Itinerar Biblic – Episodul 564 – PSALMI – 22:1-14

 

Tema: Răstignirea lui Hristos

 

Dragi ascultători, trebuie să vă spun, în deschiderea întâlnirii noastre de astăzi, că există câteva fragmente în Scriptură pentru a căror abordare, trebuie să recunosc, nu mă simt potrivit sau adecvat.

Pot spune că Psalmul 22 este unul dintre aceste pasaje. Când mă aflu în faţa acestui psalm, simt că păşesc pe un pământ sfânt şi că ar trebui să mă descalţ de încălţările mele spirituale. Acesta este Psalmul Crucii, dragi ascultători. Este numit astfel, pentru că descrie cu cea mai mare acurateţe şi cele mai multe detalii răstignirea lui Hristos. Nici un alt fragment din Scriptură nu se poate compara cu Psalmul 22 în această privinţă. Psalmul 22 corespunde capitolului 22 din Geneza şi capitolului 53 din Isaia.

Avem mai mulţi psalmi mesianici care prezintă imagini ale lui Hristos. Primul psalm, de exemplu, este un portret al lui Hristos – cine este El, viaţa Sa şi lucrarea Sa. Dar în Psalmul 22 avem o radiografie care pătrunde în gândurile şi în fiinţa Sa interioară. În acest psalm avem ocazia să vedem chinul sufletului său care este descoperit în mod total înaintea noastră.

În Evanghelii avem consemnarea istorică a morţii Sale, precum şi a unor evenimente care au avut loc în jurul momentului răstignirii. Dar numai în Psalmul 22 sunt dezvăluite gândurile Domnului  Hristos.

Sunt destul de mulţi cărturari care credeau că Domnul Isus a citat tot Psalmul 22 când era pe cruce. Şi eu înclin să cred că aşa a fost pentru că ultimele “şapte cuvinte de pe cruce” fie se regăsesc în acest psalm, fie îşi află contextul psihologic aici.

În general, copiii lui Dumnezeu au obiceiul ca în Vinerea Mare, este vorba despre vinerea dinaintea sărbătorilor de Paşti, să se strângă laolaltă pentru a comemora acele momente în care Domnul Isus a fost pe cruce şi şi-a dat viaţa pentru noi.

De cele mai multe ori în cadrul acestor întâlniri sunt citate şi analizate ultimele cuvinte rostite de Domnul Isus pe cruce.

Vă spun, dragi ascultători, că de fiecare dată a fost o sărbătoare spirituală şi a fost o plăcere să constat în ce fel poate fi dezvoltată una sau alta dintre aceste expresii.

De această dată  însă vom încerca să cuprindem într-un singur mesaj toate cele şapte cuvinte sau expresii spuse de Isus Hristos pe cruce.

Psalmul 22 începe cu acest strigăt disperat, încărcat de durere, izvorât din sufletul unui Om părăsit de Dumnezeu.

v.1   Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m’ai părăsit, şi pentru ce Te depărtezi fără să-mi ajuţi şi fără s’asculţi plîngerile mele?

Voi cita aici traducerea literală a acestui prim verset: “Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit şi stai departe de mântuirea mea, de cuvintele geamătului meu?”

Mulţi au încercat să respingă realitatea dură şi adevărul amar care spune că Domnul Isus a fost părăsit de Dumnezeu.

Am citit odată un articol al unei persoane care susţine că Domnul Isus nu a fost părăsit de Dumnezeu. El încerca să traducă “Eli, Eli, lama sabacthani!” prin “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru aceasta am fost păstrat!” În această încercare el se baza pe versiunea siriană a Noului Testament. Numai că  Peshitta – versiunea siriană – nu este un manuscris de încredere. Nu a fost folosită niciodată de traducătorii de renume pentru că  este o traducere ce nu redă cu fidelitate semnificaţia originală a cuvintelor.

Valoarea acestui manuscris constă doar în faptul că, în unele locuri, aruncă lumină asupra obiceiurilor din Palestina acelor vremuri.

În schimb, atât în  ebraică, cât şi în greacă, şi aramaică,  limbajul este foarte clar – acel strigăt se referă la faptul că Domnul Isus era părăsit de Dumnezeu.

Aş dori să subliniez un lucru de la bun început: în acest psalm noi avem o relatare a suferinţei umane a lui Domnul Isus Hristos. Pe cruce a fost răstignit un om, “…Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29).

Cred că vom înţelege mai bine acest lucru dacă vom citi un verset din Evrei: “Dar pe Acela care a fost făcut pentru puţină vreme mai prejos de îngerii, adică pe Domnul Isus, Îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste, din pricina morţii pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi.” (Evrei 2:9). Iată la ce trebuie să privim: la Acela care a părăsit slava cerească şi a devenit Om. El S-a făcut Om pentru a-L revela pe Dumnezeu, este adevărat, dar şi mai mult pentru a-i răscumpăra pe oameni din păcat. “Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul.” (Evrei 2:14).

