Itinerar Biblic Ep.0130 – Marcu Cap.6

 

Marcu Cap. 6

Rezumat. 

·         Trimiterea celor 12.

·         Hrănirea celor cinci mii.

·         Umblarea pe apă.

·         Vindecarea bolnavilor din Ghenazaret.

 

Dragi ascultători capitolul 6, unde am ajuns cu ajutorul Duhului Sfânt este cel de-al doilea capitol ca lungime din Evanghelia după Marcu. Fidel stilului său, Marcu prezintă şi aici acţiunile lui Isus cu o viteză impresionantă. Dar în primele douăzeci şi nouă de versete este o perioadă de acalmie, o pauză în această activitate intensă a Domnului. Isus Se întoarce la Nazaret. El îi trimite pe cei doisprezece să predice şi aceştia se întorc cu relatări despre ce au făcut. Apoi hrăneşte cinci mii de oameni, umblă pe apă şi vindecă mai mulţi oameni în ţinutul Ghenezaretului. Capitolul se încheie cu lucrarea lui Isus pe ţărmurile mării Galileii, în localităţile de pe malul vestic.

Domnul Isus este extrem de popular la această dată. Este la apogeul lucrării Sale. Cu toate acestea cei din locurile Sale natale nu acceptau că El este altul decât cel pe care şi-l aminteau ei:

v.1  Isus a plecat de acolo, şi S’a dus în patria Lui. Ucenicii Lui au mers după El.

v.2 Cînd a venit ziua Sabatului, a început să înveţe pe norod în sinagogă. Mulţi, cînd Îl auzeau, se mirau şi ziceau: ,,De unde are El aceste lucruri? Ce fel de înţelepciune este aceasta, care I-a fost dată? Şi cum se fac astfel de minuni prin mînile Lui?

v.3  Nu este acesta tîmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sînt surorile Lui aici între noi?“ Şi găseau o pricină de poticnire în El.

Evanghelistul Luca, în capitolul 4 al Evangheliei sale redă şi el acest episod insistând şi mai mult asupra modului în care cei din locurile natale l-au tratat pe Domnul. Comparând cele două relatări cu privire la acest incident, criticii spun că reflectă o contradicţie a Bibliei. Ei susţin că cele două relatări se contrazic una pe alta. De fapt, noi avem relatările a două vizite făcute de Domnul Isus în Nazaretul natal. El a venit de mai multe ori în Nazaret, dar acestea sunt singurele înregistrate de Noul Testament. Capitolul 4 din Luca relatează cea dintâi vizită a Domnului în Nazaret, când a mers acolo singur. Nu a făcut nici o minune şi a plecat brusc, atunci când oamenii din sinagogă au încercat să-L omoare.

În cea de-a doua vizită, despre care este vorba în capitolul 6 din Marcu, îi găsim pe ucenici cu El. De această dată, Isus a vindecat câţiva bolnavi şi a rămas în această zonă. Putem spune acest lucru pe baza informaţiilor din Matei 13:53-58 şi din Marcu 6. În ambele ocazii, Isus a intrat în sinagogă şi a predicat şi de fiecare dată a fost respins de concetăţenii Săi. Aşa că aici nu este nici un conflict, ci mai degrabă, avem relatarea a două vizite diferite făcute de Domnul Isus în oraşul Său natal. După prima plecare, El S-a dus la Capernaum, unde Şi-a stabilit cartierul general. Dar a revenit în Nazaret pentru că dorea să atingă inimile oamenilor din Nazaret, locul unde Se născuse.

În primul verset din acest capitol 6 din Evanghelia după Marcu, întâlnim expresia: “în patria Lui”, ceea ce este, de fapt, cetatea Sa natală. Obiceiului Domnului Isus era ca, oriunde S-ar fi aflat, să meargă în sinagogă în ziua de Sabat. El simţea nevoia să Se închine lui Dumnezeu în acest fel. De asemenea, acesta era locul în care îi putea întâlni pe oamenii acelui ţinut şi le putea atinge inimile prin mesajul Său. Învăţătura Lui îi uimea pe cei care-L cunoşteau. Cuvintele şi lucrările Sale, minunile înfăptuite de El au provocat consternare în rândurile concetăţenilor Săi, care au lansat tirul întrebărilor. Ei pur şi simplu nu credeau că Nazaretul putea da un om ca Isus. Sigur că emiteau această judecată uitându-se la ei înşişi, considerându-i pe toţi locuitorii la fel. Nu vedeau cum ar putea să iasă un astfel de Om din Nazaret. Prin urmare, nu aveau credinţă în unul de-al lor şi nu aveau credinţă nici în ei înşişi.

