepotrivit în această secţiune de reguli şi instrucţiuni, dar trebuie să recunoaştem faptul că Dumnezeu ne învaţă o mare lecţie cu privire la blasfemie.

v.10  Fiul unei femei israelite şi al unui bărbat egiptean, venind în mijlocul copiilor lui Israel, s’a certat în tabără cu un bărbat israelit.

v.11  Fiul femeii israelite a hulit şi a blestemat Numele lui Dumnezeu. L-au adus la Moise. Mamă-sa se numea Şelomit, fata lui Dibri, din seminţia lui Dan.

v.12  L-au aruncat în temniţă, pînă va spune Moise ce va porunci Domnul.

Acest fiu care s-a făcut vinovat de blasfemie era un hibrid, provenind dintr-o mamă israelită din seminţia lui Dan şi un tată evreu.

După eliberarea poporului Israel din Egipt, au pornit la drum spre Ţara promisă foarte mulţi astfel de oameni – o mulţime de oameni de tot soiul, cum spune versetul 38 din capitolul 12 al cărţii Exodul. După cum vom vedea, oamenii din acest grup au început să stârnească agitaţie în tabără. Ei erau cei care cârteau mereu nemulţumiţi de ceea ce se întâmpla. Iată un exemplu redat în cartea  Numeri 11:4.

v.4   Adunăturii de oameni, cari se aflau în mijlocul lui Israel, i-a venit poftă, ba chiar şi copiii lui Israel au început să plîngă, şi să zică: ,,Cine ne va da carne să mîncăm?

v.5  Ne aducem aminte de peştii pe cari-i mîncam în Egipt, şi cari nu ne costau nimic, de castraveţi, de pepeni, de praji, de ceapă şi de usturoi.

Este uşor de văzut că aceştia erau cei care provocau mari probleme şi necazuri. Când a venit ziua eliberării Israelului din Egipt, mama israelită a plecat, iar tatăl egiptean a rămas acolo. A avut loc o despărţire înainte de plecarea la drum a israeliţilor.

Acesta este unul din motivele pentru care a spus Dumnezeu că nu ar trebui să se încheie o căsătorie între un credincios şi un necredincios. Aceasta nu are nici o legătură cu rasa.

Este greşit pentru un credincios să se căsătorească cu un necredincios, indiferent de culoarea pielii. Chiar dacă au amândoi aceeaşi culoare, tot este greşit pentru un credincios să se căsătorească cu un necredincios. Dumnezeu spune acest lucru. Eu nici nu l-aş fi ştiut dacă nu ar fi spus-o El.

Acest băiat pe jumătate evreu are în faţă o mare problemă. El trebuie să decidă pe ce cale va merge: pe cea a mamei sau pe cea a tatălui egiptean?

Problema adevărată este că decizia nu este luată niciodată cu adevărat. Sigur că a existat o decizie iniţială, dar în mintea lui apare mereu întrebarea: “Mă întreb dacă nu cumva ar fi trebuit să stau cu tata în Egipt!” Aceşti oameni proveniţi din familii mixte au avut întotdeauna un mare semn de întrebare în faţa ochilor. A fost greu pentru ei să plece din Egipt. Gândurile li se întorc mereu la Egipt, iar când situaţia se înrăutăţeşte, ei sunt primii care se plâng.

Avem şi astăzi astfel de oameni în biserică. Ei sunt oamenii nemântuiţi care stau cu un picior în biserică şi cu altul în afara ei, în lume. Aceştia sunt cei care provoacă agitaţie şi necazuri.

M-am întrebat adesea dacă oamenii care provoacă necazuri în biserică sunt cu adevărat mântuiţi. Nu pot să înţeleg cum un credincios născut din nou în Domnul Isus Hristos poate împiedica răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu. Te-ai aştepta ca fraţii tăi de credinţă să vină şi să spună: “Domnul să te binecuvînteze! Sperăm că prin tine Cuvântul lui Dumnezeu va ajunge la cât mai mulţi oameni!” Dar în loc de aceasta, ei nu vor să aibă nimic de-a face cu această lucrare.”

Să revenim la incidentul din Leviticul. Fiul femeii israelite şi al tatălui egiptean s-a luat la ceartă cu un bărbat israelit. Este uşor de înţeles cum s-a ajuns aici. El nu-şi avea  locul în seminţia lui Dan, ci era doar un parazit care avea acces în tabăra lui Israel. El a început să se certe cu acel bărbat şi a hulit Numele lui Dumnezeu. El a blestemat Numele Domnului, acel nume atât de sfânt în Israel încât nici măcar nu era rostit cu glas tare. Este vorba evident de tetragrama ebraică YHWH. Astăzi se pune problema pronunţării corecte a acestui nume, existând două variante: Iehova şi Iahve. Acest nume este atât de sfânt încât israeliţii nici măcar nu-l pronunţau! Dar acest hulitor l-a rostit!

v.13  Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis:

v.14  ,,Scoate din tabără pe cel ce a hulit; toţi ceice l-au auzit, să-şi pună mînile pe capul lui, şi toată adunarea să-l ucidă cu pietre.

v.15  Să vorbeşti copiilor lui Israel, şi să le spui: ,Oricine va blestema pe Dumnezeul lui, îşi va lua pedeapsa pentru păcatul lui.

v.16  Cine va blestema Numele Domnului, va fi pedepsit cu moartea: toată adunarea să-l ucidă cu pietre. Fie străin, fie băştinaş, să moară, pentrucă a hulit Numele lui Dumnezeu.

