Itinerar Biblic Ep.0128 – Marcu Cap.4

Rezumat

·         Pilda semănătorului.

·         Potolirea furtunii.

 Dragi ascultători, în acest capitol din Evanghelia după Marcu avem câteva pilde, după care urmează minunea cu potolirea furtunii. Toate acestea se găsesc şi în Evanghelia după Matei, cu excepţia unei anumite pilde care nu apare în Matei, singura parte care face din acest capitol unul deosebit şi vrednic de reţinut. Capitolul începe cu pilda semănătorului, care este enunţată doar, pentru ca apoi să avem şi explicarea ei. După aceea urmează alte pilde şi o minune.

Am spus la început că aceasta este o Evanghelie a acţiunii, dar în acest capitol, accentul este pus pe pilde, cărora li se alătură şi o minune. Observaţi însă că pildele redate de Marcu aici sunt pilde de acţiune. Este mereu ceva în mişcare sau în curs de transformare, de dezvoltare. Astfel, tot acţiunea este caracteristica principală şi când este vorba de pilde. Dar să urmărim textul Evangheliei:

v.1 Isus a început iarăş să înveţe pe norod lîngă mare. Fiindcă se adunase foarte mult norod la El, S’a suit şi a şezut într’o corabie, pe mare; iar tot norodul stătea pe ţărm lîngă mare.

Matei redă acest incident puţin diferit, în sensul că ne spune că Domnul Isus a ieşit din casă şi, pentru că se strânseseră foarte mulţi oameni, a trebuit să Se suie într-o corabie. Aşa cum este redat de Matei, acest fapt are un anumit simbol. În general, casa înseamnă Casa lui Israel, iar mările reprezintă Neamurile. Astfel, Isus Se întoarce de la poporul Său şi Se îndreaptă către Neamuri. Acesta este, de fapt, contextul acestor pilde şi aşa trebuie considerate – în contextul lor global. Cred că este foarte important să înţelegem acest lucru.

Toate acestea se întâmplau în punctul culminant al lucrării Sale. Domnul Isus era foarte ocupat, asupra Lui se exercita o presiune foarte mare şi era slăbit din punct de vedere fizic. Era atât de obosit, încât a adormit în corabie, pe mare, aşa cum vom vedea puţin mai încolo.

v.2  Apoi a început să-i înveţe multe lucruri în pilde; şi, în învăţătura pe care le-o dădea, le spunea:

Isus a apelat la pilde pentru a-i învăţa pe oameni foarte multe lucruri. În acest moment, El este la jumătatea celor trei ani de lucrare. Până acum, El mai folosise limbajul simbolic, cum este cazul femeii de la fântână, căreia i-a vorbit despre apa vieţii. De asemenea, Domnul Isus le-a spus ucenicilor că îi va face pescari de oameni şi că holdele sunt albe, gata pentru seceriş. El a mai vorbit şi despre sare şi lumină, despre temelia de nisip sau stâncă a unei case. Dar acestea nu sunt pilde. Acum El a adoptat metoda pildelor şi începe prin a spune pilda semănătorului.

v.3  Ascultaţi! Iată, sămănătorul a ieşit să samene.

v.4  Pe cînd sămăna, o parte din sămînţă a căzut lîngă drum: au venit păsările şi au mîncat-o.

v.5  O altă parte a căzut pe un loc stîncos, unde n’avea mult pămînt: a răsărit îndată, pentrucă n’a dat de un pămînt adînc;

v.6  dar, cînd a răsărit soarele, s’a pălit; şi, pentrucă n’avea rădăcină, s’a uscat.

v.7  O altă parte a căzut între spini; spinii au crescut, au înecat-o, şi n’a dat roadă.