Acest fragment ne mai arată şi faptul că Maria a mai avut şi alţi copii. Aceştia erau surorile şi fraţii vitregi ai lui Isus. Cred că Iuda cel menţionat aici este una şi aceeaşi persoană cu autorul Epistolei lui Iuda. În încheierea versetului 3 găsim această afirmaţie: “Şi găseau o pricină de poticnire în El.” Ei credeau că-L cunosc pe Isus, şi aceasta era, de fapt, piatra lor de poticnire. Aici apare pericolul unei prea mari familiarităţi cu Isus. Aceasta era problema acelor oameni. Ei credeau că-L cunosc pe Isus, când de fapt nu-L cunoşteau deloc. Îl văzuseră doar crescând în aceeaşi localitate cu ei. Poate chiar de aceea nu puteau să-l recunoască:

v.4  Dar Isus le-a zis: ,,Un prooroc nu este dispreţuit decît în patria Lui, între rudele Lui şi în casa Lui.“

Una din expresiile curente, care este vehiculată des astăzi, îşi are inspiraţia în acest verset. Ea sună cam aşa: “Un expert este un tip obişnuit din alt oraş.” Noi credem că oricine vine din afară ştie mai multe decât noi. Se întâmplă de multe ori ca unii să fie mai buni aiurea decât acasă. Cert este că necredinţa lor a împiedicat intervenţia lui Dumnezeu în mijlocul lor.

v.5  N’a putut să facă nici o minune acolo, ci doar Şi-a pus mînile peste cîţiva bolnavi, şi i-a vindecat.

v.6 Şi se mira de necredinţa lor.

Acum, este un anumit aspect despre care aş dori să vorbesc. Văzând acest verset cinci, şi auzind afirmaţia că Dumnezeu nu a putut lucra în mijlocul lor, cineva ar putea să o considere falsă. Vedeţi, aici este atinsă o problemă foarte importantă.

Este vorba despre nivelul intervenţiei pe care o face Dumnezeu. Dumnezeu poate interveni în viaţa noastră şi aduce anumite binecuvântări. Însă dacă nu avem credinţă şi o viaţă închinată Lui, El nu ne poate da adevăratele binecuvântări. Tot ceea ce relatează Marcu cu privire la această vizită a Domnului Isus este doar vindecarea unor bolnavi. Pentru ei Domnul nu a fost mai mult decât un vraci cu putere de vindecare. Dragii mei sunt două lucruri pe care trebuie să le remarcăm aici:

Nu oricine aduce vindecare vine de la Dumnezeu. Apoi, nu orice vindecare înseamnă că Dumnezeu a dat şi iertare. Oamenii aceia, pe lângă vindecarea trupurilor lor puteau obţine şi vindecarea sufletelor.

O de câte ori, credinţa noastră nu ne privează de adevăratele binecuvântări. Să învăţăm din această lecţie.

Singura limită care se poate pune omnipotenţei este necredinţa. Credinţa este singura cerinţă pentru eliberarea puterii lui Dumnezeu în procesul mântuirii. Capitolul 53 din Isaia, care ne dezvăluie planul măreţ al mântuirii, începe astfel: “Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?” (Isaia 53:1). Cine va crede mesajul Domnului?

Dragul meu prieten, necredinţa opreşte manifestarea atotputerniciei lui Dumnezeu. Necredinţa izolează puterea lui Dumnezeu şi o face inoperabilă în viaţa ta. Acesta a fost efectul în vremea lui Isus şi acelaşi este şi astăzi!

Versetul 6 ne spune că Isus Se mira, Se minuna de necredinţa lor. Aceasta nu este singura ocazie în care ni se spune că Isus Se minuna de ceva. În Matei 8:10, găsim scris: “Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: ‘Adevărat vă spun că nici în Israel nu am găsit o credinţă aşa de mare.’” El vorbea aici despre credinţa sutaşului roman.