Domnul Isus, dragi prieteni, nu ar fi putut să mântuiască pe nimeni prin viaţa Sa; moartea Sa ispăşitoare pe cruce a făcut posibilă mântuirea noastră.

“Şi să izbăvească pe toţi aceia care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor. Căci negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam…. Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi” …spune scriitorul epistolei către Evrei în cap. 2:15-16, 18.

Noi Îl vedem pe Omul Isus Hristos pe cruce ca fiind Omul perfect. El învăţase să se încreadă în Dumnezeu în tot ce făcea. Domnul Isus spune că totdeauna face ce-I este plăcut Tatălui (Ioan 8:29). Dar în acel ceas negru al deznădejdii, Domnul Isus a fost părăsit de Dumnezeu. Nu mai avea unde sau la cine să apeleze nici în cer, nici pe pământ. Omul Isus Hristos era părăsit. Nici un alt om nu a trecut vreodată prin aceeaşi experienţă. Nimeni altcineva, în afară de El. Dar de ce L-a părăsit Dumnezeu? Cred că răspunsul îl avem în versetul 3:

Ps. 22:3

v.3  Totuş Tu eşti Cel Sfînt, şi Tu locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel.

De ce a fost părăsit Domnul Isus de Dumnezeu? Pentru că pe cruce, în acele ultime trei ore, în întunericul de nepătruns, El a fost făcut păcat. Or, remarca făcută în primele cuvinte ale acestui verset este clară: Dumnezeu este sfânt!

Domnul Isus a fost părăsit de Dumnezeu pentru un răstimp scurt. Paradoxul este că în acel moment Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu sine. Domnul Isus a spus: “Iată că vine ceasul, şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui; şi pe Mine Mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine.” (Ioan 16:32).  Tatăl a fost cu El când Domnul Isus a fost arestat; a fost cu El când Domnul Isus a fost bătut şi când L-au atârnat pe cruce. Dar în acele ultime trei ceasuri El a făcut din sufletul Său o jertfă pentru păcat şi Tatăl a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă (vezi Isaia 53:10).

Părăsit de Dumnezeu… Dragul meu prieten, nici tu, nici eu nu ştim ce înseamnă să fii părăsit de Dumnezeu. Nici cel mai ticălos om care trăieşte astăzi pe faţa pământului nu este părăsit de Dumnezeu. Oricine poate veni la Dumnezeu. Dar atunci când Domnul Hristos a luat asupra Lui păcatul meu, a fost părăsit de Dumnezeu.

“De ce m-ai părăsit?” întreba Domnul. Numai că vedeţi, aici nu este “De ce”-ul nerăbdării; nu este un “de ce” al disperării şi nici un “de ce” al îndoielii. Este strigătul omenesc al suferinţei intense şi profunde, suferinţă mărită de chinul vieţii Sale sfinte şi nevinovate. Acel strigăt îngrozitor şi chinuitor de singurătate absolută a izvorât din sufletul Său răvăşit! Domnul Isus era singur… singur cu păcatele lumii asupra Sa.

“De ce m-ai părăsit şi stai departe … de cuvintele geamătului meu?” Geamăt? Da. Când a fost judecat, Domnul Isus a păstrat tăcerea. “… n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund…” (Isaia 53:7). Când a fost bătut, nu a spus nimic. Când i-au înfipt cuie în mâini şi picioare pentru a-L ţintui pe cruce, nu a rostit nici un cuvânt. Dar când Dumnezeu L-a părăsit, a răcnit ca un leu. Era un răcnet de durere.

Eu cred că strigătul venit de pe cruce a despicat pietrele pentru că la cuvântul Său fuseseră create. În acele momente, Creatorul suferea! Pe cruce, El a scos strigătul pe care îl scoate un animal rănit; a fost un strigăt asemănător celui scos de un leu care răcneşte. Un strigăt de jale, un plâns al groazei de nedescris provocată de toate păcatele lumii care apăsau asupra Sa!

Ps. 22:6

v.6  Dar eu sînt vierme, nu om, am ajuns de ocara oamenilor şi dispreţuit de popor.

Ce vrea să spună prin această expresie: “Dar eu sunt vierme”? Abia strigase ca un leu care răcneşte; acum spune că este un vierme. Domnul spune acest lucru pentru că ajunsese la treapta cea mai de jos la care ar fi putut ajunge. “Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă” (Isaia 53:3).

“Dar eu sunt vierme…”.