Acestea sunt cele trei soluri pe care cade sămânţa şi îi reprezintă pe cei nemântuiţi care nu primesc Evanghelia. Ei nu acceptă Cuvântul lui Dumnezeu. Viaţa lor este ca pământul acela de lângă drum, unde păsările ciugulesc şi înghit sămânţa – diavolul fură Cuvântul. Alţii sunt asemenea unui loc stâncos, unde soarele usucă sămânţa, din cauză că ea nu a ajuns la adâncime, unde să poată fi protejată. Dacă sămânţa ajunge printre spini, aceştia o năpădesc. Dar mai este şi pământul bun.

v.8  O altă parte a căzut în pămînt bun: a dat roadă, care se înălţa şi creştea; şi a adus: una treizeci, alta şaizeci, şi alta o sută.“

Prin urmare, numai un sfert din seminţe au căzut pe pământ bun, care îi reprezintă pe cei mântuiţi, cei care au primit Cuvântul. Dar există trei niveluri de rodire: de treizeci, de şaizeci, de o sută de ori mai mult. Dacă vă amintiţi, Domnul le-a spus celor mai apropiaţi, celor doisprezece ucenici, care erau cu El în odaia de sus, înainte de a pleca spre grădina Ghetsimani: “Eu sunt adevărata viţă.” Apoi le-a spus că doreşte ca ei să aducă roadă, multă roadă, roadă din belşug. Şi cu acea ocazie a fost vorba tot de trei niveluri de rodire, ca şi aici, în pilda semănătorului.

v.9  Apoi a zis: cine are urechi de auzit, să audă.“

Domnul pune aici un semnal de alarmă. Şi totuşi, unii nu au văzut acest semnal, pentru că în versetul următor citim:

v.10  Cînd a fost singur, ceice erau în jurul Lui împreună cu cei doisprezece, L-au întrebat despre pilde.

Este evident faptul că unii nu au înţeles deloc această pildă. Când Îl întreabă pe Isus, El le răspunde prin aceste versete, care au o doză anumită de ambiguitate. Îngăduiţi-mi o explicaţie care poate fi de ajutor. Motivul pentru care a apelat Isus la pilde în ultima parte a lucrării Sale este acesta: duşmanii Săi Îi respingeau învăţăturile, iar mulţimile deveniseră indiferente la adevărurile spirituale. Pe ascultătorii Săi îi interesa foarte tare să vadă minuni, fără să-i preocupe defel semnificaţia lor spirituală. Isus Se foloseşte acum de pilde pentru a le capta interesul. Atitudinea antagonistă a duşmanilor Lui şi letargia, dezinteresul şi lipsa de înţelegere a oamenilor cereau o schimbare. Aşa  s-a făcut trecerea la folosirea pildelor, astfel încât cei care însetau după neprihănire să fie săturaţi şi cei care doreau adevărul spiritual să aibă ochii deschişi.

Acelaşi gând îl găsim în capitolul 2 din 1 Corinteni, unde Pavel scrie: “Dar, după cum este scris: ‘Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.’ Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” Şi mai departe, în versetul 13, Pavel continuă: “Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte.”        (1 Corinteni 2:9,10,13,14).

Acesta este un principiu important, valabil şi astăzi. Noi putem folosi orice mijloc imaginabil în încercarea de a-i face pe oameni să înţeleagă adevărul spiritual, dar este necesar ca ei să dorească să înţeleagă aceste lucruri pentru ca ele să fie reale pentru ei. În acest punct, aş dori să fac următoarea afirmaţie: Dacă inima şi ochii unei persoane sunt deschise şi ea vrea să cunoască aceste lucruri, Duhul lui Dumnezeu va aduce adevărul în inima sa. El va face aceste lucruri reale şi vii pentru acea persoană.

Noi folosim adesea expresia: vei fi pierdut dacă nu-L primeşti pe Hristos ca Mântuitor personal. Dar acest lucru nu este întrutotul adevărat. Adevărul este că eşti deja pierdut dacă nu L-ai primit pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor personal. Şi lucrul care ar trebui afirmat cu tărie este că vei continua să fii pierdut atâta timp cât nu-L primeşti pe Hristos ca Mântuitor personal. Dacă eşti pierdut, reacţia faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, felul în care primeşti Cuvântul va determina ajungerea ta la mântuire. Te vei încrede în Hristos? Îl vei primi ca Mântuitor personal?