Dumnezeu Şi-a dat verdictul de “vinovat” şi pedeapsa a fost clară: acel om trebuie ucis cu pietre. Gravitatea nelegiuirii este evidentă în asprimea pedepsei lui Dumnezeu.

Toţi cei care au auzit blasfemia trebuie să-şi pună mâinile pe capul lui, ceea ce arată că toată vina era pusă asupra acelui om. Pentru blasfemia la adresa lui Dumnezeu era necesară pedeapsa cu moartea, iar pedeapsa era aplicată şi israelitului şi străinului.

v.17  Cine va da unui om o lovitură de moarte, să fie pedepsit cu moartea.

v.18  Cine va da unui dobitoc o lovitură de moarte, să-l înlocuiască: viaţă pentru viaţă.

v.19  Dacă cineva răneşte pe aproapele lui, să i se facă aşa cum a făcut şi el:

v.20  frîntură pentru frîntură, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte; să i se facă aceeaş rană pe care a făcut-o el aproapelui său.

v.21  Cine va ucide un dobitoc, să-l înlocuiască; dar cine va ucide un om, să fie pedepsit cu moartea.

v.22 Să aveţi aceeaş lege pentru străin ca şi pentru băştinaş; căci Eu sînt Domnul, Dumnezeul vostru.“

Noi ne-am format cu timpul tot felul de noţiuni care să atenueze porunca lui Dumnezeu. Pedeapsa pentru ucigaş este arătată foarte clar aici. Cei care protestează împotriva războiului scriu porunca “Să nu ucizi” pe pancartele lor. Aştept ziua în care voi vedea o pancartă pe care va scrie: “Cine va da unui om o lovitură de moarte, să fie pedepsit cu moartea”.

În acest fragment avem aşa-numita lege a talionului – ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Această pedeapsă era aplicată exact aşa cum scrie aici. Aceasta nu era o figură de stil. Şi băştinaşul şi străinul aveau parte de acelaşi tratament.

v.23  Moise a vorbit copiilor lui Israel; au scos afară din tabără pe cel ce hulise, şi l-au ucis cu pietre. Copiii lui Israel au făcut după porunca pe care o dăduse lui Moise Domnul.

Avem aici o mare lecţie spirituală. Numele lui Dumnezeu este sacru şi trebuie protejat. Blasfemia este o nelegiuire de cea mai joasă speţă. De asemenea, viaţa omului este sacră şi trebuie protejată. Dumnezeu are şi reguli pentru protecţia avutului propriu.

Dumnezeu este drept în toate actele Sale. Noi suntem vinovaţi înaintea Lui. Sufletul care a păcătuit trebuie să moară. Dar Hristos a purtat pedeapsa noastră şi a plătit cu viaţa Lui pentru viaţa noastră. În cartea  Isaia 53:4-6 găsim următoarele referinţe cu privire la ceea ce a făcut Domnul nostru:

v.4   Totuş, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit.

v.5  Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui sîntem tămăduiţi.

v.6  Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.

Este o mare binecuvântare să recunoaştem numele lui Dumnezeu.  Iată ce spune Scriptura cu privire la importanţa numelui Domnului Isus Hristos:

Faptele Apostolilor 4:12  În nimeni altul nu este mîntuire: căci nu este supt cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mîntuiţi.“

Este atât de important să înţelegem că numele Domnului Isus este numele în care suntem mântuiţi, iertaţi, acceptaţi de Dumnezeu.

Îi aud adesea pe unii, profanând acest nume scump, batjocorindu-l prin greşita utilizare.

Este o mare greşeală. Fie ca noi toţi să învăţăm să respectăm acest nume sfânt. De fapt, respectând Numele Domnului Isus şi numele noastre sunt respectate şi scrise de Dumnezeu în cartea vieţii, cartea Mielului.

Toţi aceia care nu respectă numele lui nu vor fi cuprinşi în această carte şi dacă nu vor face parte din ea vor avea un sfârşit tragic:

Apocalipsa 13:8  Şi toţi locuitorii pămîntului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n’a fost scris, dela întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost jungheat.

Închinarea lor nu va fi în faţa lui Dumnezeu ci în faţa Diavolului şi îngerilor lui.

Ştiu că sună foarte ciudat ca simpla respectare a unui nume să aibă consecinţe atât de radicale, numai că vedeţi, nu este orice nume ci Sfântul Numele al lui Dumnezeu.

Să-i dăm deci cinstea cuvenită.