Tot în versetul 6 aflăm că Isus mergea prin satele dimprejur şi învăţa pe norod. Aceasta este o lecţie demnă de urmat pentru lucrătorii creştini. Unii oameni angajaţi în lucrarea lui Dumnezeu nu vor să meargă să slujească în sate mici. Am sentimentul că Domnul nostru ne-a lăsat un exemplu aici, unde ne spune că mergea prin satele dimprejur să predice. Imaginaţi-vă că Domnul slavei, Fiul lui Dumnezeu lucra în slujba Tatălui în cele mai mici sate care se aflau în drumul Său. El ar fi putut trimite veste la Roma şi închiria Coloseumul pentru o adunare de mare amploare. Noi avem astăzi prea mulţi oameni care suferă de megalomanie. Ei au nevoie să vadă în faţa lor o mare de oameni. Dar adevărul este că toţi avem nevoie să învăţăm această lecţie de la Isus.

Îngăduiţi-mi acum să vă povestesc o întâmplare care-l are ca protagonist pe Charles  Scofield, vestitul cercetător al Scripturii. El a fost invitat să vorbească într-o biserică dintr-un orăşel mai mic. Era o seară ploioasă şi la întâlnire au participat douăzeci şi cinci de persoane.

Tânărul predicator care făcuse invitaţia şi-a cerut scuze faţă de Dr. Scofield pentru numărul mic de persoane care veniseră să-l asculte predicând. Dar Scofield i-a replicat: “Dragul meu, Domnul Isus a avut doar 12 membri în şcoala Sa şi tot atâţia în congregaţia Sa, în cea mai mare parte a timpului. Dacă El a avut numai doisprezece, oare cine sunt eu să mă plâng şi să-mi doresc o mulţime de oameni?”

    Iată un om care a învăţat această lecţie a umilinţei.

Dar Domnul Isus nu se opreşte aici şi continuă lucrarea Sa.

v.7 Atunci a chemat la Sine pe cei doisprezece, şi a început să-i trimeată doi cîte doi, dîndu-le putere asupra duhurilor necurate.

Domnul Isus îi trimite acum pe cei doisprezece ucenici cu mesajul pocăinţei, acelaşi mesaj pe care îl vestea şi El. Şi i-a trimis doi câte doi. Este interesant că nici Matei, nici Luca nu ne spun acest detaliu atunci când relatează acelaşi incident. Isus le-a dat putere asupra duhurilor necurate, şi aceasta era – se pare – cea mai mare putere pe care o puteau exercita.

Dar ce le-a mai spus Domnul?

v.8  Le-a poruncit să nu ia nimic cu ei pe drum decît un toiag; să n’aibă nici pîne, nici traistă, nici bani de aramă la brîu;

v.9  să se încalţe cu sandale, şi să nu se îmbrace cu două haine.

De ce o asemenea poruncă? Ucenicii trebuiau să aibă cât mai puţine bagaje la drum. Aceasta arată că misiunea lor era urgentă, timpul era înaintat şi nu trebuiau să se bizuie decât pe Dumnezeu. Mai târziu vom descoperi că ucenicilor li s-a spus să ia aceste lucruri pentru că aveau de făcut o călătorie mult mai lungă. Matei arată foarte clar că, de data aceasta, ei trebuiau să meargă doar la oile pierdute ale Casei lui Israel şi trebuiau să accepte ospitalitatea celor cu care veneau în contact.

v.10  Apoi le-a zis: ,,În orice casă veţi intra, să rămîneţi acolo pînă veţi pleca din locul acela.

v.11  Şi, dacă în vreun loc nu vă vor primi, şi nu vă vor asculta, să plecaţi de acolo, şi să scuturaţi îndată praful de supt picioarele voastre, ca mărturie pentru ei. Adevărat vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru pămîntul Sodomei şi Gomorei decît pentru cetatea aceea.“

Aceasta este o călătorie cât se poate de serioasă şi de solemnă. Lumina creează responsabilitate. A respinge harul lui Dumnezeu înseamnă a invita judecata Lui. Acest lucru este adevărat şi astăzi.

v.12  Ucenicii au plecat, şi au propovăduit pocăinţa.

v.13  Scoteau mulţi draci, şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi, şi-i vindecau.

Ucenicii au propovăduit mesajul pocăinţei şi minunile şi semnele făcute autentificau acest mesaj. Această trimitere s-a limitat la oile pierdute ale Casei lui Israel.

Acesta nu este modelul pentru vremea în care trăim noi. Pocăinţa este o componentă a mesajului Evangheliei; este conţinută în porunca de a crede.