Poate că unora li se pare că a face aşa ceva seamănă cu o superstiţie. Nu cred că este deloc aşa. Să vă dau un exemplu. Să presupunem că trebuie să plecaţi într-o călătorie. Alegeţi să plecaţi cu trenul. Pentru aceasta vă trebuie bilete de călătorie. Dar mai întâi trebuie să aflaţi care sunt trenurile care merg în direcţia dorită de dumneavoastră. Vă prezentaţi la ghişeu şi acolo o domnişoară binevoitoare că dă informaţiile necesare. Imediat cumpăraţi şi biletele. Acum, nu o cunoaşteţi personal nici pe persoana de la informaţii nici pe cea de la bilete. Cu toate acestea nu puneţi la îndoială nici informaţiile oferite nici valabilitatea biletelor, nu-i aşa? La fel ne-a dat şi Dumnezeu Cuvântul Său. El ne cere să ne încredem în Hristos.

Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţa care cade. Ce fel de sol sunteţi voi astăzi? Vă asemănaţi cu pământul cu spini, cu cei în cazul cărora sămânţa a căzut lângă drum sau într-un loc stâncos? Sau a căzut Cuvântul lui Dumnezeu pe pământ bun? Acesta este lucrul cel mai important. Toţi suntem pierduţi. Ce contează este felul în care primim Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel se decide dacă suntem mântuiţi sau rămânem pierduţi.

Acum urmează explicarea pildei semănătorului, până la versetul 20.

v.13  El le-a mai zis: ,,Nu înţelegeţi pilda aceasta? Cum veţi înţelege atunci toate celelalte pilde?“

v.14  Sămănătorul samănă Cuvîntul.

v.15  Cei înfăţişaţi prin sămînţa căzută lîngă drum, sînt aceia în cari este sămănat Cuvîntul; dar dupăce l-au auzit, vine Satana îndată, şi ia Cuvîntul sămănat în ei.

v.16  Tot aşa, cei înfăţişaţi prin sămînţa căzută în locurile stîncoase, sînt aceia cari, cînd aud Cuvîntul, îl primesc îndată cu bucurie;

v.17  dar n’au rădăcină în ei, ci ţin pînă la o vreme; şi cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvîntului, se leapădă îndată de el.

v.18  Alţii sînt cei înfăţişaţi prin sămînţa căzută între spini; aceştia sînt cei ce aud Cuvîntul;

v.19  dar năvălesc în ei grijile lumii, înşelăciunea bogăţiilor şi poftele altor lucruri, cari îneacă Cuvîntul, şi-l fac astfel neroditor.

v.20  Alţii apoi sînt înfăţişaţi prin sămînţa căzută în pămînt bun. Aceştia sînt cei ce aud Cuvîntul, îl primesc, şi fac roadă: unul treizeci, altul şaizeci şi altul o sută.“

Voi trece repede prin această explicaţie. Semănătorul este Fiul omului şi sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu. Păsările de la marginea drumului îl reprezintă pe Satan. Pământul stâncos îi reprezintă pe cei care îngăduie persecuţiei şi necazurilor să-i îndepărteze de Dumnezeu. Apoi mai sunt cei asemănaţi cu sămânţa căzută în locuri stâncoase, adică cei care se lasă furaţi de grijile acestei lumi. Aceasta este lumea de astăzi.