Interesant este că aici este folosit un cuvânt  tolath care este numele unui vierme. Viermele acesta are câteva proprietăţi deosebit de interesante. Astfel, femela, atunci când depune ouăle se ataşează de trunchiul unui lemn şi formează un fel de scut pentru ouăle pe care le depune pe lemn. După ce larvele ating punctul în care nu mai depind de mamă, aceasta moare astfel lipită de trunchiul copacului. Din trupul acesta mort însă, prin zdrobire, se obţinea o esenţă de culoare roşie din care mai apoi se obţinea o vopsea foarte puternică. Această vopsea a fost folosită de evrei pentru vopsirea în roşu a perdelelor cortului închinării.

Deci, când spune “sunt un vierme”, Domnul se referă la mai mult decât atingerea celei mai joase trepte. El este Cel care a spus: “De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna.” (Isaia 1:18). Numai sângele lui Domnul Isus poate îndepărta petele întunecate din viaţa voastră.

În cunoscuta piesă Macbeth a lui Shakespeare, la un moment dat, Lady Macbeth umblă în somn şi vorbeşte singură, având conştiinţa încărcată de vina crimei înfăptuite. Ea îşi tot freacă mâinile şi spune: “Cum? N-are să mi se cureţe mâinile niciodată? … Aici tot mai miroase a sânge. Nici toate parfumurile Arabiei nu vor mai putea frăgezi mânuţa aceasta!” În acea stare de surescitare, ea continua să spună: “Piei pată blestemată, piei!” referindu-se la pata de sânge pe care continua să o vadă pe mâna sa (Macbeth, actul V, scena 1).

Dragul meu prieten, pata aceasta a păcatului există în viaţa noastră a fiecăruia şi nu există decât un singur mijloc prin care poate fi înlăturată pata păcatului tău. Acest lucru este posibil numai prin sângele lui Hristos. Sângele Domnului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne poate curăţi de orice păcat. Nimic altceva nu poate avea acelaşi efect.

Dar să mergem puţin mai departe. Un alt cuvânt rostit de Domnul Isus pe cruce a fost cel despre iertare.

“TATĂ, IARTĂ-I!” a spus Domnul Isus în timp ce era pe cruce.

Priviţi, vă rog,  puţin la victima de pe cruce! Suferinţa sa este intensificată de mulţimea brutală şi de spectatorii înrăiţi şi cruzi care stau la piciorul crucii. Încercaţi să priviţi prin ochii Lui şi să vedeţi ce vede El. Cred că versetele 7 şi 8 ne oferă o imagine destul de fidelă:

Ps. 22:7-8

v.7  Toţi ceice mă văd îşi bat joc de mine, îşi deschid gura, dau din cap şi zic:

v.8  ,,S’a încrezut în Domnul! Să-l mîntuiască Domnul, să-l izbăvească, fiindcă-l iubeşte!„

Se spune că în unele cazuri, criminalii sau cei vinovaţi de vreo fărădelege declanşau o ură atât de mare, încât erau scoşi din închisoare şi linşaţi de mulţimea furioasă. Dar în timpul execuţiei condamnatului, mulţimea se împrăştia. Furia se potolea, emoţiile puternice se mai domoleau. Dar nu a fost aşa şi în cazul execuţiei lui Isus. Eu cred că unul dintre lucrurile cele mai josnice care au fost spuse despre religie a fost spus despre aceşti farisei care, în timp ce Domnul Isus Hristos murea, “au şezut jos şi-L păzeau” (Matei 27:36).

Trebuie să fii josnic să procedezi astfel! De fapt, mai jos de atât nu se poate ajunge! Răutatea şi cruzimea inimii omeneşti se revărsau ca un puroi dintr-o rană supurând abundent în timp ce acei oameni stăteau acolo şi îşi băteau joc de Cel care murea pe cruce. După ce şarpele îşi muşcă victima şi îşi lasă veninul în trupul ei, se îndepărtează în iarba din jur. Aceşti oameni care doreau atât de mult moartea lui Isus nici măcar nu s-au gândit să plece de acolo când au văzut că dorinţa li se împlinise. Inima omului răzvrătit faţă de Dumnezeu este mai rea decât ne putem închipui.

“Isus zicea: ‘Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!’…” (Luca 23:34). Dacă El nu ar fi spus acest lucru, mulţimea aceea de oameni furioşi ar fi comis păcatul de neiertat. Aşa, ei au fost feriţi de această soartă – Isus a cerut iertare pentru ei. Ştim că centurionul care era responsabil cu execuţia a fost iertat. La fel şi fariseii, printre care se număra şi Saul din Tars care probabil că a fost prezent în mijlocul acelei mulţimi.