Relatarea acestei trimiteri este mai lungă în Evanghelia după Matei şi am vorbit despre ea atunci când am studiat această Evanghelie. Faima lui Isus s-a răspândit în toată regiunea aceea. Nu numai oamenii obişnuiţi au auzit despre Isus, ci chiar şi împăratul Irod. Observăm aici o reacţie ciudată din partea lui Irod. Uciderea lui Ioan Botezătorul avusese loc cu ceva vreme în urmă. Cred că este relatată aici pentru a explica reacţia neobişnuită şi superstiţioasă a lui Irod.

Iată ce descriere ne oferă Marcu cu privire la Irod:

v.14 Impăratul Irod a auzit vorbindu-se despre Isus, al cărui Nume ajunsese vestit; şi a zis: ,,Ioan Botezătorul a înviat din morţi, şi de aceea lucrează aceste puteri prin el.“

v.15  Alţii ziceau: ,,Este Ilie.“ Iar alţii ziceau: ,,Este un prooroc ca unul din prooroci.“

v.16  Dar Irod, cînd a auzit lucrul acesta, zicea: ,,Ioan acela, căruia i-am tăiat capul, a înviat din morţi.“

v.17  Căci Irod însuş trimesese să prindă pe Ioan, şi-l legase în temniţă, din pricina Irodiadei, nevasta fratelui său Filip, pentrucă o luase de nevastă.

v.18  Şi Ioan zicea lui Irod: ,,Nu-ţi este îngăduit să ţii pe nevasta fratelui tău!“

v.19  Irodiada avea necaz pe Ioan, şi voia să-l omoare. Dar nu putea,

v.20  căci Irod se temea de Ioan, fiindcă îl ştia om neprihănit şi sfînt; îl ocrotea, şi, cînd îl auzea, de multe ori sta în cumpănă, neştiind ce să facă; şi-l asculta cu plăcere.

Vedem aici că acest om – Irod – era foarte superstiţios. Dar trebuie să ţinem seama şi de faptul că existau la acea dată tot felul de păreri şi reacţii contradictorii ale oamenilor în legătură cu identitatea lui Isus. De fapt, şi astăzi avem aceeaşi situaţie. Întâlnim păreri diferite la oameni diferiţi, precum şi explicaţii diferite cu privire la persoana, prezenţa şi puterea Domnului Isus Hristos. Era multă confuzie printre oameni şi în vremea aceea, şi lui Irod îi era în mod evident teamă.

Irod era înfricoşat. Uciderea lui Ioan Botezătorul avusese loc cu ceva timp înainte de acest moment al lucrării lui Isus. Observaţi că Ioan a denunţat păcatul chiar şi printre cei sus-puşi. El  l-a învinuit pe Irod pentru relaţia cu Irodiada, soţia fratelui său. Acest fapt a umplut-o de mânie pe Irodiada şi a determinat-o să pună la cale moartea lui Ioan. Vedeţi ce efect pot să aibă oamenii unii asupra altora? Dar l-a împiedicat Irodiada pe Irod să se întoarcă la Dumnezeu? Să vedem:

v.21  Totuş a venit o zi cu bun prilej, cînd Irod îşi prăznuia ziua naşterii, şi a dat un ospăţ boierilor săi, mai marilor oastei şi fruntaşilor Galileii.

v.22  Fata Irodiadei a intrat la ospăţ, a jucat, şi a plăcut lui Irod şi oaspeţilor lui. Împăratul a zis fetei: ,,Cere-mi orice vrei, şi-ţi voi da.“

Irodiada i-a cerut fiicei ei să danseze înaintea lui Irod pentru că ştia foarte bine ce bărbat afemeiat şi plin de pofte era. El i-a semnat fetei un cec în alb prin care aceasta putea cere orice dorea.

v.23  Apoi a adăugat cu jurămînt: ,,Ori ce-mi vei cere, îţi voi da, fie şi jumătate din împărăţia mea.“

v.24  Fata a ieşit afară, şi a zis mamei sale: ,,Ce să cer? Şi mamă-sa i-a răspuns: ,,Capul lui Ioan Botezătorul.“

Cruzimea acestei Irodiadei este uimitoare. Dacă am crezut că Irod este un om crud încă nu am văzut-o pe această femeie:

v.25  Ea s’a grăbit să vină îndată la Împărat, şi i-a făcut următoarea cerere: ,,Vreau să-mi dai îndată, într’o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul.“

v.26  Împăratul s’a întristat foarte mult; dar, din pricina jurămintelor sale şi din pricina oaspeţilor, n’a vrut să zică nu.