Foarte mulţi oameni permit acestei lumi să-i ţină departe de Dumnezeu. Sămânţa căzută lângă drum îi întruchipează pe cei care sunt cu adevărat schimbaţi, transformaţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Aceştia aduc roade în măsuri diferite, astfel că numai o treime dintre ei aduc de o sută de ori mai multă roadă. Observăm deci că avem o pildă plină de acţiune.

v.21 El le-a mai zis: ,,Oare lumina este adusă ca să fie pusă supt baniţă, sau supt pat? Nu este adusă ca să fie pusă în sfeşnic?

v.22  Căci nu este nimic ascuns, care nu va fi descoperit, şi nimic tăinuit, care nu va ieşi la lumină.

Este o pildă a luminii şi acţiunii ei. Lumina creează responsabilitate. Un om care primeşte adevărul trebuie să acţioneze. Noi suntem răspunzători după măsura de lumină pe care am primit-o. Lumina străluceşte şi foarte important este răspunsul vostru la lumină. Lucrul demn de reţinut este acesta: noi eram în întuneric înainte ca lumina Evangheliei să răzbată până la noi. Noi avem impresia că omul este păcătos din cauza slăbiciunii sau a ignoranţei sale. Dar Pavel spune foarte clar şi foarte sincer (în Romani 1) că oamenii, chiar dacă L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu. Omul este un păcătos de voie, nu de nevoie. Păcătuieşte pentru că aceasta este voia lui. Astfel de păcătoşi suntem. Dar lumina care ajunge înlăuntrul nostru va crea o responsabilitate. Omul este pierdut şi, dacă nu acceptă Lumina, dacă nu-L primeşte pe Isus, va rămâne pierdut.

v.23  Dacă are cineva urechi de auzit, să audă.“

Aceasta este o acţiune. Dumnezeu cere o astfel de acţiune. Credinţa este acţiune. Credinţa înseamnă a acţiona pe baza spuselor lui Dumnezeu. Cât de important este şi astăzi acest lucru! Revin la exemplul cu trenul. Trebuie să acţionezi pe baza faptului că ai un bilet. Trebuie să ai încredere în faptul că există un tren şi că acesta te va duce acolo unde doreşti să ajungi. Dar dacă pur şi simplu staţi în staţie, doar crezând toate acestea, nu veţi ajunge acolo unde doriţi. Trebuie să credeţi îndeajuns de mult pentru a vă urca în acel tren. Aceasta înseamnă a crede.

v.26  El a mai zis: ,,Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci cînd aruncă un om sămînţa în pămînt;

v.27  fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua: sămînţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum.

v.28  Pămîntul rodeşte singur: întîi un fir verde, apoi spic, după aceea grîu deplin în spic;

v.29  şi cînd este coaptă roada, pune îndată secerea în ea, pentrucă a venit secerişul.“

Aceasta este o pildă mai specială, pe care a spus-o Isus şi pe care numai Marcu o redă. Este încă o pildă a acţiunii şi are ca subiect Împărăţia lui Dumnezeu. Amintiţi-vă ce am spus despre cei doi termeni folosiţi în Evanghelii: Împărăţia lui Dumnezeu şi Împărăţia cerurilor. De fapt, aici aceşti termeni sunt sinonimi, dar Împărăţia lui Dumnezeu şi Împărăţia cerurilor nu sunt identice. Împărăţia lui Dumnezeu este termenul mai larg care cuprinde întreg universul; Împărăţia cerurilor este domnia lui Dumnezeu pe pământ, care este, desigur, în Împărăţia lui Dumnezeu. Domnul Isus vorbeşte aici despre creşterea seminţei. Nici astăzi nu ştim prea multe despre felul în care creşte o sămânţă astfel încât ajunge o plantă care mai apoi dă roade. Este un mister. Aceasta este o altă pildă a puterii şi acţiunii. Este adevărată vechea zicală care spune: “Stejarul mare din ghindă mică răsare.” După atâţia ani de progres ştiinţific omul nu are prea multe de adăugat la aceasta. Deşi rezerva de cunoştinţe a crescut considerabil, nu înseamnă neapărat că şi pricepem mai multe.