Dar privind spre mulţimea de la piciorul crucii, Domnul Isus nu vede numai ochi încărcaţi de ură şi ostilitate, ci şi priviri de dragoste. Printre cei de jos se aflau mama Lui şi Ioan. “Lângă crucea lui Isus stătea mama Lui… “ (Ioan 19:25). Ce se întâmpla în inima Lui cum privea la mama Lui în acele momente? Cred că Domnul  S-a gândit la Betleem, la momentul naşterii Sale pe acest pământ… Astfel, El Îi spune Tatălui:

Ps. 22:9-10

v.9  Da, Tu m’ai scos din pîntecele mamei, m’ai pus la adăpost de orice grijă la ţîţele mamei mele;

v.10  de cînd eram la sînul mamei, am fost supt paza Ta, din pîntecele mamei ai fost Dumnezeul meu.

Acum nu ştiu de ce noi reţinem de obicei Cuvintele spuse de Domnul Isus mamei sale la nunta de Cana şi nu ne imaginăm că Domnul şi-a iubit mama. Să nu credeţi că Domnul nu avea sentimente. Lui nu-i era indiferent ce se întâmpla cu ea. Poate de aceea  El intervine chiar în acele ultime momente şi uitându-se jos spre acel grup atât de drag Lui spune: “Femeie, iată fiul tău!” (Ioan 19:26).

Vă spuneam despre momentul nunţii din Cana. Atunci, Maria  Îi ceruse Domnului Isus să facă ceva pentru a demonstra că este Mesia şi că ea avea dreptate când susţinea că El Se născuse din fecioară. Maria dorise ca Isus să Se reveleze ca Mesia la acea nuntă. Răspunsul Lui a fost: “Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul.” Dar acum, când atârnă pe cruce, El îi spune: “Femeie, iată fiul tău!” Îi venise ceasul. Acum se împlinea scopul pentru care venise El în lume. Acesta este ceasul cel mai important din istoria lumii!

În continuare, atenţia Domnului Isus se îndreaptă asupra celor care Îl crucificau. Iată cum sunt reflectate în mod profetic aceste lucruri în Psalmul 22:

Ps. 22:12

v.12  O mulţime de tauri sînt împrejurul meu, nişte tauri din Basan mă înconjoară.

Cred că aici Domnul îi descrie pe soldaţii care îl crucificau folosind comparaţia cu nişte tauri din Basan. Dar nu se opreşte aici, pentru că cei care Îl chinuiau parcă se transformaseră în nişte animale sălbatice.

Ps. 22:13

v.13  Îşi deschid gura împotriva mea, ca un leu, care sfîşie şi răcneşte.

Acum El vorbeşte despre Roma – romanii L-au răstignit. El îi compară cu un leu care răcneşte pentru că leul era simbolul Romei.

Observaţi cum Îşi descrie El starea:

Ps. 22:14

v.14  Am ajuns ca apa, care se scurge, şi toate oasele mi se despart; mi s’a făcut inima ca ceara, şi se topeşte înlăuntrul meu.

Descrierea exactă a răstignirii este remarcabilă dacă luăm în considerare faptul că acest procedeu nu era cunoscut la vremea scrierii acestui psalm. Imperiul Roman nu luase încă fiinţă. Şi Imperiul Roman era cel care a instituit răstignirea ca mod de execuţie. Cu toate acestea, aici, în Psalmul 22, avem descrierea unui om executat prin răstignire.

“Am ajuns ca apa care se scurge…” – această expresie ne duce cu gândul la transpiraţia în exces a unui om muribund sub soarele arzător.

“Şi toate oasele mi se despart…” – lucrul cel mai groaznic în cazul răstignirii era acela că, din cauza pierderii de sânge, puterea slăbea şi oasele se desfăceau din articulaţii. Era o suferinţă groaznică.

Apoi Domnul spune un lucru surprinzător: “mi s-a făcut inima ca ceara”. El a murit cu inima zdrobită. Mulţi medici au spus că o inimă zdrobită ar putea produce efectele descrise de Ioan: “unul din soldaţi i-a străpuns coasta cu o suliţă; şi îndată a ieşit din ea sânge şi apă.” (Ioan 19:34). Îngăduiţi-mi să parafrazez acest verset: “Am văzut cum un soldat roman a înfipt o suliţă în coasta Lui şi de acolo a ieşit sânge şi apă – nu numai sânge, ci sânge şi apă.” Ioan a observat acest lucru şi l-a consemnat. Isus a murit  cu inima frântă.

Dragii mei, inima Domnului este frântă ori de câte ori noi îl tratăm cu indiferenţă. Tratăm cu indiferenţă dragostea Sa, jertfa Sa, jertfă care a fost făcută pentru noi.

Nu am terminat încă trecerea în revistă a cuvintelor Domnului Isus şi nu am terminat nici Psalmul 22 acest psalm care prezintă profetic răstignirea Domnului nostru.

Ne oprim aici de această dată şi vom continua, cu ajutorul lui Dumnezeu, în întâlnirea noastră viitoare. Până atunci însă, nu uitaţi, pentru noi a trecut Domnul prin toate acestea stări!

Rămâneţi în dragostea Lui!