Aici este descoperită o altă slăbiciune a lui Irod. Aflăm că lui Irod îi este teamă de ce ar putea spune sau gândi prietenii săi. El avea un simţ al valorii distorsionat cu privire la ce înseamnă respectarea unui jurământ.

v.27  A trimes îndată un ostaş de pază, cu porunca de a aduce capul lui Ioan Botezătorul. Ostaşul de pază s’a dus şi a tăiat capul lui Ioan în temniţă,

v.28  l-a adus pe o farfurie, l-a dat fetei, şi fata l-a dat mamei sale.

Aceasta era o crimă comisă cu sânge rece! Dragii mei, noi oamenii suntem în stare de aşa ceva. În ciuda standardelor noastre înalte, standarde cu care ne împăunăm adesea, suntem capabili de astfel de lucruri. Suntem capabili de astfel de lucruri pentru că avem o natură coruptă, păcătoasă, la fel cu a Irodiadei şi a  lui Irod.

Dar să vedem ce fac ucenicii lui Ioan:

v.29  Ucenicii lui Ioan, cînd au auzit acest lucru, au venit de i-au ridicat trupul, şi l-au pus într’un mormînt.

Ucenicii lui Ioan i-au luat trupul decapitat şi l-au înmormântat cu dragoste.

Marcu revine acum cu povestirea la lucrarea lui Isus. Apostolii îşi prezintă primul raport. Observaţi absenţa detaliilor.

v.30 Apostolii s’au adunat la Isus, şi I-au spus tot ce făcuseră şi tot ce învăţaseră pe oameni.

v.31  Isus le-a zis: ,,Veniţi singuri la o parte, într’un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin.“ Căci erau mulţi cari veneau şi se duceau, şi ei n’aveau vreme nici să mănînce.

Este imposibil să înţelegem cât de ocupat era Domnul Isus şi cât de mari erau presiunile exercitate asupra Lui prin cererile care I se adresau. El era nevoit să se retragă în locuri neumblate pentru a se putea odihni şi pentru a oferi şi ucenicilor Săi un timp de odihnă.

v.32  Au plecat dar cu corabia, ca să se ducă într’un loc pustiu, la o parte.

Orice încercare de a găsi un loc izolat, în care Isus să poată fi singur, era zadarnică. Mulţimea Îl urma de-a lungul ţărmului mării Galileii şi toţi aşteptau să-i întâlnească pe Isus şi pe ucenicii Lui. Reacţia lui Isus a fost una de compasiune şi înţelegere. Toţi oamenii aceia erau ca oile pentru El, iar El era adevăratul Păstor. Acesta este motivul pentru care i-a hrănit. Mai întâi, El a împlinit nevoile spirituale ale mulţimii, învăţându-i pe oameni. Apoi le-a împlinit şi nevoia fizică, hrănindu-i. Iată un astfel de episod, care nu este singular în viaţa Domnului:

v.35  Fiindcă ziua era pe sfîrşite, ucenicii s’au apropiat de El şi I-au zis: ,,Locul acesta este pustiu şi ziua este pe sfîrşite.

v.36  Dă-le drumul să se ducă în cătunele şi satele de primprejur, ca să-şi cumpere pîne, fiindcă n’au ce mînca.“

v.37  ,,Daţi-le voi să mănînce“, le-a răspuns Isus. Dar ei I-au zis: ,,Oare să ne ducem să cumpărăm pîni de două sute de lei, şi să le dăm să mănînce?“

Domnul Isus le cere ucenicilor să ducă la îndeplinire o sarcină imposibilă. Ei trebuia să înveţe acelaşi lucru pe care trebuie să-l învăţăm şi noi astăzi, şi anume că Domnul Isus porunceşte întotdeauna imposibilul. Motivul este evident. El este Cel care va duce lucrarea la bun sfârşit.

v.38  Şi El i-a întrebat: ,,Cîte pîni aveţi? Duceţi-vă de vedeţi.“ S’au dus de au văzut cîte pîni au, şi au răspuns: ,,Cinci, şi doi peşti.“

v.39  Atunci le-a poruncit să-i aşeze pe toţi, cete-cete, pe iarba verde.