În timpul lunii martie am călătorit cu trenul prin ţinuturile din sud. Venise deja primăvara şi se vedeau copacii înmuguriţi, florile deschizându-se, fermierii şi grădinarii trebăluind de zor. Nimeni nu putea spune ce se întâmplă, dar toţi reacţionau cu voioşie la această trezire la viaţă, anticipând cu bucurie recolta viitoare. În natură era eliberată o putere uriaşă, pe măsură ce câmpul se înveşmânta în verde. Dacă Dumnezeu ar dezlănţui dintr-odată această putere, ar avea o asemenea forţă, încât bomba cu hidrogen nu ar avea, pe lângă ea, o amploare mai mare decât a artificiilor chinezeşti.

Această pildă ilustrează puterea Cuvântului lui Dumnezeu la lucru în inimile şi vieţile noastre. Urmează a treia pildă despre sămânţă în acest capitol.

v.30  El a mai zis: ,,Cu ce vom asemăna Împărăţia lui Dumnezeu, sau prin ce pildă o vom înfăţişa?

v.31  Se aseamănă cu un grăunte de muştar, care, cînd este sămănat în pămînt, este cea mai mică dintre toate seminţele de pe pămînt;

v.32  dar, după ce a fost sămănat, creşte şi se face mai mare decît toate zarzavaturile, şi face ramuri mari, aşa că păsările cerului îşi pot face cuiburi la umbra lui.“

v.33  Isus le vestea Cuvîntul prin multe pilde de felul acesta, după cum erau ei în stare  să-L priceapă.

v.34  Nu le vorbea de loc fără pildă; dar, cînd era singur la o parte, lămurea ucenicilor Săi toate lucrurile.

Muştarul nu este mâncare, este un condiment. Iar creşterea unei seminţe de muştar într-un copac este ceva nenatural.

Aceasta zugrăveşte creşterea în afară a creştinismului în mari organizaţii, biserici uriaşe, programe ample, toate produse de energia şi puterea omenească, şi nu de Duhul Sfânt. Păsările dintre ramurile lui nici măcar nu sunt bune. Ele îl reprezintă pe Satan.

După ce Domnul Se opreşte din predicat, ucenicii pleacă pe mare. Domnul doreşte să se odihnească pentru că este istovit. Şi adoarme. Apoi urmează minunea prin care El potoleşte furtuna de pe mare.

v.35  În aceeaş zi, seara, Isus le-a zis: ,,Să trecem în partea cealaltă.“

v.36  Dupăce au dat drumul norodului, ucenicii L-au luat în corabia în care se afla, şi aşa cum era. Împreună cu El mai erau şi alte corăbii.

v.37  S’a stîrnit o mare furtună de vînt, care arunca valurile în corabie, aşa că mai că se umplea corabia.

v.38  Şi El dormea la cîrmă pe căpătîi. Ucenicii L-au deşteptat, şi I-au zis: ,,Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?“

v.39  El S’a sculat, a certat vîntul, şi a zis mării: ,,Taci! Fără gură!“ Vîntul a stat, şi s’a făcut o linişte mare.

v.40  Apoi le-a zis: ,,Pentruce sînteţi aşa de fricoşi? Tot n’aveţi credinţă?“

v.41  I-a apucat o mare frică, şi ziceau unii către alţii: ,,Cine este acesta de Îl ascultă chiar şi vîntul şi marea?“

Ştiţi ce i-a făcut pe ucenici să se teamă? Nu atât faptul că Isus a potolit furtuna, cât faptul că marea a răspuns imediat. S-a liniştit instantaneu şi s-a făcut cu desăvârşire calmă. Această minune era atât de extraordinară, încât aceşti oameni au fost cuprinşi de teamă.

Ce lecţie minunată avem aici! Domnul ne pune în mijlocul furtunilor vieţii pentru ca noi să venim tot mai aproape de El şi să-L cunoaştem tot mai bine.