v.40  Şi au şezut jos în cete de cîte o sută şi de cîte cincizeci.

v.41 El a luat cele cinci pîni şi cei doi peşti. Şi-a ridicat ochii spre cer, şi a rostit binecuvîntarea. Apoi a frînt pînile şi le-a dat ucenicilor, ca ei să le împartă norodului. Asemenea şi cei doi peşti, i-a împărţit la toţi.

v.42  Au mîncat toţi şi s’au săturat;

v.43  şi au ridicat douăsprezece coşuri pline cu fărămituri de pîne şi cu ce mai rămăsese din peşti.

v.44  Cei ce mîncaseră pînile, erau cinci mii de bărbaţi.

Acesta este un miracol. Creatorul care a creat peştii de la început şi care a făcut grâul să crească şi să se înmulţească pe câmpie, creează acum hrană pentru mulţime prin cuvântul gurii Sale. Poate că pentru mulţi oameni din acea mulţime, aceasta a fost prima ocazie în care au fost cu adevărat săturaţi. Acum, o misiunea era încheiată. Ce mai urma?

v.45 Îndată, Isus a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie, şi să treacă înaintea Lui de cealaltă parte, spre Betsaida. În timpul acesta, El avea să dea drumul norodului.

Există o anumită presiune şi urgenţă redate aici prin aceste două cuvinte: “îndată” şi “i-a silit”. Explicaţia ne este dată în Ioan 6:15. Isus a ştiut că oamenii vor încerca să-L facă împărat cu forţa.

v.46  Dupăce Şi-a luat rămas bun dela norod, S’a dus în munte, ca să Se roage.

v.47  Cînd s’a înserat, corabia era în mijlocul mării, iar Isus era singur pe ţărm.

v.48  A văzut pe ucenici că se necăjesc cu vîslirea, căci vîntul le era împotrivă. Şi într’a patra strajă din noapte, a mers la ei, umblînd pe mare, şi voia să treacă pe lîngă ei.

v.49  Cînd L-au văzut ei umblînd pe mare, li s’a părut că este o nălucă, şi au ţipat;

v.50  pentrucă toţi L-au văzut, şi s’au spăimîntat. Isus a vorbit îndată cu ei, şi le-a zis: ,,Îndrăzniţi, Eu sînt, nu vă temeţi!“

v.51  Apoi S’a suit la ei în corabie, şi a stat vîntul. Ei au rămas uimiţi şi înmărmuriţi,

v.52  căci nu înţeleseseră minunea cu pînile, fiindcă le era inima împietrită.

Observaţi că aici nu ni se spune nimic despre Simon Petru venind spre Isus pe apă. Să ne amintim că Marcu a primit aceste informaţii de la Petru, iar Petru a trecut sub tăcere acest incident. Matei este cel care ne oferă detalii cu privire la umblarea pe apă a lui Petru.

Aş dori să vă atrag atenţia asupra versetului 48, care spune: “A văzut pe ucenici că se necăjesc cu vâslirea, căci vântul le era împotrivă.” Aceşti oameni se aflau în corabie în noaptea aceea furtunoasă şi sudoarea li se amestecase cu apa care şiroia pe ei de la valurile care le izbeau mica ambarcaţiune. Deşi se luptau din răsputeri cu vâslele,  începuseră să creadă că se vor scufunda. Isus i-a văzut chinuindu-se şi necăjindu-se. Îmi place atât de mult acest verset! Nu ştiu ce se întâmplă astăzi cu fiecare dintre voi. Poate că vă aflaţi într-o situaţie foarte dificilă; poate că sunteţi singur şi vă simţiţi înconjurat de întuneric; poate că aveţi de înfruntat ispite şi necazuri pe care nu le mai puteţi purta; poate că sunteţi şi voi într-o barcă pe o mare cuprinsă de furtună.

Am o veste bună pentru voi, dragi prieteni creştini. “El i-a văzut pe ucenici că se necăjesc cu vâslirea…”. El vă vede. Domnul vă cunoaşte problemele. Nu este nevoie să aprindeţi un mesaj luminos pentru ca Isus să afle ce vi se întâmplă. El ştie deja ce e cu voi. Numai de v-aţi hotărî şi voi chiar astăzi să vă dedicaţi viaţa Lui cu sinceritate şi convingere!